Comori Nemuritoare

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 33

Fără luptă nu-i cunună veşnică şi bună, căci cununa fără luptă este doar minciună şi cununa fără luptă mâine veştejeşte – numai cea cu răni plătită veşnic străluceşte.

Decretul de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982 era mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru pentru noi şi pentru mulţi alţii împreună cu noi. Desigur, Domnul şi Dumnezeul nostru ne-ar fi putut izbăvi şi fără acest decret, dar El aşa lucrează minunile Lui, încât ele par să fie acte normale, venite prin voia oamenilor sau a întâmplărilor. Voia Domnului a fost ca împreună cu noi să iasă cât mai mulţi, după cum la Învierea Domnului Iisus au mai fost mulţi sfinţi care au înviat şi au ieşit şi ei din mormintele lor o dată cu El (Mt 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul, Care face ca marile bucurii să le guste cât mai mulţi, nu numai unii!
Dar eu ieşeam din închisoarea aceasta – cum s-ar zice – cu un ochi râzând şi cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se liberau, dar sufeream din pricina celor ce rămâneau acolo şi pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Acest decret nu ierta nimic celor recidivişti şi celor cu condamnări mai mari. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere şi pentru ei! Să vadă şi ei că totuşi nu sunt lepădaţi de tot ca nişte zdrenţe netrebnice. Dar aşa, cum vor mai fi faţă de societatea aceasta care i-a uitat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici! Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi omul. | Continuare »

descrisă de fratele Traian Dorz

…am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.
„Eram, întâmplător, – spunea fratele – în ziua întâi a Crăciunului trecut, într-un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari adunări creştine foarte lăudată, plină de predicatori foarte vestiţi, cu un cor şi cu o orchestră cum nu prea sunt multe.
În faţa adunării, erau parcate zeci de maşini personale, cu care veniseră aici cei care cântau şi predicau în adunarea foarte lăudată şi mare.
Aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem pe cealaltă parte a străzii şi mă uitam, căci trebuia să se sfârşească slujba.
La uşa bisericii, stătea, cu pălăria în mână, un bătrân orb. Tremura, căci era îmbrăcat subţirel şi aştepta de mult. Lângă el, se afla un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu de bumbac subţire. Tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb, pe care îl adusese până aici, să capete ceva. Şi aşteptau să se ducă înapoi cu ce vor căpăta de la cei care se rugaseră.
Ei bine, frate, îţi spun adevărul, în faţa Domnului, iată, nu mint: au început să iasă, doi câte doi, vorbind, râzând, strân-gându-şi mâinile, felicitându-se… Şi, uitându-se unii spre alţii, au trecut toţi pe lângă cei doi care tremurau, fără să-i vadă nimeni. Dar absolut pe nimeni n-am văzut oprindu-se şi apropiindu-se de ei cu un cuvânt sau cu un ban.
După ce unii s-au suit în maşinile ce îi aşteptau şi ceilalţi au luat-o, perechi sau în grupuri, toţi, fericiţi spre casele lor calde şi mesele lor pline, ca de Crăciun, şi-a luat şi băiatul ’năltuţ şi subţirel tatăl cărunt şi orb şi au plecat, tremurând şi ştergându-şi ochii, nu ştiu unde. Poate acasă.”
Cum va fi primit Dumnezeu rugăciunile acestora, la acest Crăciun, şi cum va fi privit la fapta lor – e uşor de închipuit pentru fiecare.
Şi totuşi, cine dintre ei s-a simţit că ar fi păcătuit cu ceva faţă de Dumnezeu, în această Sărbătoare fericită? Cui i-a căzut măcar o lacrimă amară în cafeaua lui dulce de Crăciun, pentru păcatul nefăptuirii unui bine? (Iacov 2, 15-16). | Continuare »

O, Revelaţie Divină, fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, nici prea târziu a Ţi-l vedea.

În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul satana strecurase gelozia şi răutatea. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră pâri la stăpânirea lumească, iar oamenii acestei stăpâniri, bănuitori şi potrivnici, căutau să strângă şi mai mult laţul lor în jurul meu.
În ziua de 3 martie, eram în patul meu, bolnav şi singur, când iarăşi îmi intraseră în casă doi. Unul îmi era cunoscut. Era căpitanul care însoţise câţiva ani pe maiorul care mă chinuise aproape tot timpul de când mă eliberasem din închisori în 1964. (Multe am avut de pătimit şi din partea acelui maior! De câte ori i-am vorbit şi lui despre Dumnezeu pe când el mă înjura şi mă ameninţa! O dată i-am zis hotărât:
– Vă rog să nu mai înjuraţi Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu!
– De ce? Te-am jignit? | Continuare »

Despre părintele Antonie Plămădeală, înaltul arhiepiscop şi mitropolit de la Sibiu, aveam mai dinainte cea mai întemeiată convingere că este un om excepţional de înzestrat şi competent pentru locul unde a fost aşezat. Tot ce citisem din lucrările sale ori auzisem de la alţii despre dânsul m-a încredinţat pe deplin că este omul potrivit de Dumnezeu la acest loc… Este un om superior – mi-am zis. Un om înţelept şi inteligent. Şi un astfel de om nu poate fi decât bun şi drept. Un astfel de om înţelept va şti să cântărească drept valoarea unui argument, importanţa unui adevăr şi vremea unei acţiuni. Şi va găsi şi curajul unei atitudini corespunzătoare faţa de acestea.
În ziua de joi, 12 decembrie, am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii împăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Vine-odată vremea oricărui cules,
să-şi ia fiecare partea ce-a ales.
Vine-odată, vine vremea orişicui,
n-a rămas nici unul fără plata lui…

Abia întors de la durerea din Sibiu, când, în ziua de 18 noiembrie, m-am pomenit acasă cu Dorica, soţia lui Pop Alexandru, fiica fratelui Leon Andro-nic din Bacău. Acum este a treia oară de când vine şi încearcă să mă convingă că soţul ei este nevinovat de tot ce s-a spus despre el. Că toţi fraţii vorbesc numai rău despre el şi că sunt nişte mincinoşi. Că soţul ei este un lucrător al Domnului mai bun şi mai necesar ca oricare altul. Să-l iertăm şi să-l primim, că nici nu ne putem gândi acum cât bine este el în stare să ne facă dacă-l primim din nou în Lucrare.
– Eu şi numai eu sunt vinovată, zicea ea şi plângea. Eu am păcătuit, numai eu, iar el suferă din cauza mea, numai din cauza mea.
– Ce ai păcătuit tu, Dorica?
– Citeşte aici – şi îmi întinse o scrisoare lungă – şi vei vedea ce am păcătuit! Alungaţi-mă pe mine, dar primiţi-l pe el! Numai eu sunt vinovată, el este nevinovat. | Continuare »