Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…
Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…
Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos cu legământ
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…
Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu…
Traian Dorz, Cântări Noi
Traian Dorz, din Calea bunului urmaş
1. Dragostea şi ura, când sunt mari şi adevărate, sunt amândouă sincere şi nu pot fi ascunse inimilor. Iar ele îşi răspund una alteia la fel. Ochii sunt atunci numai o fereastră prin care inimile se privesc şi îşi răspund. De aceea ochii nu pot minţi ca buzele.
2. Arta adevărată nu este numai aceea ce se arată ochilor – deşi este şi asta.
Nu este numai adevărul, sau numai bunătatea, sau numai frumuseţea, sau numai iubirea, – ci este toate acestea, împletite prin fiecare manifestare a fiinţei şi a expresiilor lor.
Căci tot ceea ce este viu şi învietor este plăcut, frumos şi apropiat. Iar ceea ce este aşa este neapărat necesar fiecărei fiinţe, căci aceasta îi întreţine oricui vi-aţa.
Aceasta este adevărata Artă.
3. Izvorului îi este tot atât de necesar să curgă cum îi este necesar omului să bea din el. Sufletului însuşi îi este neapărat necesar să fie bun, după cum şi alţii au nevoie de bunătatea sa.
Răutatea omului rău este o crimă în primul rând împotriva lui însuşi.
4. Când într-un suflet credincios trăieşte puternic Hristos, atunci din adâncul lui va izvorî apa vie a binefacerilor neîntrerupte şi puternice.
Harul lui Dumnezeu care îi umple viaţa este de o aşa trăire, încât nu mai poate fi reţinut, să nu se reverse în orice lucru şi cuvânt bun spre alţii.
Trebuie să ţâşnească, fiindcă nu poate altfel, căci Duhul Sfânt este totdeauna viu şi lucrător.
5. Omul Duhului Sfânt vorbeşte nu pentru că nu poate să tacă şi nu doar pentru a spune orice, ci pentru că are neapărat ceva sfânt de spus.
Pentru că are de adus o solie sfântă, are de mărturisit un adevăr ceresc, are în el ceva ca un fulger sau ca un trăsnet.
Aşa este plinătatea Duhului. | Continuare »
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, din „Predici la duminici şi sărbători“
„ Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)
Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.
De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.
Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).
Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?
Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Oricine este un trimis al Duhului Sfânt vorbeşte pe limba fiecăruia dintre cei care-l aud. Duhul Sfânt îi dă darul vorbirii în felurite limbi, după feluritele trebuinţe sufleteşti ale celor cărora le vorbeşte sau le scrie.
Iată-l pe părintele Iosif. Când Duhul Sfânt S-a revărsat peste el şi l-a trimis să propovăduiască lucrarea Vântului şi a Focului Ceresc pentru trezirea Bisericii şi a poporului nostru, el a vorbit în aşa fel încât noi toţi, cei care eram din toate neamurile de sub cer şi de sub iad, beţivi, mincinoşi, desfrânaţi, suduitori, hoţi, clevetitori, certăreţi, fumători, lacomi, ucigaşi – l-am auzit şi noi, fiecare, vorbindu-ne pe limba noastră… Şi toate sutele de mii am simţit că acest cuvânt ne străpunge inima, că ne îndoaie genunchii, că ne scaldă ochii şi că ne prăbuşeşte la picioarele Crucii lui Hristos, strigând din sutele de mii de guri cu un singur glas:
– Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Cine a făcut minunea asta, dacă nu darul şi Harul Duhului Sfânt?
Care putere de om mai este în stare să facă aşa ceva? Ce trâmbiţă cerească a mai sunat aşa în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până astăzi – ca el?
Nu este, oare, asta o minune a revărsării Duhului Sfânt, după cum ne-a spus de atâtea ori el însuşi?
Cine a mai făcut o astfel de lucrare, cu un astfel de răsunet limpede dulce şi cald, cum este lucrarea Oastei, lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea acestei Cincizecimi Dumnezeieşti?
Şi iată nu numai dovada roadelor ei, dar şi dovada trăiniciei ei, a duratei ei în timp!…
Câte furtuni a stârnit diavolul împotriva ei nu numai din afară, ci mai ales dinlăuntru! Ce vânt rău au stârnit valurile învolburate din 1935 bântuind până în 1947, timp de doisprezece ani, înecând atâtea suflete şi spărgând atâtea corăbii care porniseră şi ele spre Ierusalimul de Sus, dar care n-au mai ajuns niciodată în portul lui! Şi ce vânt viclean se strecoară iarăşi, cu vârtejuri ascunse şi cu răsuciri ucigaşe, aruncând praful şiretelor încredinţări şi gunoaiele orbiei pierzătoare în ochii multora, de atâţia ani, şi până şi azi!
Apoi câţi lei furioşi s-au repezit să rupă – şi-au rupt.
Dar lucrarea aceasta merge mereu crescând, biruind şi rodind pentru Dumnezeu, fiindcă ea este revărsarea Duhului Sfânt şi prin ea lucrează puterea şi Numele lui Hristos.
Şi nimeni şi nimic nu o vor putea nici nimici, nici abate de la slujba şi chemarea ei până ce şi le va împlini, fiindcă Dumnezeu Şi-a pus Numele Său şi pecetea Lui peste ea.
Moise Velescu din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»
Ce înfiorat îmi aduc aminte de ultima mare întâlnire frăţească din Sibiu, de la Rusaliile anului 1946, când, din partea Mitropoliei, preotul Gh. Secaş a venit împreună cu fraţii la programul comun ce urma să aibă loc în cursul acelei zile!
În marea sală unde erau fraţii adunaţi, veniţi din toate unghiurile ţării, pe banca în care stăteau fraţii Ioan Marini şi Traian Dorz, a venit şi s-a aşezat şi preotul Gh. Secaş, punând fraţilor întrebarea:
– Dumneavoastră, ce program aveţi?
Era linişte şi întrebarea pusă a răsunat peste tot, iar cei doi fraţi mai mari se uitau duios şi întrebător spre fraţii din sală. Aceştia, fără nici un îndemn omenesc, au început cântarea:
„Iisus, Iisus, Iisus, Iisus, / ce dulce şi scump Nume!
Mai scump, mai dulce, mai presus / mai drag ca orice-n lume!“
Ochii miilor de fraţi s-au umplut de lacrimi ca şi ai fraţilor Ioan Marini şi Traian Dorz, care i-au răspuns fericiţi, preotului Secaş (am fost acolo şi-am auzit!): „Acesta e programul nostru! Noi n-avem alt program decât pe Iisus şi pe El Răstignit“.
Aceasta este sfânta moştenire ce ne-a lăsat-o Părintele Iosif şi acesta este programul sfintei Lucrări a Oastei: «IISUS CEL RĂSTIGNIT!»
Cât de fericit va fi privit părintele de dincolo de mormânt, când a văzut că, într-adevăr, copiii lui cei sufleteşti nu vor să ştie nimic altceva decât pe «Iisus Hristos şi pe El Răstignit»!
Iar pentru a putea adeveri că moşii şi strămoşii noştri au continuat de-a lungul veacurilor să se încreadă în Dumnezeu şi să se socotească răspunzători pentru faptele lor faţă de El, e de-ajuns să amintim doar câteva fraze relatate de Nicolae Bălcescu chiar la începutul cărţii sale „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“.
Sunt 18 secoli şi jumătate de când Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgână, ce reprezenta principiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu (…) | Continuare »
Traian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»
Ce slăvit răsună Adevărul în glasul rugăciunii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, mişcând şi fericind sufletele ucenicilor care se rugau împreună cu El!
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu Adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis Tu…
Iată singurul loc din Sfintele Scripturi în care Domnul Dumnezeul nostru Îşi spune, cu gura Lui sfântă, întreg Numele Lui Sfânt, descoperindu-ne că viaţa veşnică este chiar cunoaşterea Lui.
Nu numai că viaţa veşnică stă în ea. Ci că este chiar ea.
După cum Pâinea şi Vinul Sfintei Împărtăşiri nu sunt numai închipuirea Trupului şi a Sângelui Său, ci sunt chiar ele (Mat. 26, 26-28; I Cor. 10, 16).
Viaţa veşnică este!
Iată trei cuvinte care întregesc un mare şi cutremurător adevăr! Viaţa veşnică este!
Pentru că există un Dumnezeu Veşnic, există şi viaţă veşnică.
Pentru că există o dreptate veşnică, există şi răsplată veşnică.
Pentru că există o iubire veşnică, există pentru ea şi un loc veşnic
şi pentru că Adevărul este veşnic, există şi viaţă veşnică…
Aici Mântuitorul vorbeşte nu de existenţa, ci de viaţa veşnică.
Noi putem avea o existenţă veşnică, fără să avem viaţa veşnică.
Adevărul ştiinţific care spune că nimic nu piere, ci totul se transformă este chiar el o mărturie zdrobitoare împotriva tuturor acelora care susţin aceasta în privinţa lucrurilor materiale, dar o tăgăduiesc în privinţa celor duhovniceşti.
Adică tocmai în privinţa acelora care, chiar prin natura lor nespus superioară celorlalte, fac să strălucească nespus mai puternic acest nemuritor adevăr.
Existenţa veşnică o avem cu toţii. Dar viaţa veşnică nu o vor avea decât acei care Îl cunosc pe Dumnezeu Tatăl şi pe Iisus Hristos, Fiul Lui, cu acea cunoaştere care este o descoperire şi o împreunare desăvârşită şi eternă.
Care Îl cunosc pe Dumnezeu cu acea cunoaştere ce îl face pe sufletul care o dobândeşte să devină de aceeaşi natură duhovnicească cu Hristos…
Care se altoiesc, sudându-se în Hristos, devenind ca El, cum ramul în tulpină, cum mlădiţa în viţă, cum mădularul în trup.
Căci un astfel de credincios devine o prelungire, în timp şi în lucrare, a lui Hristos Iisus, Cel care este Tulpina sa şi Capul său. | Continuare »
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
…Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a şi rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creştinismului, diavolul a stârnit împotriva Bisericii Domnului Iisus cea mai ucigaşă ură şi cea mai necruţătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă şi cu Iisus. Dumnezeu a îngăduit diavolului să-şi împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar Bisericii Sale şi fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satan, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31). Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curăţării grâului Său din hambarul Bisericii, prin această cernere.
…Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care şi aşa era mort. Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care şi aşa era sec. Nu vă miraţi de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi – spune Cuvântul lui Dumnezeu (I Petru 4, 12)…
…Furtuna trebuie să împrăştie focul, iar vântul trebuie să cureţe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă şi cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie şi numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci şi nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce şi-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece şi vântul încetează.
„Când trecea, Iisus a văzut pe un orb din naştere.“ (Ioan 9, 1)
Numai cine caută, acela găseşte, numai cine se uită, acela vede şi numai cine bagă de seamă, acela cunoaşte! Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, adică pe aceia pentru care nu mai era absolut nici o nă-dejde de mântuire (Luca 19, 10).
Hristos a venit să vindece ceea ce era pe moarte, ba chiar ceea ce era mort, adică pe aceia care nu mai aveau absolut nici o cale şi nici o nădejde de scăpare. Hristos a venit să izbăvească pe cei robiţi, adică pe aceia care, prin ei înşişi sau prin alţii din afară, nu mai puteau avea absolut nici un alt mijloc de izbăvire şi nici o nădejde, cât de îndepărtată, de vreo răscumpărare (Isaia 24, 6-8; 1 Petru 3, 12-22).
Dar pentru că nici unii din aceştia nu-L cunoşteau pe Iz-băvitorul trimis să-i scape, fiindcă Faţa Lui era acoperită, iar ei nu ştiau unde şi cum să-L caute, îi căuta mereu El pe ei. Domnul Iisus trecea anume prin casele pe unde zăceau cei bolnavi şi îi căuta El să-i vindece. | Continuare »
Nicolae Steinhardt, din «Dăruind vei dobândi»
De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. Referatul lui Matei pomeneşte două cazuri(Matei 9, 27-30; 20, 30-34) şi în amândouă este vorba de doi orbi. Marcu(Marcu 10,46-52) menţionează numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca(Luca 18,35-42), tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui Ioan consacră un întreg capitol – al nouălea – tămăduirii orbului din naştere.
În referatele sinoptice orbii sunt cei care solicită mila şi lecuirea. La Ioan textul pare să impună concluzia că Iisus a lucrat din proprie iniţiativă. Domnul, în versiunile sinoptice întreabă pe cel orb ce voieşte sau pe cei orbi ce voiesc să le facă. Iar cel ori cei întrebaţi răspund aidoma (în vorbe niţel felurite): Doamne, să se deschidă ochii noştri; învăţătorule, să văd iarăşi ; Doamne, să văd! Şi cererea le este de îndată împlinită. Desigur că orbii implorau să-şi redobândească vederea, vederea fizică, posibilitatea pentru ochii lor de a-şi exercita funcţia lor firească, înregistrarea pe retină a înfăţişărilor lumii exterioare. Şi Iisus aceasta chiar, neîndoielnic, le dă: posibilitatea aceasta organică, fiziologică, fotografică.
Dar întrebarea pe care ne-o putem pune este dacă nu cumva Domnul săvârşeşte nu numai înlăturarea unui beteşug corporal (funcţional), ci şi mai mult decât atât? (în privinţa orbului din naştere evident e că-i dă har peste har: Se descoperă ca Fiu al lui Dumnezeu). Dacă, anume, reînnoita minune a vindecării orbilor nu cuprinde şi un învăţământ ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui Ioan (9, 39): „Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” îndreptăţesc – întocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – bănuiala aceasta, impulsul de a căuta substantivelor orb, ochi, lumină şi verbului a vedea un tâlc simbolic, neaparent. | Continuare »
