Comori Nemuritoare

Ioan MARINI

Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El este veşnic biruitor. – De aceea orice se va întâmpla în lume, cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat!
Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua Învierii la mormântul pe care l-au găsit gol!
„Nu este aici, ci a înviat” (Lc 24, 6), a spus îngerul femeilor care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor! „E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit!” – adaugă Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.
Bucuria păcătoasă a cărturarilor şi fariseilor le-a fost de scurt durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi care au auzit marea veste.
Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşeală şi se va înşela amarnic, fiindcă, în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi-i va birui. Dar până la sfârşit, Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »

Chipul de alături ne arată clipele în care s-a hotărât Iuda să-L vândă pe Mântuitorul. „Satana a intrat în Iuda (Lc 22, 3) şi, mergând Iuda la arhierei, a zis lor: «Ce-mi veţi da mie şi eu Îl voi da pe El vouă?». Iar ei i-au pus lui 30 de arginţi şi de atunci căuta prilej să-L dea pe El” Mt 26, 16).
În patinele Domnului, numele lui Iuda stă ca un nume de scârbă şi de dispreţ. El însă trebuie să stea şi ca o predică cu multă învăţătură. Ce l-a făcut pe Iuda să cadă într-un păcat atât de greu? „Satana a intrat în Iuda”, zice Evanghelia. Cu patima iubirii de argint a intrat Satana în Iuda; cu ajutorul patimilor încearcă satana să intre şi în inima noastră. Inima lui Iuda se îmbolnăvise, precum zice şi cântarea bisericească: „Iar Iuda cu iubirea de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat… Astăzi luda se orbeşte cu patima iubirii de argint. Lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul”.
O, ce mult bântuie şi azi boala iubirii de argint! Lumea de azi e plină de învăţăceii lui Iuda, de fel de fel de speculanţi care îşi vând sufletul şi pe Hristos în sute de feluri, ca să facă „câştig”. Dar, precum cu arginţii lui Iuda s-a cumpărat loc de morminte, aşa şi lacomii de câştiguri nedrepte îşi cumpără gropi da pieire veşnică.
O, ce predică înfricoşată este Iuda pentru creştinii de azi! Ziua cu apostolii şi cu Domnul era Iuda, iar noaptea cu iudeii se înţelegea, să-L vândă pe Mântuitorul. Aşa fac şi azi cei ce duminica dimineaţa merg la biserică, după-amiază la crâşmă; dimineaţa se roagă Domnului şi mai târziu Îl suduie pe Domnul; astăzi se cuminecă, mâine se îmbată. | Continuare »

Pr. Iosif TRIFA

Evanghelia de la Matei 17, 14-21

Sus pe muntele Taborului, în faţa celor trei ucenici, se petrecea marea sărbătoare a puterii dumnezeieşti prin schimbarea la faţă a Domnului. Jos în vale, la poala muntelui, rămăsese mulţime de norod, între ei şi cei nouă apostoli care n-au fost luaţi de Domnul în munte. Se făcuse mare pricire. Mizeria şi necazul oamenilor era mare şi lipsea putinţa de ajutorare. Un om adusese la apostoli pe fiul său lunatic, cuprins de duh necurat, să-l vindece. Şi nu puteau. Căpeteniile jidovilor căutau să răsfrângă neputinţa ucenicilor asupra Învăţătorului lor, ca să-L umilească înaintea poporului. Şi se făcuse tulburare mare.
Atunci se văzu coborând Iisus din munte. Norodul aleargă în calea celui ce făcuse atâta bine. Domnul întreabă de pricina zavistiei. Atunci tatăl copilului se desprinde din mulţime, se apropie de Iisus şi îi spune: «L-am adus la învăţăceii Tăi şi n-au putut să-l tămăduiască» – şi întorcându-se Domnul spre ei, le impută cu mâhnire: «O, neam necredincios şi îndărătnic… până când voi răbda pe voi»… Apostolii n-au putut săvârşi tămăduirea, n-au avut destulă putere, pentru că n-aveau destulă credinţă şi încredere în sine.
Aşa ne găsim adeseori şi noi în faţă cu puterile întunericului. Deşi ucenici ai lui Hristos prin botez, nu putem sta împotrivă, nu putem birui răul din lume, el ne umileşte, ne face să suferim, să gustăm din amarul ce ni-l toarnă în paharul vieţii – pentru puţinătatea credinţei noastre.
Când slăbeşte şi scade credinţa, se înmulţesc şi se împuteresc patimile asupra oamenilor. Năravuri rele au izgonit credinţa din suflete în vremile noastre şi s-au pus în locul ei, făcându-ne un neam îndărătnic. Oamenii au uitat de Dumnezeu şi de sufletul lor şi aleargă nebuneşte, mânaţi numai de dorul de mărire lumească, de râvna după câştiguri şi averi cu orice preţ. | Continuare »

Prin patru stări ne spune evanghelia că a trecut tămăduirea copilului care avea „duh mut”. Întâia dată ne spune evanghelia cât de rău îl chinuia duhul cel mut, adică diavolul. A doua oară, că părinţii l-au adus la Iisus. A treia oară ne spune evanghelia că i-a fost mai rău când s-a apropiat de Iisus şi a patra oară ne spune că s-a tămăduit deplin.
Să luăm aminte că prin aceste patru stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră sufletească. Întâia dată trebuie să ne dăm seama că „duhul mut” din evanghelie sunt păcatele şi patimile cele rele cu ajutorul cărora diavolul se face stăpân peste viaţa omului ce le primeşte. O, cum îl chinue şi azi diavolul pe omul cuprins de patimi rele! Aţi văzut, spre pildă, cum zbiară, înjură, sparge, loveşte şi prin noroi se tăvăleşte omul cel beat. „De la început diavolul păcătuieşte” (I In 3, 8) şi, de câte ori păcătuim sau apucăm patimi rele, diavolul prinde putere asupra noastră. Din această stare trebuie să fugim, trebuie să scăpăm; şi altă scăpare n-avem, decât la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care „a venit să nimicească lucrurile şi puterea diavolului” (I In 3, 8). Ca copilul din evanghelie, trebuie să ne apropiem şi noi cu bolile sufleteşti de Mântuitorul.
Eu am vorbit cu mulţi creştini cuprinşi de patimi urâte şi i-am chemat să se lase de ele. Aproape toţi mi-au răspuns: „Am cercat, părinte, dar nu pot”; „Mi-am pus de multeori în gând să mă las de ceea şi ceea şi n-am putut”… Eu le-am răspuns aşa: „N-aţi putut pentru că aţi cercat să faceţi acest lucru din puterile voastre, iar Domnul Iisus a spus apriat: „…căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (In 15, 5). | Continuare »

A fi creştin înseamnă a-L urma pe Domnul Iisus. A-L urma în ascuns, ca şi în văzul întregii lumi, înseamnă apoi a-L mărturisi pe El. Domnul n-are copii muţi. Celor care au venit la El le-a dat grai, auz, vedere; a făcut din ei oameni vii.
Un creştin fricos, care nu-L urmează pe Hristos, este un nenorocit; şi o povoară pentru el şi pentru alţii. Cel ce se teme de gura şi batjocura lumii, crezând că poate să-L urmeze pe Domnul numai în ascuns, fără să mai ştie cineva, ce fericire poate avea? El duce o viaţă de teamă, ca şoarecele care crede că e mare viteaz când se plimbă pe sub scândura podului, dar îndată ce aude vreun zgomot o tuleşte la fugă în adâncul ascunzătorii lui.
Dacă eşti creştin, aceasta trebuie s-o ştie şi alţii, ori de-ai grăi, ori de n-ai grăi ceva. O cetate aşezată pe un munte nu se poate ascunde (Mt 5, 14). Nici tu nu te poţi şi nu trebuie să te ascunzi. Apostolii n-au fugit în pustie şi nu s-au închis zi şi noapte în casă, să nu-i ştie, să nu-i vadă nimeni. Ei L-au mărturisit pe Domnul urmându-L zi de zi şi clipă de clipă, oriunde, totdeauna.
Dragul meu, să nu-ţi fie ruşine de a trăi cu Domnul Hristos, de a vorbi despre El şi de a răbda pentru Numele Lui.
Trebuie să îndrăzneşti! Trebuie să alungi ruşinea şi teama de gura oamenilor! Nu-ţi mai ascunde crucea, ci poart-o pe oriunde te duci. Tu o duci pe ea şi ea te duce pe tine. Voi sunteţi una. Priveşte pe Golgota şi învaţă ceva de acolo.
Cine-L preţuieşte pe Hristos şi-L iubeşte, Îl urmează şi aleargă pe urmele Lui până va veni clipa măreaţă când se va întâlni cu El în slavă. | Continuare »

Ioan Marini

Creştinul adevărat este un om curajos şi plin de bărbăţie. Cineva a spus: „Dumnezeu nu are în armata Sa ostaşi fricoşi”. Creştinii cei dintâi care au mers la chinuri şi la moarte pentru credinţa lor în Domnul nu erau fricoşi. Cine se teme să măr­turisească ceea ce a spus Dumnezeu, acela n-a gustat încă din tăria Du­hului Sfânt şi nu ştie ce va să zică Crucea şi biruinţa.
Creştinii molâi şi necredincioşi nu aduc nici o cinste Stăpânului no­stru. Ce păcat că cei mai mulţi sunt tocmai astfel de oameni slabi şi ne­mernici, care nu cunosc nici măcar alfabetul creştin, necum să ştie citi şi mărturisi credinţa şi Evanghelia.
Dar voi, fraţilor, nu fiţi dintre aceştia. Ci mărturisiţi pe faţă cre­dinţa voastră şi nu vă ruşinaţi de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos (Rom 1, 16).
Chiar dacă va trebui să suferim din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, nu trebuie să dăm înapoi, căci nu­mai cine va lupta până la sfârşit va fi mântuit (Mt 24, 13).
E mare lucru să suferi prigonire din pricina numelui lui Hristos. Ar trebui să socoteşti [aceasta] ca o cinste deo­sebită, să crezi şi să suferi pentru Numele Domnului.
În zilele noastre este nevoie să fim oameni hotărâţi. Este timpul ca cei cu adevărat credincioşi să iasă în faţă şi să spună: „Cred şi de aceea vorbesc”. Nu merită oare Domnul Iisus Hristos a­ceasta din partea noastră?
Dacă Lui nu I-a fost ruşine cu noi, nici nouă să nu ne fie ruşine cu El. | Continuare »

Tineri ai Domnului din Biblie, din primele veacuri creştine şi de azi. Există un tineret al Domnului şi azi?

Am rămas dator cu o lămurire. În numărul trecut al acestei gazete am scris despre tineretul cel lumesc şi cel duhovnicesc, despre tineretul lumii şi tineretul Domnului, cu semnele ce-i deosebesc pe aceşti „fraţi” care sunt fraţi prin naştere (botez), dar pe care viaţa îi desparte, unii rămânând sau întorcându- se la Dumnezeu, iar alţii plecând pe povârnişul păcatului, pentru a ajunge în iadul tuturor fărădelegilor şi despărţirii de Dumnezeu pe totdeauna.
Desigur, dacă cineva a greşit şi s-a rupt – cu voie sau fără voie – din „turma Domnului”, se poate întoarce; calea pe care s-a întors fiul cel pierdut din Evanghelie şi braţele părinteşti ale Tatălui ceresc sunt deschise pentru orice fiu pierdut care se căieşte şi se întoarce „acasă”.
El te aşteaptă şi pe tine, iubite cititorule neîntors încă la Dumnezeu; glasul Lui te cheamă; iubirea Lui te îndeamnă. Vino, vino la El!
Dar ce este acel „tineret al Domnului” despre care s-a amintit în foaia trecută?
Vom spune de la început că tineretul Domnului este familia cea mare a tinerilor copilaşi ai Domnului dintotdeauna, care, din dragoste pentru Dumnezeu, au părăsit lumea şi patimile ei, trăind în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi păzind poruncile Lui.
Lanţul acestui şir de tineri ai Domnului începe cu neprihănitul Abel şi sfârşeşte cu ultimul tânăr martir al credinţei căruia i se va tăia capul din pricina mărturiei lui Iisus.
Verigile acestui lanţ le formează toţi acei tineri şi tinere care, după cum am spus mai sus, şi-au predat viaţa Domnului. I-au slujit şi-I slujesc zi şi noapte, în orice loc, în orice timp şi-n orice stare s-ar găsi. | Continuare »

Evanghelia de duminică ne spune cum i-a ales Iisus pe învăţăceii Filip şi Natanael. I-a întâlnit în calea Sa şi le-a zis: „Veniţi după Mine” – şi ei au plecat îndată după El.
Să luăm aminte! Tot aşa ne cheamă Hristos şi pe noi: „Veniţi după Mine”. Dar mulţi n-aud această chemare, alţii nu o înţeleg şi, iarăşi, alţii pleacă după ea, dar nu stăruie înainte pe urmele lui Hristos. Luaţi aminte, creştinilor, că ne-am prea cufundat în vălmăşagul şi vârtejul afacerilor trecătoare şi ne-au prea copleşit valurile păcatelor şi ale plăcerilor pline de otravă şi de aceea n-auzim strigarea şi chemarea lui Hristos. „Iată, stau la uşă şi bat”, zice Hristos” (Apoc 3, 20). Dar patimile şi păcatele fac larmă în casa sufletului nostru şi de aceea chemarea Lui nu se aude. Să ieşim din vârtejul afacerilor şi păcatelor şi să scoatem patimile din casa sufletului, ca să putem auzi chemarea Lui şi să putem pleca pe urmele Lui.
Dar să luăm aminte, căci nu-i lucru uşor să mergem după Hristos. A merge după Hristos înseamnă credinţa, tăria şi bărbăţia sufletească de a birui şi omorî toate păcatele şi ispitele ce ne ies în cale şi le întâlnim în cale. | Continuare »

Multe vapoare şi-au aflat şi îşi află moartea în valurile mării. Unele dintre aceste vapoare înecate duceau cu ele sute de milioane de bani de aur şi multă vreme şi-au bătut capul inginerii cei învăţaţi să poată scoate acest aur din fundul mărilor. Acum gazetele aduc ştirea că, după multe pregătiri de ani de zile, inginerii s-au coborât la o adâncime de 60 de metri în marea unde s-a cufundat vaporul «Lusitania» cu aur mult. Au şi scos o parte din aur, dar lucrul merge greu şi 10 oameni şi-au aflat până acum moartea în această încercare.
La asta, noi zicem cu Apostolul Pavel: „O, voi, fără de minte oameni”, de ce căutaţi comori de aur prin fundul mărilor şi prin adâncurile pământului, când puteţi afla aur destul aici pe pământ, fără multă căutare şi primejduire a vieţii?”. Ascultaţi unde ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur să aflăm comori de aur:
„Întru îngrijirea de fratele tău cel căzut, tu creştine ai găsit o comoară. Când tu torni în rănile sufletului său untdelemnul învăţăturii celei creştineşti, când tu îl legi cu blândeţe şi-l vindeci cu răbdare, prin aceasta ai dobândit comoara cea mai mare.
Când vezi un frate pe calea păcatului, nu trece pe lângă dânsul, ci, printr-un cuvânt prietenesc, îl opreşte de la calea sa cea rea. O astfel de milostenie este mai bună decât alta şi are mai mare preţ decât mii de talanţi de aur, are mai mare preţ decât toată lumea cea văzută, căci omul este mai preţios decât lumea.
Cine dă unui păcătos milioane nu i-a dat aşa de mult ca cel ce mântuieşte sufletul lui, îl abate de la calea lui cea rea şi-l întoarce la fericirea cea dumnezeiască. Cine dă săracului pune capăt foamei; cine îndreptează pe păcătos pune capăt necucerniciei. Unul slobozeşte trupul de la răutate, celălalt răpeşte sufletul lui de la iad. Vedeţi, eu v-am arătat cum puteţi să câştigaţi o comoară”…
Cititorule! Ai aflat tu o astfel de comoară?

I. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 46 / 26 nov. 1922, p. 3