Traian DORZ – meditaţie la 1 Corinteni 15, 3 (în lectura autorului)
Traian Dorz, Hristos – Răscumpărătorul nostru, Meditații la Evanghelia după Ioan
Ceata ostaşilor, căpitanul lor şi aprozii iudeilor au prins deci pe Iisus şi L-au legat (Ioan 18, 12).
Slujba lui Iuda se încheiase. Şefia lui se sfârşise. Un alt căpitan îi luase acum locul lui Iuda la conducerea gloatei.
De acum Iuda, din conducător, devine un nimic incomod. O zdreanţă stânjenitoare, de care fiecare va căuta să se lepede cu scârbă şi să se scape cât mai degrabă.
Până când el va deveni astfel şi pentru sine însuşi. O zdreanţă nefolositoare şi scârboasă. Şi va căuta să se scape de lepădătura sa prin singura şi ultima posibilitate mai dorită şi mai plăcută diavolului: sinuciderea.
Oricât de greu ne vine să privim la Iuda, la această zdreanţă tăvălită în murdăria celui mai cumplit dintre toate păcatele – trădarea şi vânzarea, tot suntem siliţi să-i mai aruncăm câte o privire îngrozită din când în când.
Spre a ne înspăimânta de prăbuşirea lui Iuda, trăgând cutremurătoare învăţăminte.
Pentru noi şi pentru alţii, mai ales în împrejurările în care ne găsim noi şi Lucrarea lui Hristos de multe ori.
Au prins deci pe Iisus şi L-au legat.
Pentru împlinirea planurilor lui Dumnezeu, care sunt atât de adânci şi atât de neînţelese pentru noi, de multe ori sunt alese cele mai cutremurătoare căi.
Cel mai greu de înţeles lucru pentru noi este rostul suferinţei în viaţa omenirii. Şi mai ales în viaţa celor mai buni dintre oameni.
Dar noi trebuie să ne pătrundem de marele adevăr care luminează orice taină.
În taina suferinţei, adevărul ne arată că este ispăşirea păcatului.
Păcatul este acela care a adus în lume suferinţa. Înainte de păcat suferinţa nu era cunoscută.
Deci înainte de orice, în suferinţă este şi ispăşire.
Ispăşirea înseamnă curăţire, împăcare, sfinţire, dragoste, lumină şi desăvârşire. Toate acestea se cuprind în ispăşire. Şi nu sunt fără ea. Iar ispăşire nu poate să fie fără suferinţă. | Continuare »
Să nu te plângi când pari că singur
ai mai rămas luptând din toţi,
tu nu-i vezi, dar în lupta sfântă
ai mii şi zeci de mii de soţi.
Tu nu-i cunoşti, că numai Domnul
cunoaşte-n orice loc pe-ai Lui,
dar c-ai rămas în luptă singur
tu niciodată să nu spui.
Căci Marele Hristos nu-Şi lasă
nici lupta, nici Cuvântul Său;
nenumărată-i Oastea care
învinge zilnic pe cel rău.
Noi nu vedem decât în faţă,
puţin şi-ngust din sfântul Ţel,
întreagă-ntindere a luptei
şi câţi luptăm, – o ştie El.
Să nu te plângi când crezi că singur
ai mai rămas luptând din toţi,
dacă-ai vedea, ai şti că-n luptă
ai mii şi zeci de mii de soţi.
Ci-ncrede-te-n Hristos şi luptă
nebiruit şi credincios
şi lasă toate celelalte
deplin în grija lui Hristos.
Traian Dorz, Cântări de drum
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. XVI
Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că, dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei”. Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Ieşirea XXV, 40). Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul Ieşirea XXV, 20; XXXVI, 9, nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor? (III Regi VI, 1-37; II Paralipomena III, 1-16. 154).
Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros” (Facerea VIII, 21. Facerea XVIII, 1; XIX, 27) a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. | Continuare »
Veniţi, suflete chemate,
cât nu-s zilele ’nnoptate,
că de se-nchid porţile,
rămân numai morţile
şi de se-nchid căile,
rămân vâlvătăile,
arşiţa mustrărilor,
plata neascultărilor
şi-atunci clopotul pustiu
va suna că-i prea târziu.
Veniţi, suflete-apăsate,
până nu-s închise toate,
până soarele n-apune,
până-i încă rugăciune,
până ochii nu se-nchid
după umbra de sub zid,
până vasul cel de lut
nu s-a-ntors din ce-i făcut,
până clopotul pustiu
n-a sunat că-i prea târziu!
Veniţi, suflete-aşteptate,
căci, iată, sunt gata toate:
– pentru vina voastră mare
dă Hristos răscumpărare,
Tatăl, – haina strălucită,
a făcut de-i pregătită,
masa binecuvântată
iat-o gata aşezată;
– veniţi, suflete chemate,
până când v-aşteaptă toate,
căci când clopotul pustiu
va suna –
e prea târziu!
Traian Dorz, Cântări noi
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)
Şi Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa (I Corinteni 6, 14)
După ce Sfântul Apostol ne arată ce minunată este starea când trupul nostru este şi el predat pe deplin în stăpânirea lui Dumnezeu, ne promite din partea lui Dumnezeu, Făcătorul şi Răsplătitorul nostru, strălucita răsplătire a învierii. A unei învieri asemenea aceleia pe care i-a dat-o Căpeteniei mântuirii noastre, adică lui Iisus. Având faţă de lume o moarte asemănătoare cu a lui Iisus, Domnul nostru, apoi o viaţă din viaţa Lui, asemănătoare cu a Sa, vom avea şi o înviere tot aşa, asemănătoare cu a Lui. Sămânţa lui Dumnezeu, care este duhul lui Iisus, şi cuvântul Lui fiind în noi, iar noi fiind viaţă din viaţa Lui, această sămânţă a Lui ne va învia în Ziua de Apoi (I Pt 1, 23; I In 3, 9).
Când eram copil, într-o toamnă, eram cu tata la semănat de grâu. Mirat cum răsare grâul după ce stă o vreme îngropat în pământ, l-am întrebat pe tata:
– Cum mai învie grâul acesta, după ce putrezeşte o dată?
– Adu-mi un bob de grâu, să-ţi arăt, zise tata.
I-am adus o mânuţă de boabe din săcuţul care era lângă noi.
– Vezi tu aici, la capătul bobului, ceva luminos?
– Văd.
– Ei, acesta este chipul lui Hristos pe fiecare bob de grâu. Şi aici stă viaţa lui, care este nemuritoare. Asta nu putrezeşte. Tot bobul celălalt moare şi putrezeşte, dar asta nu moare niciodată. Poate să stea grâul în sac ori în hambar sute de ani. Sămânţa asta care are chipul lui Hristos în el, asta nu moare. Când bobul este pus în starea potrivită pentru înviere, el învie şi se pregăteşte pentru o nouă viaţă şi pentru o nouă roadă.
Ce adânc m-am mirat atunci de spusele tatălui meu şi ce adânc am gândit de multe ori asupra minunii aceleia, pe care mai târziu a venit o vreme s-o înţeleg tot mai fericit şi mai deplin!
– Vezi, mi-a zis atunci tata, pentru că are chipul lui Hristos pe el, grâul este sfânt. Şi pâinea este sfântă. Şi de aceea este păcat să calci cu picioarele grâul şi pâinea. Este mare păcat să le batjocoreşti ori să le arunci. Căci cine le calcă şi le aruncă, acela calcă şi aruncă chipul lui Hristos şi faţa Lui.
Ce simplu, dar ce minunat mi-a explicat atunci tatăl meu adevărul despre care spune Sfânta Scriptură în versetele despre care vorbim acum… | Continuare »
Te-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.
Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.
Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.
Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.
…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.
Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.
Să cântăm Domnului, nr. 889
Dacă rodul tău nu-ntrece
vremea-n care ai trăit,
gol vei merge-n veşnicie,
greu vei plânge la sfârşit.
Dacă plânsul tău nu-ntrece
râsul tău cel vinovat,
starea ta-i tot sub osânda
şi trecutul, neiertat.
Dacă ruga ta nu-ntrece
de-nălţimea ta mai sus,
în zadar ţi-e osteneala,
gol întorci, cum gol te-ai dus.
Dacă fapta ta nu-ntrece
cu ceva al tău cuvânt,
viaţa ta-i deşertăciune
şi-alergare după vânt.
Dacă mila ta nu-ntrece
mila unui fariseu,
n-ai să vezi în veci lumina
cerului lui Dumnezeu.
Dacă viaţa ta nu-ntrece
pe-a unui necredincios,
tu nu eşti spre bucuria,
ci spre-ocara lui Hristos!
Traian Dorz, Cântări Nemuritoare
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)
Răul nu este din Dumnezeu, ci este din voinţa răului însuşi. Pe satan nu Dumnezeu l-a făcut rău, ci el însuşi s-a făcut pe sine rău. Pe Lucifer, la început, Dumnezeu l-a făcut bun, luminos şi curat şi i-a dat o misiune strălucită, frumoasă şi binecuvântată, în ascultare şi credincioşie faţă de Dumnezeu, Făcătorul lui, ca şi tuturor celorlalte creaturi alese ale Sale. Dar, în loc să-şi împlinească slujba cu ascultare şi supunere faţă de Domnul Dumnezeu, el, care era un Luceafăr, s-a făcut un Lucifer, el, care era bun, s-a făcut rău. El, care trebuia să fie supus, s-a răzvrătit împotriva Celui ce l-a făcut bun. Şi, după ce s-a făcut rău, a mai luptat cu toată râvna şi ura ca să mai facă şi pe alţii ca el. Toţi îngerii care l-au urmat pe satan au devenit draci, plini şi ei de aceeaşi ură harnică şi blestemată împotriva lui Dumnezeu.
E uimitor cât de harnic este răul. La început a fost un singur diavol, dar ce curând acesta unul a mai câştigat de partea lui pe atât de mulţi! Acum Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înştiinţează cu toată puterea să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să putem ţine piept împotriva uneltirii diavolilor… împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului… împotriva duhurilor răutăţii (Efes 6, 11-20). | Continuare »
Vestea trecerii la Domnul a dragului nostru Părinte Iosif m-a intrigat şi am plâns mult de durere.
Sufletul mi se frânge şi totuşi nu puteam crede cum s-ar putea să înghită pământul pe cel mai ales om al Domnului şi iubit al inimii mele.
Nu-mi puteam închipui să văd pe părintele meu scump în sicriu, fără viaţă, pentru că prea era adâncit în inima mea şi niciodată n-aş fi putut să nu-l iubesc.
Ţara întreagă este îndoliată şi toţi cei ce l-au iubit plâng de durere.
Pentru că el ne-a iubit şi ne-a fost părintele bun, arătândune calea cea adevărată la Domnul Iisus cel răstignit.
S-a stins un om, dar el trăieşte în sufletul a peste 100 de mii de oameni renăscuţi de el la o viaţă nouă. S-a stins un străjer care veghea la temelia vieţii noastre, dar el trăieşte între noi, cei treziţi la o viaţă nouă.
S-a stins cel ce 15 ani de zile n-a încetat a ne învăţa legea Domnului şi căile Lui. S-a stins gornistul nostru scump, care a sunat din trâmbiţa Evangheliei în valea plângerii, la al cărui glas ne-am trezit.
S-a stins cel mai mare binefăcător al sufletelor noastre şi al nostru, pentru că numai prin el noi cunoaştem pe Domnul şi viaţa trăită cu El.
Pentru noi, el a fost un tată scump, pentru că ne-a născut la o viaţă nouă. Pentru noi a fost preotul ales al Domnului, preotul care şi-a făcut datoria, umplând bisericile cu fii pierduţi şi făcând din noi biserici vii pentru Domnul.
Pentru acestea noi plângem de durere, că nu mai e cu noi în viaţă. L-am pierdut, dar totuşi îl avem. Plângem că nu-l vom mai vedea între noi, dar în acelaşi timp ne bucurăm, pentru că el trăieşte în fiecare din noi.
Iubiţilor fraţi, dragul nostru părinte Iosif ne-a iubit mult cât a fost între noi; a suferit pentru noi mult. În faţa jertfei părintelui nostru drag, trebuie să ne înnoim legământul că nu vom da înapoi, nu vom părăsi lupta, ci vom merge pe calea pe care a mers el, pe urmele lui, că şi el a mers pe urmele Domnului.
Iubitul nostru părinte! Noi, pe care ne-ai iubit şi pentru care te-ai jertfit, nu te vom uita niciodată Vom şti să-ţi urmăm sfaturile şi să mergem pe calea pe care ne-ai pornit, pe Calea Domnului, căci este calea cea adevărată. Vom şti să-ţi cinstim memoria şi să venim cu flori la mormântul tău, să cântăm cântări de laudă Domnului.
Domnul să te învrednicească de fericirea cea veşnică pentru care ai luptat şi te-ai jertfit în viaţă… Iar nouă, celor rămaşi, Domnul să ne ajute să biruim păcatul; şi când ne va chema la El, să ne putem întâlni în fericirea veşnică – amin.
I. V. Lazăr
