Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din Cântările Roadelor

În întuneric nu rodeşte şi nici nu creşte bun nimic.
În umbră poate să şi crească, dar nu se coace nici un rod.
Doar în lumină e viaţă şi creştere, şi rod deplin!

Aşa trei stări sunt şi acelea în care oamenii trăiesc,
căci tot ce e pe lumea asta se-aseamănă-n adâncul lor.
Doar forma lor e alta numai, dar înţelesul e la fel.

În întuneric sunt prea mulţii fără viaţă sufletească.
Trăind în fărădelegi, ei umblă pe calea largă, spre abis,
neavând nici creşterea luminii, nici roada Duhului Ceresc.

În umbră sunt cei ce, de formă, fac parte-n lume din Credinţă,
dar care nu vor să trăiască în totul rupţi de ce e rău.
Ei pot avea frumoase frunze, dar rod frumos nicicând nu dau.

Iar în lumină-s prea puţinii născuţi din nou pentru Hristos,
ce zilnic credincioşi se luptă prin fapte şi prin adevăr.
Ei cresc rodind… căci numa-n Domnul e pururi creştere şi rod.

– Prietene de drum, ai grijă, priveşte spre viaţa ta,
căci vine, vine, vine grabnic culesul roadelor oricui,
să nu-ţi găsească numai frunze, să nu fii bun numai de foc!

de Traian Dorz

Nu-ţi clădi prea scumpă casa, ca s-o poţi uşor uita,
dacă-ar fi să vină mâine foc să-ţi ardă casa ta;
ci fă-ţi casa cât mai mică, dar pe locul cel curat,
ca să nu ţi-o ia, când vine, prăpădul cel ne-aşteptat.

Nu te aşeza-n Sodoma ca şi Lot cel ispitit,
ca să nu pieri cu stricaţii în ţinutul osândit,
ci ca Avraam fă-ţi cortul unde poţi primi mereu
ca să ospătezi la tine îngerii lui Dumnezeu.

Nu te osteni ca Marta cu prea multe treburi când
ţi-a venit Hristos în casă – şi tu nu stai ascultând,
ci le lasă ca Maria, stai şi-ascultă-L pe Iisus,
că ai vreme-apoi destulă să tot faci, când El S-a dus.

Nu sta adormit ca cele cinci fecioare fără-oleu,
când e-aşa de-aproape ceasul să Se-arate Dumnezeu;
caută, până poţi, să afli untdelemnul cel de Sus,
să nu baţi la uşa Nunţii după ce-a închis Iisus.

N-arunca înştiinţarea care tot ţi-o fac şi fac,
căci această-nştiinţare n-am să ţi-o tot spun în veac;
vine ziua, vine ziua când ai mai dori s-o spun;
vină, poate-atunci vedea-vei că nu eu am fost nebun.

de Traian Dorz

Suferinţă…
crin din care Domnul Şi-a-mpletit cununa,
mulţi te plâng când mergi la dânşii,
eu te cânt întotdeauna,
căci în leagănul tău dulce
când m-a pus întâi durerea,
am văzut la căpătâiu-mi,
veghetoare, mângâierea.

Suferinţă, soră scumpă
ce mă porţi de-atunci cu tine,
câte bucurii în suflet mi-ai dat tu
printre suspine!
Tu m-ai învăţat ca umbre
şi-amăgire, şi ispită
să le văd pe toate câte vine lumea să-mi promită.

Şi să aflu ce comoară e primirea slavei sfinte
şi cunoaşterea iertării,
şi iubirea ei fierbinte,
şi-a încrederii odihnă, şi-alinarea cea plăcută
care-o lasă Mâna dulce peste lacrima tăcută.

Tu mi-ai dezvelit în suflet zări necunoscute mie,
gura, tu mi-ai pus să cânte,
mâna, tu mi-ai pus să scrie
şi-n iubirea armoniei salbe şi cununi s-adune,
fericit cu ele Chipul Domnului să-l încunune.

Suferinţă, suferinţă,
astăzi când spre ceru-albastru,
pe-a’ recunoştinţei aripi,
zboară gândul meu sihastru,
eu Îl rog pe-Acel ce Crucea a purtat-o-n umilinţă
să mă facă să-ţi ştiu preţul
şi frumseţea,
suferinţă!…

Lidia Hamza

O, drag psamistul nostru demult e-n ceruri dus.
Pe-aicea mulţi uitară cântarea lui curată,
Cuvântul sfânt e astăzi prea uşuratic spus
Şi alte sensuri poartă în gura apostată.

El, crucea sfântă-a Oastei pe drumul cel ceresc
Eroic şi martiric a dus fără cârtire
Ca toţi urmaşii care pe-acelaşi drum pornesc
Să aibă-n el modelul trăirii în sfinţire.

Cu mâinile crăpate de muncă şi de chin
Desţelenit-a calea ce-mpiedica urcuşul…
La fiecare picur de sânge sau suspin,
Cântări nemuritoare îi izvora arcuşul.

Dar astăzi, mâini viclene au pus în cale spini
Cotind spre nicăierea cărarea luminoasă
Şi psalmii sfinţi, odată de adevăruri plini,
Sunt azi întorşi, s-aducă dovadă mincinoasă.

O, dacă adevărul curat şi sfânt a fost
Plătit atât de aspru şi crunt prin suferinţă,
Ce preţ avea-va oare minciuna şi ce cost
Mulţimile lipsite de dreapta cunoştinţă?

Se-apropie sfârşitul şi Ziua Mare când
Răspunde-vom cu groază pentru iubiri trădate,
Credinţa răsucită va cere cont strigând
Din inimile care spre iad sunt îndrumate.

Să ne trezim cât încă mai e-o nădejde sus,
Cât încă nu se-aude a trâmbiţei strigare
Să-ntoarcem drumul nostru chiar până unde-am pus
Greşitul pas.  Să-nceapă frumoasa ascultare.

Măcar în ceasul ultim, cu ultimul îndemn,
Să ridicăm în frunte iar steag de biruinţă,
Pe urma-nsângerată, ca după dulce semn,
Să mergem către ceruri în pas de pocăinţă…

Traian Dorz

Zbor grăbit e viaţa asta pentru orişicine,
dar puţini ştiu să ia seama la aceasta bine;
mulţi, în dimineaţa vieţii, îşi cred ziua lungă,
nici nu se gândesc ce-aproape-i moartea să-i ajungă.

Cine-i oare înţeleptul care să-şi socoată
ca un zbor grăbit de-o clipă viaţa asta toată,
ca-n clipita asta scurtă să-şi adune bine
o comoară spre viaţa de-unde nu mai vine!

Cei mai mulţi sunt ca nebunul căruia nu-i pasă:
când e vară şi-are umbră, nu-şi mai face casă,
numai când îl prinde iarna, moartea şi urgia
se trezeşte el şi-şi plânge tristă nebunia.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, călător şi frate,
câte binefaceri cheamă, – du-te, fă-le toate,
căci grăbitul zbor sfârşeşte – şi-o cerească plată
va primi în veşnicie lupta ta curată.

Zbor grăbit e şi-a ta viaţă, leneşule-n rele,
vine dintr-o dată ceasul Judecăţii grele;
– iată, clipa se sfârşeşte, zborul tău coboară,
scoală-te, căci vine Noaptea şi rămâi afară.

de Traian Dorz

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

de Traian Dorz

În cartea lui a scris odată un pustnic înţelept aşa:
– Fug sufletele azi de rugă, singurătate şi tăcere
spre zgomot,
spre uşurătate,
spre-aglomeraţii şi păcat!
De-aceea ştiu puţini acuma ce binecuvântări ascunde
singurătatea liniştită,
ce bucurie – rugăciunea
şi ce seninătate-adâncă, ce profunzime e-n tăcere…

Azi, oamenii,-n uşurătate şi în păcat trăind, se tem
sau se urăsc stând cu ei singuri,
doar ei şi conştiinţa lor,
că-n jurul lor mereu e duhul păcatelor în care umblă,
el le-aminteşte cele duse
sau spre-altele îi ispiteşte
şi-i chinuie mereu cu grija sau groaza de urmarea lor…
Când nu sunt singuri, ci-s cu alţii,
ei îşi sugrumă mai uşor
mustrările de conştiinţă
– şi omul pare liniştit. | Continuare »

de Traian DORZ, din Eternele poeme

Eu nu mă las de Tine, Iisuse-al meu, în veci,
o iarbă dulce creşte pe-a noastre dragi poteci
şi calc mereu mai moale pe urma Ta în Sus
– eu nu mă las de Tine în veci, Preascump Iisus.

Ce munţi erau odată, Iisuse, între noi,
şi cum se prefăcură în şesuri dulci şi moi!
Prin ele-Ţi merg alături prin stări ce-n lume nu-s
şi numai flori şi lacrimi cresc după noi – Iisus.

Toate-au crescut cu Tine, Iisuse, pas cu pas,
numai Iubirea, pare, tot mică mi-a rămas
şi ea mi-aş vrea să crească din toate mai presus,
pân’ ar rămâne numai ea singură – Iisus.

Creşti, dragostea mea, ’naltă şi albă ca de nea
şi-mi creşti apoi fiinţa cu tot ce-i sfânt în ea,
că doar fiorul tainic ce-n lacrimi ni l-am pus
e tot ce mai aducem Preadulcelui Iisus.

Noi nu ne vom desparte, Iisus, de Tine-n veci,
cu Tine vom petrece oriunde Tu petreci,
prin noapte sau lumină, – toţi munţii dintre noi
pe veci se vor preface în şesuri dulci şi moi.