Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 16 iulie:

„Nu-Ţi mai aduce aminte de nelegiuirile strămoşilor noştri, ci să ne iasă degrabă înainte îndurările Tale! Căci suntem nenorociţi de tot!“ (Psalmi 79, 8).

Ce grea este noaptea aceea în care nu se mai poate zări chiar nici o lumină!
Ce grozavă poate fi închisoarea aceea din care nu mai poţi vedea chiar nici o scăpare.
Ce deznădăjduită e acea prăpastie din care nu mai poţi zări chiar nici o ieşire…
Starea care, ca o lespede de mormânt, te închide,
sau, ca un nemărginit pustiu, te învăluie şi te sugrumă, fără să poţi scăpa…
Ce îngrozitor de grea este într-adevăr starea care te înghite ca o mlaştină sau ca un balaur,
starea din care nu mai vezi nici o scăpare!…

În astfel de stări, sufletul nenorocit de tot nu mai găseşte putere nici să se roage, nici să plângă, nici să mai îndrăznească o nădejde,
ci stă pierdut, copleşit, leşinat – aşteptând să fie înghiţit.
Nici măcar conştiinţa morţii n-o mai are clară, căci sufleteşte el este mort înainte de a muri trupeşte, fiindcă noaptea grozavă şi grea, noaptea desăvârşită a prăbuşirii, îl cuprinde, acoperindu-l şi îngropându-i tot mai adânc întreagă fiinţa sa, şi cea duhovnicească, şi cea trupească.
Rare sunt conştiinţele care se mai pot înălţa în aceste stări, care mai pot nădăjdui din aceste prăbuşiri, care îşi pot recunoaşte nenorocirea în care se află, ca să poată striga către Dumnezeu: „Din fundul adâncului Te chem, Doamne, ai milă de mine, căci sunt nenorocit de tot!…“ | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 15 iulie:

„Dumnezeule, au năvălit neamurile în moştenirea Ta, au pângărit Templul Tău cel sfânt şi au prefăcut Ierusalimul într-un morman de pietre“ (Psalmi 79, 1).

Păcatul, la fel cu satana din care s-a născut, este nu numai un vrăjmaş al lui Dumnezeu, prin cuvântul cel batjocoritor şi potrivnic,
ci este şi un mare tâlhar, care umblă mereu numai să fure şi să pângărească tot ce este al lui Dumnezeu sau este vrednic de închinare.
Pe cea mai scumpă moştenire a lui Hristos: Lucrarea Sa
şi pe cea mai sfântă Casă a lui Dumnezeu: Biserica Sa,
vrăjmaşul umblă neîncetat să le nimicească şi caută neîncetat să le dărâme.

Oriunde se iveşte o lucrare scumpă pentru Dumnezeu şi un altar curat pentru Hristos sau o părtăşie dulce pentru Duhul Sfânt, acolo, vrăjmaşul cel tâlhar îşi trimite îndată iscoadele sale, care, cu armele lui: prefăcătoria şi lăudăroşenia,
ori cu promisiunile mincinoase şi răstălmăcirile interesate,
ori cu dragostea amăgitoare şi batjocorirea lucrurilor sfinte,
cu toate aceste arme blestemate, el foloseşte viclenia şi mijloacele de amăgire.
Pe toate le foloseşte satan, numai să poată slăbi şi nimici credinţa adevărată şi dreapta învăţătură.
Numai ca să poată slăbi apărarea noastră, ca sufletele să cadă în mrejele întinse şi în groapa săpată de duhul său cel tâlhar şi răpitor.
Atunci paznicii sfintei moşteniri sunt legaţi, iar slujitorii Sfântului Templu, duşi în robie (Jud. 16, 21) –
unde, nenorociţi de tot, ajung în chinul celui rău.

O, ce mare binecuvântare de la Dumnezeu este, când în astfel de vremuri se mai găseşte o rămăşiţă care să păzească neîntinat legământul Domnului şi care să nu înceteze a-I aduce aminte Domnului, cu lacrimi, cu post şi cu rugăciuni fierbinţi, de moştenirea Lui ajunsă în mână la străin!…
Care să-I aducă mereu aminte Domnului de Templul Lui cel iubit, în care tâlharul dărâmă şi pângăreşte tot ce-i mai de preţ şi mai frumos.
Această rămăşiţă mai este singura nădejde, fiindcă mijlocirile ei către Dumnezeu pentru starea jalnică în care a ajuns tot ce era aşa de înfloritor cândva, vor fi, până la urmă, ascultate de către El.

O, dragi suflete credincioase, | Continuare »

Sfatul tatălui, în viaţă,
totdeauna să-l asculţi,
n-ai ca el mai bun prieten,
oricâţi ai avea de mulţi.

N-ai ca el mai bun profesor,
cât sunt alţii de-nvăţaţi;
el te-nvaţă tot ce-i bine
şi spre ce să nu te-abaţi.

El ţi-arată ce e vrednic,
el te-ntoarce de la rău;
cât îl ai, înseamnă-ţi bine
pilda şi cuvântul său.

Căci nimic nu-nlocuieşte
în viaţa ta, îţi spun,
vrednicia şi-adevărul
ce te-nvaţă tatăl bun.

Traian Dorz, Osana, Cântarea îngerașilor

Traian Dorz, din Hristos – Puterea apostoliei
Meditaţii la Apostolul Duminicii a IV-a după Rusalii

„Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea“ (Romani 6, 21).

Orice nebun se gândeşte numai la prezent, pe când orice înţelept se gândeşte mai mult la viitor. Aceasta este deosebirea dintre ei.
Nebunul se gândeşte: Azi să-mi meargă bine, de mâine nu-mi pasă!
Şi mănâncă azi tot ce are, cheltuieşte azi tot ce are, prăpădeşte azi tot ce are, nesocoteşte orice dreptate, calcă orice lege, dispreţuieşte orice sfat, nedreptăţeşte orice semen şi face tot ce vrea…
Dar urmările nefericite nu întârzie să se arate.
De unde tot iei şi nu mai pui, curând se sfârşeşte. Cine cheltuieşte tot ce are ajunge curând să cheltuiască şi ce nu are.
Iar cine îşi prăpădeşte tot ce i-a rămas rămâne curând un prăpădit al tuturor.
Aşa ajunge, nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, oricine nu gândeşte de la început cum îi va fi sfârşitul drumului pe care îl ia, al lucrului pe care îl începe, al vieţii pe care o duce.
Mai bun este sfârşitul unui lucru, decât începutul lui – spune Cuvântul Sfânt (Ecles. 7, 8). | Continuare »

Eu ştiu că nu-i pe cer decât un soare
Şi-n ce să cred – un singur Dumnezeu,
Şi-o Oaste care-o-nvăţătură are,
Şi-un singur drum – acela strâmt şi greu.

Şi doar acela-i duhul Oastei, care
Cu jertfă grea, de naintaşi sfinţit,
Conduce-n adevăr şi cu ardoare
După Iisus Hristos cel Răstignit.

Şi-acestea îmi formară legământul
Cu care lui Hristos m-am juruit
– Să nu schimb Oastei în vreun fel veşmântul
Şi să nu lepăd steagu-i scump plătit.

De n-oi cinsti vreodată naintaşii,
Nepăsător fiind de vreun cuvânt,
De-mi voi purta pe alte urme paşii:
Să nu am parte-n veac de cerul sfânt!

Iar pe acela care îndrăzneşte
Să-i strice Oastei fericitu-i rost,
Nimic nu-l ierte-n lume cât trăieşte,
Până nu-ntoarce totul cum a fost!

Căci de-om urma pe drept inaintaşii
Şi misiunea lor pe-acest pământ,
Nu vor putea apoi nicicând vrăjmaşii
Să-i sfâşie Oştirii steagul sfânt.

Lidia Hamza

Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul Duminicii a II-a după Rusalii

Slavă veşnică fie adusă Domnului şi Dumnezeului nostru Care, prin Sfântul Său Cuvânt, ne face cunoscute întreagă voia Lui şi toate condiţiile mântuirii noastre. Binecuvântat şi fericit va fi numai sufletul cumpătat şi smerit, care ţine seama bine de tot Cuvântul Voii lui Dumnezeu şi de toate condiţiile Evangheliei lui Hristos, fiindcă numai acesta se bucură de toată călăuzirea Duhului Sfânt, de la începutul mântuirii sale şi până la primirea acestei mântuiri în slavă.
E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei.
Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit…
O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…

Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Iată făgăduinţa: Slavă, cinste şi pace vor veni peste orice suflet omenesc care face binele. Da, numai peste cel care face binele. Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândeşte bine, ci numai peste cel care face binele. Fiindcă nici una dintre celelalte nu-i de ajuns să îmbrace un gol, să sature un flămând, să încălzească un îngheţat, să adăpostească un străin.
Toate celelalte urmăresc foloasele eu-lui, numai binefacerea urmăreşte foloasele de-aproapelui. Toate celelalte pot dovedi credinţă, dar nici una nu poate fi socotită faptă fără mâna care dă, fără piciorul care aleargă, fără umărul care poartă sau genunchii ce se roagă, sau ochii ce plâng. | Continuare »

Lidia Hamza

O, te doresc, Iisuse, cu sufletul meu tot,
Ființa mea întreagă spre Tine se avântă.
Atât de larg mi-e zborul, cât aripa mi-o pot
Întinde peste zarea ce-albastră mă-nveșmântă.

O, dacă-ai vrea, Iisuse naintea mea să vii,
Aripa-mi obosită s-o strângi la pieputu-Ți dulce…
Mi-am dezlegat de toate ființa mea, Tu știi
Că numai lângă Tine vrea fruntea-mi să se culce.

O, eu Te rog, Iisuse, Iubirea mea dintâi
Cu cât mai lângă Cruce mă strâng de-a lumii ură,
Aprinsă, mai aprinsă în suflet s-o rămâi,
Să-mi fie pat, și haină, și cuminecătură.

O, numai lângă Tine m-ascund de ochii răi,
Furtuna urii câtă ar fi să nimicească…
Mi-e zarea doar senină, c-o văd prin ochii Tăi,
Și lupta numai steaguri, iubind să-mi biruiască.

Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei
din Meditaţii la Apostolul din Duminica mironosițelor

În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele (Fapte 6, 1).

Orice cârtire şi orice murmurare, la orice om, vine dintr-o nemulţumire sau din mai multe.
Orice nemulţumire vine dintr-o nedreptate sau din mai multe.
Şi orice nedreptate vine dintr-un păcat sau din mai multe.
Între credincioşii adevăraţi, acestea nu trebuie să se întâmple niciodată, fiindcă ei, având dragoste care niciodată nu-şi caută folosul său, nu numai că nimeni nu va nedreptăţi pe nimeni, dar fiecare va căuta folosul fiecăruia.
Astfel, toţi sunt fericiţi şi nimeni n-are motiv să murmure, să cârtească, să se plângă.

Aşa ar trebui să fie pretutindeni unde S-a pogorât Duhul Sfânt peste suflete şi unde Cuvântul lui Dumnezeu se mărturiseşte cu putere, cu semne şi cu minuni, prin trimişii lui Hristos, peste care se vede strălucit pecetea harului Său.
Dar nu totdeauna este aşa, fiindcă nu toţi câţi vin într-o adunare duhovnicească au Duhul Sfânt.
Şi nu toţi cei care vin în staulul lui Hristos sunt oile Lui.
Mai sunt acolo şi câini săriţi peste gard.
Mai sunt şi vulpi intrate prin gard.
Mai sunt şi şerpi băgaţi pe sub gardul lucrării Domnului.
Iar toţi aceştia, vorbind o limbă străină de a poporului sfânt, având o fire străină şi o ţintă străină, vor face totdeauna lucruri care dau naştere la murmure, la cârtiri, la rele, la tulburări şi la rătăciri.

Despre primele tulburări făcute în Biserica Creştină, Sfânta Scriptură spune că le-au provocat cei care vorbeau greceşte… Aceştia erau evrei veniţi din alte părţi şi strămutaţi în Ierusalim, de prin Asia Mică, Egipt şi din coloniile greceşti din Răsărit.
Aceştia au venit în Ierusalim, dar nici nu vorbeau limba lui, nici n-aveau obiceiurile lui, nici nu se uniseră cu duhul lui. Mai păstrau încă în ale lor tot ce avuseseră de la străinii pe unde erau împrăştiaţi şi dintre care veniseră în Ierusalim.
O, ce mare lucru este cuvântul: ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea, uită pe poporul tău şi casa tatălui tău şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţea – şi, fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale (Psalm 45, 10). | Continuare »

Credinţa, nu-ţi vinde credinţa dintâi,
cu primele doruri, în ea să rămâi.
Şi prima lucrare şi primul avânt,
şi-ntâile lacrimi să le-ai legământ.

Credinţa, nu-ţi pierde credinţa ce-o ai,
ea-i preţul iertării şi puntea spre rai,
ţi-e mamă şi frate, credinţa dintâi,
şi casă, şi pâine: statornic rămâi!

Credinţa ţi-o creşte în Domnul cu zel,
nu-ţi pese de jertfa ce-o dai pentru El.
Mai nalt ţine steagul şi crezul frumos,
o cinste eternă să fii lui Hristos!

Credinţa să-ţi fie alături la jug,
alături pe cruce, alături la plug
alături la bine, alături la greu,
că-n toate ţi-e pază pe veci Dumnezeu.

Credinţa păstrează-ţi cât eşti pe pământ,
dă-i tot ce-i în tine mai bun şi mai sfânt,
dă-i roua din lacrimi, dă-i caldul sărut
şi-o du pân-la moarte pe cea de-nceput!

Lidia Hamza, Blid de lut

Lumină-I Chipul Tău iubit,
din orice parte-ar fi privit –
şi cine-L caută credincios
ajunge şi el luminos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Frumseţe-i drumul Tău curat,
pe orice vreme-ar fi umblat –
şi cine-l ţine credincios
mereu va fi tot mai frumos.
Tu eşti frumseţe, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Iubire-i Duhul Tău Sfinţit
în orice suflet L-a simţit –
şi cine-L poartă credincios
e tot mai de iubit folos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Blândeţe-i Glasul Tău cel bun
şi-n cei ce-l tac, şi-n cei ce-l spun –
şi cine-l duce credincios
e tot mai blând şi mai duios.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Sfinţire-i Voia Ta mereu,
şi-n timp uşor, şi-n timpul greu –
şi cine-o face credincios
tot mai sfinţit va fi-n Hristos.
Tu eşti lumină, Scump Iisus,
în orişicine Ţi-e supus.

Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele