[„Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8)]

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), predică la duminica dinaintea Naşterii Domnului

Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi – de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei – despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.
Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8).

„O scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre”
Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie neamul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacob, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ.
Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, şi care este cunoscut ca „arborele lui Iesei”.
Precum ştim, două sunt naşterile lui lisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată – din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre lisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. | Continuare »

Întruparea lui Dumnezeu între oameni

Părintele Arsenie Boca – Fiii învierii

Aceasta este proporţia cosmică a naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoarea timpului în amândouă sensurile lui – spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între începutul şi sfârşitul ei. De altfel, numai întruparea Mântuitorului şi e fapt absolut istoric, dătător de sens în istorie, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu îl ştie.
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu sunt în ştiinţa omului. Naşterea lui Iisus ca Om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, Care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. „Din Betleem”, spune profetul, are să vină Acela a Cărui obârşie e din început şi se suie până la zilele veşniciei.

Pentru acest fapt unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemeni, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu S-a atins Dumnezeu bine de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi aceşti a s-au cutremurat şi au pus mâna pe sabie ca să se apere de Împăratul păcii. Nu tot aşa s-au purtat şi păgânii. Cei trei magi şi înţelepţi I se închină şi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preot, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe iudei i-au cutremurat şi i-a înspăimântat numai naşterea Mântuitorului şi s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu. | Continuare »

DESPRE SFÂNTUL IERARH NICOLAE

Predică a părintelui ARSENIE BOCA

„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA”
(Psalmul 88, 14)

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gură-de-aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor – până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierarhi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său. | Continuare »

Paraclisul Prea Cuviosului Părinte Arsenie Boca

După obişnuitul început, zicem:

Tropare glasul al 4-lea:
Pe Sfântul Părinte Arsenie, slujitorul cel plin de râvnă şi dragoste dumnezeiască, cu bucurie, toţi cei credincioşi să-l lăudăm, căci sfânt povăţuitor şi rugător fierbinte ni l-a dăruit Dumnezeu, spre izbăvire de necazuri, boli şi suferinţe, spre mântuirea şi sfinţirea sufletelor noastre. (de două ori)

Slavă… şi acum…
Nu vom tăcea, Născătoare de Dumnezeu, pururi a spune puterile tale noi nevrednicii, că, de nu ai fi stat tu înainte rugându-te, cine ne-ar fi izbăvit pe noi din atâtea nevoi sau cine ne-ar fi păzit până acum slobozi? Nu ne vom depărta de la tine, Stăpână, că tu izbăveşti pe robii tăi pururi din toate nevoile.
Psalmul 50

CANONUL: Cântarea întâi, glasul al 8-lea

Apa trecându-o ca pe uscat şi din răutatea egiptenilor scăpând, israeliteanul striga: Izbăvitorului şi Dum­nezeului nostru să-I cântăm.
Stih: Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, fiii tăi.
Vlăstar ales din pământ românesc, plămădit cu har în grădina Maicii Sfinte, ai adunat, Părinte, cu îmbelşugare, daruri cereşti şi roade nemuritoare, spre a Domnului slăvire şi a noastă mântuire.
Stih: Sfinte Părinte Arsenie, roagă-te lui Hristos Dum­nezeu pentru noi, fiii tăi.
Chemat spre a Domnului slujire, prin a Măicuţei Cereşti ocrotire, ai purtat cu aleasă cinstire a preoţiei jertfire prin care, ca un părinte adevărat, cu vrednicie te-ai încununat. | Continuare »

Tânărul bogat

 Părintele Constantin Galeriu

tanarul bogatŞi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16). – După mame, copii, vine şi un tânăr. Martor la cele petrecute, tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Doar El este singurul îndreptăţit să întrebe: Cine poate găsi păcat în Mine? (Ioan VIII, 46). Dar, tâlcul răspunsului Său se află mult mai adânc. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător oarecare. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. Oamenii au încercat de atâtea ori în istorie, de la ispita lui Lucifer din Eden, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea III, 6) să decidă ei şi să se instituie drept factori hotărâtori ai „binelui şi răului”. Urmarea a fost fărâmiţarea unităţii umane şi moartea. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii, cu Cel absolut bun şi Unul. Cât de adevărată este spusa celor vechi: „Câte capete, atâtea păreri”, ba chiar în acelaşi cap, puzderie de păreri ce se contrazic. Despărţiţi de Dumnezeu – Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos – pierdem şi viaţa şi unitatea în Bine, Adevăr şi Iubire. Pe măsură ce creşte egoismul tot mai individualist, creşlte şi fărâmiţarea lumii, se înmulţesc şi suferinţele. Şi, dimpotrivă, cu cât cineva e mai aproape de bunătatea divină, descoperită în Hristos, devine mai bun. Să ne gândim doar la zilele din urmă, de grave calamităţi, când în suferinţă ne-am redescoperit unitatea în iubire divină. | Continuare »

Sfântul Mare Mucenic Mina

Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 – 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. | Continuare »

25 de ani de la trecerea la Domnulul a fratelui LEON ANDRONIC din Dorneşti – Rădăuţi

… am aflat de departe ştirea trecerii la Domnul a unui alt frate erou al Oastei Domnu­lui şi luptător neînfricat al lui Hristos, fratele Leon Andronic din Bacău… [24 octombrie 1988]

Dar cu câteva zile mai înainte de trecerea sa, Domnul mi-a pus pe inimă să fac un drum până la Bacău, să-l mai revăd o dată pe acest frate scump cu care umblasem şi lucrasem împreună de peste cincizeci de ani. Încă din primii mei ani la Sibiu îl cunoşteam pe fratele Leon nedespărţit de fratele David la toate marile ocazii din Sibiu şi din ţară ale Oastei Domnului. Presimţeam că foarte curând ne va veni rândul ori unuia, ori celuilalt. Şi, cum nu-l văzusem de mult, am făcut tot ce am putut şi am luat drumul până la Bacău.
La un plan pus la cale de Domnul, fratele Leon venise fără să ştie de ce, şi el, de departe, de la un tratament medical, acasă la Bacău. Numai bine a făcut Domnul că ne-a întâlnit. L-am luat cu noi şi am participat apoi în duminica aceea, după-masă, pentru ultima dată la adunarea din Bacău. Nici eu nu mai fusesem la adunarea aceasta de patruzeci şi doi de ani, aşa că am avut o neuitată bucurie cu toţi fraţii din Bacău pe care nu-i văzusem de atunci. Fratele Leon a ţinut o scurtă vorbire, luându-şi rămas bun de la fraţi pentru ultima dată. A fost o profeţie, pentru că, într-adevăr, peste o săptămână pleca la Domnul. (Traian DORZ,«Istoria unei jertfe», vol 4)

A fost unul dintre cei mai harnici şi ostenitori fraţi bucovineni. Zeci de ani el a fost în primele rânduri ale Oastei Domnului un foarte râvnitor purtător al Cuvântului Sfânt. Un stegar viteaz şi hotărât, care a luat parte la cele mai cunoscute bătălii din câmpul Oastei Domnului. A intrat în Oastea Domnului prin anul 1932, încă de tânăr, şi de atunci el este mereu harnic şi activ în cercetarea de fraţi şi adunări din toată ţara. El a fost prezent la toate cele trei mari momente din Istoria Oastei: la 12 septembrie 1937 (la consfătuirea pe ţară de atunci), la 12 februarie 1938 lângă sicriul Părintelui Iosif, precum şi la 6 noiembrie 1976 la Poiana Braşov. Totdeauna statornic lângă adevărul Oastei Domnului, el a rămas până la sfârşit neclintit pe calea cea dreaptă a învăţăturii Bisericii noastre şi a Oastei Domnului. (Traian DORZ, «Fericiţii noştri înaintaşi»)

CERERI CU TÂLC…

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Zice careva că pe un om îl poţi cunoaşte mai bine după întrebărilepe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poaterestrânge şi la un punct de vedere numai religios. Adâncimea sau superficialitatea lui Dumnezeu într-un om, o poţicunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din cuvintele pe care le spune.
Astfel: unii nu-I cer nimic; alţii Ii cer nimicuri; unii Ii cer „socoteală”; alţii Ii cer lui Dumnezeu să facă El ce vor ei. Pomelnicul s-ar putea lungi. Prescurtăm. Plecând de la tâlcul rugăciunilor găsim şi paradoxuri minunate. Sunt sfinţi care, unii, ajungeau ca îngerii; care,unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, de la ei nu mai voiau nimic deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Aşa se aseamănă începuturile şi sfârşiturile credinţei: unii nu cer nimic, alţii nu mai cer nimic. Sfinţii cei mari, din desăvârşita credinţă şi smerenie, nu mai cereau lui Dumnezeu nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea. Totuşi: mântuirea, desăvârşirea, e acel „un lucru care trebuieşte” (Luca 10,42), după cuvântul din Betania, încasa lui Lazăr. Pentru acest „un lucru” – iertarea lumii – se roagă şi sfinţii din Cer. | Continuare »

Cuviosului marturisitor Sofronie

Pentru mai multe detalii, accesaţi site-ul Mănăstirea Afteia

Cuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.
Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.
Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

Viaţa Sfintei Marii Muceniţe, întocmai cu apostolii, Tecla

Sursa: doxologia.ro

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propovăduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat“ (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor“ (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »