În această lună, în ziua a douăzeci şi una, Intrarea în Templu a Preasfintei Stăpânei noastre
de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria

Intrarea-in-Biserica-a-Maicii-Domnului
Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Născătoarei a pricinuit ortodocşilor creştini praznic minunat şi a toată lumea. Fiindcă s-a făcut aceasta într-un chip minunat şi este înainte-mergătoare a marii şi minunatei taine a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrării s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenită, fiindcă mai toată viaţa a petrecut-o stearpă fără să nască prunc, ruga împreuna cu bărbatul său Ioachim pe Stăpânul firii, ca să le dăruiască lor prunc, şi făgăduindu-se ca, dacă vor câştiga dorirea, îndată vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel născut. Şi aşa a născut pe ceea ce s-a făcut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împăcătoarea şi împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oară a lui Adam cel căzut şi a sculării şi a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stăpână de Dumnezeu Născătoare Maria. | Continuare »

Maica-Domnului-02

Traian Dorz, din «Scumpele noastre surori»

Încă de pe când începuse să înţeleagă cuvintele mamei sale, fetiţa, crescută în duhul credinţei, şi-a ridicat ochii spre iconiţa de la căpătâiul leagănului ei, şi, ridicând mânuţa şi ochii zâmbitori spre faţa sfântă de acolo, a spus dulce:
– Ma-ma!…
– Da, scumpă fetiţă, Domnul Iisus cu Maica Lui Sfântă… Domnul Iisus cu Maica Domnului…
– Iisus! Mama!…

Şi fetiţa s-a deprins să privească cu evlavie la un Mântuitor şi la o Maică Sfântă.
La o Mamă care seamănă cu mama ei…
Crescând, fetiţa a aflat despre copilăria Maicii Domnului. Despre viaţa ei sfântă. Despre curăţia gândurilor şi inimii ei. A aflat despre neprihănirea faptelor ei, despre sfinţenia întregii ei fiinţe, pentru care ea a fost aleasă de Dumnezeu.

Şi, adeseori, aşezând lângă icoana Maicii Domnului, cu mâini pline de evlavie, cele dintâi flori de crini şi trandafiri din grădină, se va fi rugat în tăcerea şi singurătatea odăiţei ei, ca Duhul Sfânt să-i dăruiască şi ei puterea şi ajutorul ca să poată trăi o astfel de viaţă plină de curăţie şi de evlavie sfântă.
Iar Duhul Sfânt, pe Care Domnul Iisus Îl trimite fiecăruia din cei ce se predau Lui şi pun legământ să-L urmeze, îi îndreaptă mereu privirea spre trăirea Lui şi a sufletelor care au mai realizat pe pământ trăirea cea mai vrednică de Hristos.

Astfel, pilda Sfintei Fecioare şi Mame, va fi mereu lumina care o va ajuta pe tânăra surioară, care creşte mereu şi se desăvârşeşte, spre împlinirea misiunii ei rânduite de Domnul.
Încă de pe acum, tânăra este o pricină de neîncetate bucurii în casa părinţilor ei.
Se scoală de dimineaţă, fără nici o moleşeală, ci cu bucurie. Ridicându-se din patul ei, ea are primul gând recunoscător spre Domnul, Care a trezit-o în pace. | Continuare »

Iată-i pe Adam şi Eva,BibVers_11
primii oameni minunaţi,
din pământ făcuţi de Tatăl
şi pe urmă înviaţi,
cum se bucură-n grădina
fericită unde sînt,
desfătându-se-n lumina
Feţei Tatălui Preasfânt.

Totu-n jurul lor e pace,
bucurie şi senin,
căci prin toate străluceşte
Harul de lumină plin.
Oamenii-L iubesc pe Domnul
cu un duh ascultător,
ei sunt fiii Lui, iar Tatăl
este Dumnezeul lor.

Unde-i ascultare totu-i fericit,
cerul ascultării este strălucit,
rodul ascultării este-n veci frumos
şi-ascultarea este numai în Hristos.

Geneza 2, 7

Iată ce frumoasă lume
BibVers_10din Lumină a făcut
Dumnezeu, cu-nţelepciune,
când viaţa a-nceput.
Pomi şi flori, şi animale,
ape limpezi, peştişori,
păsări cântătoare, – toate
numai cântec şi culori…

Însă nici un om, niciunde
în aceste bucurii,
nu era pe lume încă,
nici părinţi şi nici copii.
Dumnezeu n-a vrut să fie
fără om acest pământ
şi-a făcut pe-Adam şi Eva,
oameni după Chipu-I Sfânt…

Ce frumoase-s toate câte le-a făcut
Dumnezeu, curate de la Început!
Unde-i curăţie, totul e frumos,
curăţia însă e numa-n Hristos…

Geneza 1

La-Nceput era-ntuneric,BibVers_09
numai noapte peste tot,
luminos era doar Locul
unde-i Tatăl Savaot.
Toată lumea cealaltă
era-n bezna cea mai grea,
nu era Ce să se vadă,
nu era cine vedea…

Fiindcă nu era Lumină,
ci numa-ntuneric greu,
– cea dintâi a fost Lumina
ce-a făcut-o Dumnezeu.
Dumnezeu a zis: „Lumină
să se facă” – şi, frumos,
s-a făcut din El Lumina,
şi Lumina e Hristos…

Întuneric este şi-n viaţa rea
până nu-L primeşte pe Iisus în ea;
unde e lumină, totul e frumos,
şi lumina este numai în Hristos.

Geneza 1: 1

Se povesteşte că, în vremea de demult, când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, în chip de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungând într-un sat, le-a ieşit în cale un câine turbat.
– Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un câine turbat.
– Nu te teme, Petre, că acela e un câine bolnav, nu turbat, şi, dacă-i dăm pace, nu ne face nici un rău. Aşa a şi fost: câinele a trecut pe lângă ei fără a le face ceva.
Mergând mai încolo, iată în drum un om beaPetru+bett, care venea spre moşnegi, tot cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Să ne ferim din cale, Petre, că iată un om turbat.

– Nu, Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat.

– Bine, Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum am zis Eu, mergi dar tu înainte.

Şi, cum mergea Sf. Petru înainte, când ajunse în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept şi îi strigă, răcnind:

– Da’ tu cine eşti, mă-ă, pă-chă-to-su-le?… Stai pe loc!

– Cer iertare, om bun, se rugă Sf. Petru cu blândeţe. Sunt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu cerând milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce i-a lăsa inima.

– Aha!… bătrân viclean, îţi trebuie pomană! Las’ că ţi dau eu ţie pomană!

Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe Sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce întorsătură luase lucrul. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Ei, Petre – zise Dumnezeu – ia spune acum, cum a fost omul acela: beat, ori turbat?

– Iartă-mă, Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale când ai zis despre cel beat că-i un turbat. Câinele ne-a dat pace, dar beatul nu.

Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac.

Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i aşa şi pe dincolo… că nu te poţi mântui până nu părăseşti Biserica…Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:

– Uite cum se leagănă barca dumitale!… De unde ştii ce s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai bine dacă am sări în apă şi să trecem lacul înot…

– O, nu! – răspunse barcagiul. În barcă avem toată siguranţa. Ar fi o nesocotinţă să lăsăm barca şi să riscăm trecerea cu înotul.

– Ei bine – răspunse credinciosul – întocmai aşa aflu şi eu că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc în nesiguranţa apelor şi a valurilor.