Comori Nemuritoare

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 34

Oriunde-aş fi, de-orice Rusalii, să vin în trup, în duh sau vis,
să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi mormântul sfânt – cum am promis,
şi-aici, un suflet cu-nfrăţirea, să-mi re-nnoiesc cu foc şi dor
un legământ până la moarte lâng-un mormânt nemuritor.

De trei ori până acum am fost hotărât să pun capăt acestei istorisiri, când ici, când colo, dar de fiecare dată altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili să încep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, bătrâneţea şi neputinţele în care mă găsesc, credeam că nu-mi vor mai aduce nici un eveniment vrednic să‑l consemnez aici. Că nu am a mai aşteptat decât sfârşitul acestei vieţi care a început să-mi pară că a ţinut neobişnuit de mult. Am acum aproape şaptezeci de ani şi mai că nu-mi dau seama cum au trecut aceşti din urmă patruzeci de ani ai mei…
Dar evenimentele vin, din ce în ce tot mai noi, şi împing tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei noastre mereu tot mai frumoase şi mai angajate. Acum numai Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce întorsătură vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată parcă n-am fost atât de conştienţi şi de puternic angajaţi. Potrivnicul n-a fost parcă niciodată atât de concentrat şi de atent numai asupra noastră ca acum. Dar parcă nici Domnul n-a lucrat chiar atât de vizibil şi de direct pentru noi ca în aceste vremuri. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 33

Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună, căci cununa fără luptă este doar minciună şi cununa fără luptă mâine veştejeşte – numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.

Decretul de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982 era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi. Desigur, Domnul şi Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi şi fără acest decret, dar El aşa lucrează minunile Lui, încât ele par să fie acte normale, venite prin voia oamenilor sau a întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu noi să iasă cât mai mulţi, după cum la Învierea Domnului Iisus au mai fost mulţi sfinţi care au înviat şi au ieşit şi ei din mormintele lor o dată cu El (Mt 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul, Care face ca marile bucurii să le guste cât mai mulţi, nu numai unii!
Dar eu ieşeam din închisoarea aceasta – cum s-ar zice – cu un ochi râzând şi cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se liberau, dar sufeream din pricina celor ce rămâneau acolo şi pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Acest decret nu ierta nimic celor recidivişti şi celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere şi pentru ei! Să vadă şi ei că totuşi nu sunt lepădaţi de tot ca nişte zdrenţe netrebnice. Dar aşa, cum vor mai fi faţă de societatea aceasta care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici! Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi omul. | Continuare »

descrisă de fratele Traian Dorz

…am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
„Eram, întâmplător, – spunea fratele – în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari adunări creştine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiţi, cu un cor şi cu o orchestră cum nu prea sunt multe.
În faţa adunării, erau parcate zeci de maşini personale, cu care veniseră aici cei care cântau şi predicau în adunarea foarte lăudată şi mare.
Aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii şi mă uitam, căci trebuia să se sfârşească slujba.
La uşa bisericii, stătea, cu pălăria în mână, un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subţirel şi aştepta de mult. Lângă el, se afla un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subţire. Tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Şi aşteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră.
Ei bine, frate, îţi spun adevărul, în faţa Domnului, iată, nu mint: au început să iasă, doi câte doi, vorbind, râzând, strân-gându-şi mâinile, felicitându-se… Şi, uitându-se unii spre alţii, au trecut toţi pe lângă cei doi care tremurau, fără să-i vadă nimeni. Dar absolut pe nimeni n-am văzut oprindu-se şi apropiindu-se de ei cu un cuvânt sau cu un ban.
După ce unii s-au suit în maşinile ce îi aşteptau şi ceilalţi au luat-o, perechi sau în grupuri, toţi, fericiţi spre casele lor calde şi mesele lor pline, ca de Crăciun, şi-a luat şi băiatul ’năltuţ şi subţirel tatăl cărunt şi orb şi au plecat, tremurând şi ştergându-şi ochii, nu ştiu unde. Poate acasă.”
Cum va fi primit Dumnezeu rugăciunile acestora, la acest Crăciun, şi cum va fi privit la fapta lor – e uşor de închipuit pentru fiecare.
Şi totuşi, cine dintre ei s-a simţit că ar fi păcătuit cu ceva faţă de Dumnezeu, în această Sărbătoare fericită? Cui i-a căzut măcar o lacrimă amară în cafeaua lui dulce de Crăciun, pentru păcatul nefăptuirii unui bine? (Iacov 2, 15-16). | Continuare »

O, Revelaţie Divină, fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, nici prea târziu a Ţi-l vedea.

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul satana strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră pâri la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit? | Continuare »

Despre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop şi mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepţional de înzestrat şi competent pentru locul unde a fost aşezat. Tot ce citisem din lucrările sale ori auzisem de la alţii despre dânsul m-a încredinţat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acest loc… Este un om superior – mi-am zis. Un om înţelept şi inteligent. Şi un astfel de om nu poate fi decât bun şi drept. Un astfel de om înţelept va şti să cântărească drept valoarea unui argument, importanţa unui adevăr şi vremea unei acţiuni. Şi va găsi şi curajul unei atitudini corespunzătoare faţa de acestea.
În ziua de joi, 12 decembrie, am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii împăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Vine-odată vremea oricărui cules,
să-şi ia fiecare partea ce-a ales.
Vine-odată, vine vremea orişicui,
n-a rămas nici unul fără plata lui…

Abia întors de la durerea din Sibiu, când, în ziua de 18 noiembrie, m-am pomenit acasă cu Dorica, soţia lui Pop Alexandru, fiica fratelui Leon Andro-nic din Bacău. Acum este a treia oară de când vine şi încearcă să mă convingă că soţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii vorbesc numai rău despre el şi că sunt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător al Domnului mai bun şi mai necesar ca oricare altul. Să-l iertăm şi să-l primim, că nici nu ne putem gândi acum cât bine este el în stare să ne facă dacă-l primim din nou în Lucrare.
– Eu şi numai eu sunt vinovată, zicea ea şi plângea. Eu am păcătuit, numai eu, iar el suferă din cauza mea, numai din cauza mea.
– Ce ai păcătuit tu, Dorica?
– Citeşte aici – şi îmi întinse o scrisoare lungă – şi vei vedea ce am păcătuit! Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el! Numai eu sunt vinovată, el este nevinovat. | Continuare »

În nr. 51, din 15 dec. 1929, «Lumina Satelor» scria într-un chenar următoarele:

S L Ă V I T   SĂ   F I E   D O M N U L !
acesta este cel dintâi cuvânt pe care l-am grăit.
Sibiu, la 2 decembrie 1929
Tipografia «Oastea Domnului»

„Luni, 2 decembrie 1929, Tipografia «Oastea Domnului» a intrat în lucrare.
În lumea tipografică este o datină că de câte ori intră în lucrare o tipografie nouă, să se păstreze ca o amintire istorică primele cuvinte pe care le-a tipărit, adică le-a grăit ea. Căci şi tipografia este ca un om ce grăieşte mereu cu cititorii ei.
Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră a fost cel de mai sus: „Slăvit să fie Domnul!”…
Cu adevărat, slăvit să fie Domnul pentru toate câte ne-a făcut El nouă!

Cel dintâi cuvânt pe care l-a grăit tipografia noastră am ţinut să fie şi o învăţătură: să-L slăvim neîncetat pe Domnul, indiferent de necazurile şi izbeliştile vieţii. Noi trebuie să-L slăvim neîncetat pe Domnul nostru. Viaţa noastră trebuie să fie un neîncetat cântec de slavă lui Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz,  Zile şi adevăruri istorice

Ca să poţi vedea bine înainte, trebuie mai întâi să pri-veşti bine înapoi.
Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage învăţămintele din trecut.
Şi ca să ştii bine să-ţi îndrumi copiii tăi, trebuie mai întâi să iei seama bine la felul cum ţi-au trăit părinţii.
Cine nu ştie să folosească bine învăţămintele trecutului său, acela îşi va neferici sigur viitorul lui.

Am descris mai pe larg în capitolele dinainte cele două Zile mai mari din Istoria Oastei Domnului. Şi adevărurile pentru care au fost rânduite. Tocmai pentru a trage şi noi acum, şi urmaşii noştri în viitor, toate învăţămintele mântuitoare care ni se impun nouă astăzi şi lor mâine, pentru orientarea necesară în această unică şi sfântă Lucrare evanghelică, pe care Dumnezeu ne-a dat-o vremii noastre şi credinţei noastre. Pentru dobândirea prin ea a mântuirii, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Pentru fiecare dintre noi şi pentru tot neamul nostru împreună.
Iată, îndrăznim să spunem un mare şi sfânt adevăr. Dacă mântuirea Neamului nostru şi învierea Bisericii noas-tre nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci să ştiţi că acestea nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere, ci este o constatare. Din prăbuşirea spre care merg sigur aceste două valori, Neamul şi Biserica, nu mai există o altă salvare decât Hristos. Hristos vine acum spre Neamul acesta şi spre Biserica aceasta prin Oastea Domnului.
Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor mai căuta alte căi pentru salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă niciodată îndrumătorii de răspundere nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr, atunci totul va fi pierdut. Altă salvare nu mai există! Cine nu crede asta acum, va constata-o mâine. De aceea s-ar putea ca cei care ne leapădă astăzi ca pe o piatră de poticnire, să vină mâine şi să caute piatra aceasta pentru a o pune în capul unghiului, ca singura pe care să se zidească salvarea celor ce se vor mai putea salva. | Continuare »