Comori Nemuritoare

Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Ogeşti – octombrie 1981

Domnul binecuvântează fiecare cuvânt, căci este o sămânţă care, dacă este primită într-un pământ bun, într-o inimă ascultătoare şi credincioasă, aduce întotdeauna rod binecuvântat. Nu totdeauna acelaşi sută la sută. Uneori, rod de 30, alteori de 60, depinde de osteneala şi de jertfa, şi de stăruinţa pe care şi-o dă fiecare pentru ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Astăzi am avut în toate bisericile noastre Evanghelia cu pilda semănătorului. E vremea semănatului, e vremea când pământul aşteaptă sămânţa şi sămânţa caută pământul. Da, în timpul existenţei noastre, al unui an din viaţa noastră, toamna este anotimpul semănatului de grâu.
Dar în cuprinsul vieţii noastre duhovniceşti, vremea semănatului nu ţine numai un anotimp, numai o lună, numai o săptămână, numai o zi. Vremea semănatului duhovnicesc ţine toată viaţa noastră şi pentru primirea Cuvântului, şi pentru semănat. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel, încât fiecare dintre noi să fim şi semănători, şi primitori ai Cuvântului Sfânt.
Fiecare avem şi o inimă în care să primim Cuvântul, şi o gură cu care să-l semănăm. Cuvântul lui Dumnezeu ne face pe noi plini de datorii şi de obligaţii şi de a-l primi, şi de a-l semăna.
Nu numai cei care se pot ridica în fruntea altora, care pot mărturisi cu glas puternic în mijlocul mulţimii Evanghelia sunt semănătorii… Ci fiecare dintre noi, toţi cei care am fost chemaţi la El suntem semănători. De la cel mai mic până la cel mai mare, de la cel dintâi până la cel din urmă.
Îmi aduc aminte, când m-am întors la Domnul eram un copil de 15 ani. Alţii s-au întors la Domnul la vârste şi mai fragede decât mine. Dar ştiu cu câtă râvnă Îl mărturiseam atunci pe Domnul. Veneam de acasă, că aşa era atunci obiceiul, să mergem dimineaţa cu câte o ulcică de lapte la Beiuş, să vindem şi să cumpărăm ceva de mâncare. Aveam prieteni cu care mergeam de acasă, sau mai mari, sau mai tineri, mai bătrâni sau femei mai tinere sau bătrâne cu care mergeam de acasă. Mergeam cu grămada pe drum de acasă până la oraş şi de oraş până acasă. Mi-aduc aminte cu câtă râvnă mărturiseam Cuvântul Domnului… Ce ştiam eu la 15 ani să spun în mijlocul celor cu care mergeam? | Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz de la nunta de la Cricău – 14 septembrie 1985

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul.
Am ascultat cu ochii-nlăcrimaţi mesajul minunat pe care Domnul Dumnezeul nostru S-a îndurat să ni-l trimită în astă seară tuturor celor care, prin Duhul Său cel Sfânt, am fost adunaţi aici, potrivind pentru starea fiecăruia dintre noi câte un adevăr din cele ce s-au spus fie în poezie, fie în cântare, fie în rugăciune, fie în cuvânt.
Trăim într-adevăr, prin harul lui Dumnezeu, astăzi un moment cu totul deosebit. Nimic este întâmplător. Totul este rânduit de puterea şi de harul lui Dumnezeu. Înţelepciunea lui Dumnezeu a rânduit ca, în această seară, acest eveniment să se petreacă tocmai aici şi tocmai cu aceste suflete, şi tocmai cu noi, într-o zi cu totul deosebită, cum a fost ziua de astăzi. Toate cuvintele care s-au rostit şi se vor mai rosti aici sunt cuvintele lui Dumnezeu, rânduite anume pentru starea fiecăruia dintre cei pe care Dumnezeu [îi] ştie; şi în planul Lui a fost să ne cheme şi să ne aducă să ascultăm astfel de cuvinte.
Astăzi am sărbătorit, cum s-a spus, Ziua Crucii. O zi deosebită în creştinism. Părinţii noştri, Sfinţii Părinţi, şi învăţătura sfintei noastre credinţe şi Biserici a ales această sărbătoare sfântă cu un înţeles deosebit şi a însemnat-o cu o importanţă deosebită în viaţa noastră de creştini.
S-au spus aici nişte cuvinte minunate din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, cum marii oameni ai lui Dumnezeu, printre care Sfântul Apostol Pavel, au înţeles aşa de tainic şi aşa de înalt sensul minunat al tainei Crucii şi au căutat s-o înalţe. Şi-n atâtea locuri din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu scris prin [acest apostol] e amintită taina aceasta printre cele mai însemnate taine. El vorbeşte despre o taină a Crucii, cum vorbeşte despre o taină a Evangheliei, cum vorbeşte despre o taină a dragostei, despre o taină a jertfei. | Continuare »

Cinstim în tăcere Minunea şi Taina
pe care-o respectă profeţii şi sfinţii,
pe care Lumina şi-nfăşură haina,
tăcând-o ştiinţei, lăsând-o credinţii.

Privim în tăcere uimirea şi teama
cu care cerescul Arhanghel grăieşte
Minunea şi Taina, Fecioara şi Mama,
când Crucea şi Slava smerit le vesteşte.

Simţim în tăcere cum magii şi-apleacă
genunchii şi darul, căzând rugăciunii,
când toată ştiinţa făcându-şi să tacă,
cu toată credinţa se-nchină Minunii.

Gândim în tăcere cum neamuri şi neamuri
de veacuri Te nalţă cu drag şi cu teamă,
pe cruci şi altare, pe steme şi flamuri,
Minune şi Taină, Fecioară şi Mamă.

Slăvim în tăcere Eterna Minune
cu-ntreg înţelesul păstrat veşniciei;
şi dragostea noastră alăturea pune
Hristos Împăratul cu Pruncul Mariei.

Traian Dorz, Minune și Taină

S-a născut… Şi inima, în ritmul său, salută cu respect pământul: „Acum voi locui aici!”.
Minunea s-a săvârşit şi braţele unei mame strâng la piept darul pe care l-a primit.
Este o fetiţă…
În ochii ei stăluceşte albastrul cerului din zorii unei dimineţi pe care o caută cu privirea şi în lumina căreia îi vede pe mama şi apoi pe tata.
Dragostea părintească a vegheat un timp, îndreptând paşii stângaci pe drumul marilor întrebări. Dar… totul a durat atât de puţin: tatăl a plecat, iar mama s-a recăsătorit.
Şi, de-atunci singurătatea se cobora neîncetat, învăluind fiinţa plăpândă a unui copil de numai cinci anişori.
Mâna mamei nu se mai pleca mângâind, ci lovind, şi glasul blând care-i striga numele nu mai răsuna ca altădată.
Lacrimile, tot mai des, brăzdează obrăjorii loviţi de atâtea ori şi, în noaptea fără stele un glas plin de durere se înalţă în vazduh:
– Mamă! Mama mea, vino lângă mine!…
Uşa camerei se deschide cu nepăsare:
– Ce vrei? De ce m-ai chemat?
Parcă venind din altă lume, răspunsul fetiţei cade dureros de blând:
– Nu pe tine te strig! Eu am acolo sus în cer, o Mamă adevărată!
Speriată, mama a ieşit din cameră, neîndrăznind să privească chipul scăldat în lacrimi, care stălucea în lumina divină.
Şi, Unica Mamă s-a coborât în clipele acelea, culegând din ochii fetiţei ultimele lacrimi. Strâgându-le în mâinile sale făcute căuş, le-a purtat până la tronul de Slavă al Unicului său Fiu.

Chiar dacă voi, mame, nu aţi unit mânuţele copiilor voştri la rugăciune şi nu aţi vrut să trăiţi frumos, privind la viaţa Maicii Domnului, totuşi, ei vor putea afla Adevărul şi fără voi şi atunci vor merge negreşit, pe Calea care duce la Viaţă, ascultând de glasul Celei care zice: „Să faceţi tot ce vă va spune El!”.

Săndica Afteni

Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică? -Mitropolitul Augustin de Florina

Despre cei bogaţi – Sfântul Luca al Crimeei

Învăţătorule bun… – Sfântul Nicolae Velimirovici

Recunoştinţă, Doamne, pentru Lumina Ta
şi pentru ochii care mi i-ai deschis s-o vadă,
pentru mereu aceeaşi dintâi iubirea mea
şi Adevărul Unic ce inima să-l creadă.

Recunoştinţă pentru Cuvântul Tău cel Sfânt
şi pentru mintea care curat să-l înţeleagă,
şi pentru ziua care am pus-o legământ,
şi pentru tot ce viaţa adânc, din ea, mi-o leagă.

Recunoştinţă, Doamne, de prietenii iubiţi,
de fericirea care, prin ei, dai vieţii mele,
de visele-mplinite, de fiii dăruiţi,
de lacrimile care mi le-ai schimbat în stele.

Recunoştinţă, Doamne, de-un sfinţitor calvar,
de toată mângâierea nădejdii luminoase,
de-apropierea Ţintei cu tot mai noul har,
de roada tot mai dulce a crengilor frumoase.

Recunoştinţă, Doamne, de tot ce ne-a durut
aducător de largă comoară nesecată,
de rodul tot mai tainic, mai dulce, mai tăcut,
ce-l gustă rugăciunea de fiecare dată!…

Cât am pierdut noi pentru Tine
e tot ce-n lume-aveam senin
– ce mult e pentru noi, Iisuse,
dar pentru Tine, ce puţin!

Copiii, soarele şi casa
ce-n lume numai una ai
iubirea, libertatea, visul
şi tot ce-i unic într-un grai,

Pe toate le-am pierdut, căci anii
trecuţi cu ele nu mai vin,
nu mai revine viaţa dusă
şi tot ce-a fost a fi senin…

Pierduţi sunt anii când mânuţa
copiilor ne-ar fi-alintat
şi ziua când părinţii noştri
nemângâiaţi s-au ’mormântat!

Pierdutu-s-a prietenia
cu bucuriile din ea
şi tot ce fiecare-n lume
o dată numai poate-avea. | Continuare »

Măicuţa Lui, măicuţa Lui… ce-o fi simţit ea oare
când îngerii din cer veneau la dânsa cu-nchinare,
când steaua răsărind pe cer vestea o-mpărăţie
pentru Acel ce Se năştea în ieslea cea pustie?

Când dulce-şi legăna la sân Copilul să-şi adoarmă,
din fânul vitelor luând pătuţul să-I aştearnă,
când drag Copilu-i rămânea la templu-n sărbătoare,
Măicuţa Lui, Măicuţa Lui… ce-o fi simţit ea oare?

O, nu ştia că peste ani întreaga ei iubire
pentru pământu-ntreg va fi supremă ispăşire?
Că, sus pe cruce răstignit, ierta-va-ntreaga lume
Copilul ei din cer venit prin „taină şi minune“?

Când sabia îi fulgera a inimii văpaie,
cum de putea adâncul greu al urii să n-o-ndoaie?
– Da, ştiu, ca eu să pot avea, prin sfântă adorare,
spre rău un acoperământ şi-n cer o rugătoare!

Lidia Hamza, Blid de lut

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!
Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria!
Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate!
Pe ea, care-i poate tot una cu afirmaţia – dorinţă a lui Dostoievski: ca doi plus doi să facă uneori şi cinci. Pe femeia cu broboada din piesa lui Diego Fabri (Procesul lui Iisus) care nu şovăie să acopere cu mahrama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care nesilit şi netorturat – şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă.
Pe aceea care neîncetat se roagă pentru dreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii!
Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei pe care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă (oricât de fugar), să se roage pentru ei!
Cum de-am alunga de la noi (sau am trata-o cu politicoasă indiferenţă) pe aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, ca în cântecul lui Georges Brassens; lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă schilodul lovit şi ocărât pe stradă de o ceată de derbedei, lângă infirmul nevindecabil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi e gata să cedeze…
Nu subtilităţile teologice interesează şi frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului şi nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc. Nu dacă a fost imaculată din clipa zămislirii ei (dogma imaculatei concepţiuni sau neprihănitei zămisliri, 1854) ori numai din clipa când a răspuns îngerului vestitor “Fie!” şi S-a sălăşluit într-însa Necuprinsul. Nu dacă s-a înălţat cu trupul la cer prin propria ei putere (dogma Ascensio corporae Beatae Virginis Mariae ad caelum, 1950) ori a fost înălţată prin puterea Fiului ei. Aceste subtilităţi teologice trebuie lăsate în grija cărturarilor competenţi.
Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori.
Căci – zice textul – mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului.
Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte. | Continuare »

Umblarea pe Mare – Potolirea furtunii

IISUS PE MARE

I
– Iisus sili pe ucenicii Lui să intre în corabie (în Biserică).
– Corabia trecea de cea parte a mării.
– Iisus e luat pe valuri drept o nălucă.
– Petru, ca să scape de îndoiala nălucirii, cere o probă despre existenţa lui Dumnezeu pe mare. I se împlineşte dorinţa, dar „văzând urgia valurilor“ se teme şi începe să se scufunde.
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei potrivnice, ne învaţă virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus, împotriva mării. Ţine sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente. A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, e îndoială declarată din punct de vedere al credinţei.
A fi în îndoială, din cauza evidenţei, e după fire; a fi în chemarea lui Iisus, e mai presus de fire, e firea după har. Aceasta nu se scufundă în mare.

II
Iată pe scurt faptele petrecute înainte, a căror urmare e Evanghelia de astăzi:
După înmulţirea minunată a câtorva pâini şi peşti la mai multe mii de oameni, oamenii au vrut să-L pună pe Iisus împărat; – spun locurile paralele ale întâmplării. Ziceau ei că Iisus, iată, poate să-i scape de grija – veşnica grijă a omului – că moare de foame.
Iisus S-a amărât profund văzându-i că aşa pământeşte înţeleg ei minunea cu pâinea. Iisus voia altceva cu ei: voia să-i suie la înţelegerea superioară a unei pâini cereşti, la trebuinţa Sfintei Împărtăşanii.
Izbutise Iisus să ridice la o înţelegere superioară, pe o femeie – şi aceea păcătoasă -, de la apa obişnuită la apa cea vie, la o învăţătură şi la o veste, care a facut-o să-şi lase găleata cu apă obişnuită şi să trezească Samaria în întâmpinarea lui Dumnezeu. | Continuare »