Ce crunte vremuri, Doamne

Ce crunte vremuri, Doamne, sunt pentru Oaste-acum,
Dar şi ce cruntă vine a ispăşirii vreme…
Atât de usuratic merg toţi pe lângă drum
Şi de păcat nu-i nimeni să vrea a se mai teme.

Ce negri nori în zare-s şi cât de iute vin!
Te-ntrebi cu-nfiorare: cum nimeni nu-i să vadă?
Dar ochii tuturora de ce-i străin se-aţin,
La crucea ispăşirii nu-i nimeni să mai cadă.

În zare-atât de false şi steaguri, şi armuri
Adună cât mai multă sclipire de-o clipită.
De crezi că-n-stare-s toate să stea peste spărturi…
Dar nu-i decât sărmană oştire risipită!

E totul numai cântec şi mers nepăsător
Şi-n nopţi la rând strecoară neghina lor vrăjmaşii.
Dar vom plăti, ca mâine, un preţ năucitor
Cu-atât mai crunt cu cât sunt mai uşuratici paşii.

O, Doamne al Oştirii, grăbeşte-Te şi-adu
Slăvită biruinţă din nou pe-a Oastei zare
Că-n toată lumea asta, Iisuse, numai Tu
Ştii cât i-a plâns iubirea pe-a Golgotei cărare

Şi numai Tu ştii preţul pe care l-au plătit
Pentru frumosu-i nume, cu drag, înaintaşii.
Adu urmaş statornic, cu braţ nebiruit,
Sub steag de biruinţă, să strângă iar ostaşii.

Lidia Hamza

Flămânzi, goi și umblând din loc în loc

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI (Meditații la Apostolul zilei)

„Până în clipa aceasta, suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc…“ (I Cor. 4, 11).

TDorz1A fost dureros ce a scris în versetul 10 sfântul chinuit al lui Hristos?
Iată în versetul 11 ceva şi mai dureros…
Între atâţia fii îmbogăţiţi, părintele umblă suferind de foame şi de sete, umblă gol şi chinuit din loc în loc. Ca un cerşetor, căci numai cerşetorii mai umblă aşa.
Fiecare suferinţă de asta, una singură, ar fi fost destul. Dar, de obicei, acestea merg toate totdeauna împreună. Cel flămând este şi gol, este şi chinuit şi trebuie să şi umble din loc în loc…

Fraţilor, vă întreb: voi aţi suferit vreodată de foame şi de sete între copiii voştri bogaţi şi înstăriţi?
Aţi fost vreodată goi şi chinuiţi, umblând din loc în loc, dormind mai bine undeva pe afară, sau la un străin, decât să vezi că al tău se încruntă când te vede iarăşi intrând pe uşa lui?
Dacă n-aţi fost încă aşa, Dumnezeu să vă ferească nici să nu ajungeţi. Dar dacă aţi fost, sau vă puteţi închipui cam cum trăieşte cineva care este aşa, atunci să ştiţi că aşa ajunsese Sfântul Pavel între ai săi, la bătrâneţea sa, după lupta sa, după jertfa vieţii sale.

Acum gândiţi-vă nu atât de mult la starea lui Pavel, căci el era un om al lui Dumnezeu şi ştim că asta va fi fost soarta lui pentru Hristos şi cu El, în slujba apostoliei la care fusese chemat de Dumnezeu (Fapte 9, 16).
Dar gândiţi-vă la starea sufletească în care ajunseseră copiii care îşi judecau astfel pe părintele lor, cel care îi născuse, îi hrănise ani şi ani de zile şi îi ajutase să ajungă unde erau ei acum!
Gândiţi-vă la credinţa şi judecata unor fii care îşi lasă părintele să umble din loc în loc, suferind de foame şi de sete, fiind gol şi suferind… adică un cerşetor, în timp ce ei se lăudau şi se îngâmfau cu înţelepciunea, cu tăria şi cu cinstea lor…
Şi veţi vedea atunci care stare este mai de plâns: a lui, sau a lor?
Şi toate astea, numai spre a ne vedea şi cunoaşte propria noastră stare.

SUB APĂSAREA MÂINII TALE

Sub apăsarea Mâinii Tale,
de gheaţa suferinţei strâns,
îmi plânge sufletul, Părinte,
cum nu mai ştiu să mai fi plâns.

Gem ca izvorul care plânge
în murmur chinuit de stânci,
ca picurii amari de sânge
din fundul unei răni adânci.

Ca lupta crâncenă-a seminţei
sub ura bulgărilor grei,
ca strigătul descătuşării
din temniţa robiei ei…

Dar lumea n-a-nţeles adânca
durere-ascunsă sub cuvânt,
au ascultat cum plâng, Părinte,
şi-apoi m-au lăudat… cum cânt.

Cu cât mi-a fost mai crâncen chinul
şi mai adânc suspin mi-a scos,
mi-au spus cu feţe fericite:
Cânţi mai frumos, tot mai frumos!

O Doamne, uită-mi tânguirea
din tot ce-am scris prea-ndurerat,
din toate să-Ţi rămână numai
ce-i cântec cu adevărat!

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele

O, CE VALURI M-AMENINŢĂ

O, ce valuri m-ameninţă
şi ce aspre vânturi bat,
Doamne, marea-i furtunoasă,
oare cum o s-o străbat?

Oare cum să pot prin valuri
să răzbat până la Ţel,
o, cât de departe-i Ţărmul
şi ce valuri, pân’ la el!

Cine-o să mă poată, Doamne,
întări şi ajuta,
dacă nu va fi cu mine
Mila şi Puterea Ta?

Vino, Doamne-n ajutoru-mi,
fii lumină-n noaptea grea,
linişteşte-a mării valuri,
însoţeşte-mi luntrea mea.

Strigă vântului să tacă,
strigă valurilor: Staţi!
Toţi vrăjmaşii Tăi să cadă,
să se-nchine-ngenuncheaţi.

Doamne, fii-mi ajutorul
pân’ la Ţărmul Fericit;
– dacă Tu vei fi cu mine,
eu din toate-s izbăvit.

Traian Dorz, Cântări uitate

EU SUNT, NU VĂ TEMEŢI!

„Dar Iisus le-a zis: «Eu sunt, nu vă temeţi!»“ (Ioan 6, 20)

Domnul S-a numit El Însuşi: «Eu sunt Cel ce Sunt», «Cel ce Este», « Cel ce Va Fi» (Apoc. 1, 8 etc.), pentru ca totdeauna, în toate locurile şi timpurile, toţi credincioşii Lui să ştie că El Este (Evrei 11, 6). Domnul vorbeşte mereu şi ne spune: «Eu Sunt! Să ştiţi şi să vedeţi că Eu trăiesc veşnic. Eu Sunt neîncetat şi pretu-tindeni…»
Pentru ca cei credincioşi, ştiind că ESTE Dumnezeul lor, că ESTE Mântuitorul lor, că ESTE Mijlocitorul pentru ei, că ESTE El în orice loc şi că ESTE totdeauna Viu şi Prezent şi cu fiecare – să îndrăznească, să nu se teamă de nimic niciunul din ai Lui, niciodată şi nicăieri.
Nu vedem noi înşine oare cum El ESTE? Iată: au fost credincioşi din vremurile străvechi şi ei tot Lui s-au rugat, iar ei tot de El au fost ajutaţi. Au fost credincioşi în locuri felurite în acelaşi timp, s-au rugat în acelaşi timp şi au fost izbăviţi în chip felurit şi în aceaşi timp. Ei au simţit cu toţii că numai Hristos a făcut aceasta faţă de fiecare şi în alt fel.
În timp ce noi ne rugăm aici, alţii se roagă departe alt-undeva, dar fiecare simte că-i ascultat de Acelaşi Domn, Care este Hristosul nostru. Pentru că El ESTE în orice loc, în orice timp şi lângă oricine Îl caută din toată inima şi doreşte părtăşie cu El. Având aceeaşi putere biruitoare asupra oricăror împotriviri şi oricăror potrivnici.
Noi ne temem numai atunci când uităm că Hristos trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7, 25). Inima noastră se tulbură şi se zbuciumă numai atunci când uităm că Hristos ESTE cu ai Lui şi că VA FI cu ei până la sfârşitul veacurilor (Mat. 28, 20). Ne temem numai atunci când nu credem în Cuvântul făgăduinţei Sale şi în adevărul mai tare ca orice, că El ESTE VIU şi VA FI VIU în vecii vecilor (Apoc. 1, 18; 5, 14). | Continuare »

Acatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos

1 a schimbarea-la-fataAcatistul Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos
Troparul:
Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătându-le ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea. Străluceşte şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.

Condacul 1
Alesule Voievod şi Împărat al slavei, pe Tine, Făcătorul cerului şi al pământului, văzându-Te pe muntele Taborului, schimbându-Te la Faţă întru slavă, toată zidirea s-a mirat, cerurile s-au cutremurat şi toţi pământenii s-au bucurat, iar noi, nevrednicii, aducându-Ţi pentru Schimbarea Ta la Faţă închinare de mulţumire, împreună cu Petru din suflet Îţi cântăm: Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
Icosul 1
Îngerilor necunoscută şi oamenilor nepătrunsă a fost Dumnezeirea Ta, Dătătorule de Lumină, Hristoase, când, cu fulgerele şi razele Luminii Tale neînserate, Te-ai arătat pe muntele Taborului ucenicilor Tăi, care s-au înspăimântat, văzând norul strălucind luminos şi glasul Tatălui auzind, au înţeles taina Întrupării Tale şi au cântat aşa:
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu cel fără de moarte, luminează-ne pe noi cu lumina Feţei Tale;
Iisuse, Dumnezeul cel Bun şi Puternic, trezeşte-ne pe noi, cei ce dormim în adâncul întunericului şi în somnul păcatului;
Iisuse, Cel ce locuieşti întru lumina cea nepătrunsă, scoate-ne şi pe noi din locul întunericului;
Iisuse, Cel ce ai umplut toată lumea cu slava Ta, sălăşluieşte-ne şi pe noi în lăcaşurile raiului;
Iisuse, Lumina lumii, slobozeşte-ne din mâna celui viclean pe noi, cei ce stăm în întuneric;
Iisuse, Soarele Dreptăţii, îmbracă-ne în veşmântul adevărului şi al dreptăţii pe noi, cei ce dormim în umbra morţii;
Iisuse, Dumnezeul cel Preaveşnic, bine este nouă să fim totdeauna sub acoperământul harului Tău!
| Continuare »

Înmulţirea pâinilor

Înmulţirea pâinilor

Sfântul Nicolae Velimirovici

Tot lucrul Celui Preaînalt este binevenit. Nimic din ce face El nu e fără rost sau de prisos. De ce aleargă oamenii într-una fără nici o ţintă, de ce fac atâtea lucruri care nu-şi au rostul? Pentru că nu ştiu care e ţinta lor, pentru că nu ştiu care e rostul vieţii lor. De ce se încarcă oamenii atâtea griji zadarnice care-i strivesc, mai-mai să nu să nu se poată mişca sub povara atâtor lucruri de care nu au nevoie? Pentru că nu cunosc singurul lucru care le trebuie.
Ca să adune mintea omului cea împrăştiată, ca să vindece inima omului cea împărţită, ca să strângă laolaltă puterile omului cele risipite, Domnul i-a arătat o singură ţintă, numai una: împărăţia lui Dumnezeu.

De ce Domnul nu le-a dat semn din cer fariseilor la cererea acestora? N-a dat El atâtea semne din cer în alte împrejurări? N-a săvârşit minuni nemaiauzite asupra bolnavilor, leproşilor, nebunilor, morţilor? În acele rânduri minunea era binevenită, potrivită, necesară. Dar semn din cer pizmaşilor farisei, iată o faptă necuvenită, lipsită de noimă zadarnică!
De ce n-a mutat Domnul munţii din loc în loc, ori să-i arunce în mare? Putea face lucrul acesta, nici nu încape vorbă. De ce n-a făcut-o? El, care poruncea mării să se liniştească şi vânturilor să stea, putea şi să zvârle munţii în mare. Dar avea rost să facă una ca asta? Nu. Şi nici nu a făcut. Marea însă trebuia potolită, vântul însă trebuia să stea pentru ca oamenii se înecau şi strigau după ajutor. | Continuare »

Traian DORZ, meditație la capitolul 16 din Evanghelia după Ioan