Comori Nemuritoare

Duminica a VII-a după Rusalii

Acest sfânt si a toata lumea Sinod s-a tinut în zilele lui Marcian si Pulheriei binecredinciosilor împarati, adunându-se în vestita biserica a Sfintei Eufimia, si adeverind sfântul Simbol al celor 318 Sfinti Parinti, adunati la Niceea. Pe care l-au întarit si l-au pecetluit si celelalte sinoade. Pentru ca ocârmuind împaratia Teodosie, feciorul lui Arcadie, a fost o întâmplare ca aceasta: un oarecare Eutihie, monah si preot, s-a facut începator eresului, zicând ca Domnul nostru Iisus Hristos este într-o fire si într-o lucrare. Acesta a fost scos si caterisit de Flavian, patriarhul Constantinopolului, si de ceilalti drept-credinciosi. Însa Eutihie, având ajutor pe cei fara de Dumnezeu fameni ai împaratului, n-a încetat a face amestecare si tulburare, pâna ce a murit Teodosie. Dupa ce a luat împaratia, Marcian a poruncit sa se faca sinod a toata lumea, si s-au adunat 630 de episcopi. Si alcatuind si o parte si alta, adica drept-credinciosii si ereticii, doua tomuri si deschizând racla Sf. Mucenite Eufimia, le-au pecetluit, si le-au pus pe pieptul ei. Si peste putine zile facând rugaciune si deschizând, au vazut si s-au spaimântat; pentru ca au vazut tomul ereticilor lepadat sub picioarele sfintei, iar tomul drept-credinciosilor tinut în cinstitele ei mâini. Vazând o minune ca aceasta s-au îngrozit toti. Si, întorcându-se mai vârtos spre credinta, au slavit pe Dumnezeu, Cel ce face în toate zilele lucruri minunate si peste fire, spre întoarcerea si folosul celor multi. Si se face pomenirea aceasta în sfânta biserica cea mare.

Sursa: aici

Socotiţi neprihăniţi prin credinţă

Traian Dorz, din Hristos – puterea apostoliei

În toată această parte a Cuvântului Dumnezeiesc răzbat un suflu fericit şi o puternică lumină biruitoare şi plină de bucurie, pentru orice suflet credincios care a ajuns într-o stare de dulce părtăşie cu Mântuitorul Hristos, prin dragostea la care l-a dus credinţa şi în care îl ţine nădejdea.
Toată această fericită stare însă este numai o făgăduinţă. Şi se întemeiază deocamdată numai pe o nădejde.
Nu suntem încă neprihăniţi, ci numai socotiţi ca neprihăniţi, în nădejdea că vom ajunge odată şi starea când să avem aievea această neprihănire, nu numai prin făgăduinţă, ci în realitate. După cum un fiu este un moştenitor de drept al tatălui său, dar el nu intră şi de fapt în stăpânirea acestei moşteniri decât după ce devine matur şi după ce se dovedeşte vrednic să o păstreze şi să se folosească de ea.

Tot timpul vieţii sale, fiul însă poate fi ameninţat şi de pierderea acestei moşteniri, dacă nu rămâne în ascultarea şi dragostea părintelui său, care l-a făcut moştenitorul lui.
De aceea, bucuria acestei moşteniri este împreunată mereu nu numai cu grija de a nu o pierde, ci şi cu stăruinţa de a se arăta cât mai vrednic de ea, printr-o tot mai frumoasă umblare ascultătoare de toată voia tatălui care i-a făcut făgăduinţa moştenirii sale. | Continuare »

Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos cu legământ
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu…

Traian Dorz, Cântări Noi

de Pr. Arsenie Boca

O călătorie care iarăşi i-a supărat pe iudei, fiindcă Iisus n-a respectat prejudecăţile lor, de a nu trece prin Samaria.
Iudeii predaniilor omenşti, când aveau vreo cale din Iudeia în Galileia, ocoleau Samaria, ca să nu se spurce.
Iisus, Samarineanul milostiv, a făcut această călătorie interzisă. Mai mult: intrând pe teritoriul samarinenilor, s-a oprit la Sichar, la fântâna lui Iacov şi a stat de vorbă cu o femeie, şi încă cu o femeie stricată.
Ba i-a mai cerut şi apă să bea.
Închipuiţi-vă ce-ar mai fi tremurat de ciudă cărturarii şi fariseii, văzând că Iisus aşa le calcă dispoziţiile în picioare – prejudecăţi care-i ţineau într-o nemaintâlnită complicitate.
Nici ucenicii, pe care-i trimise în Sichar să cumpere pâine, nu erau tocmai dumiriţi, văzând că Învăţătorul lor stă de vorbă cu o femeie. Inventarul smintelilor omeneşti să-l terminăm aici. Aceasta e umbra care va pune în valoare lumina. Omul cu umbra, Iisus cu lumina. Iată acum lumina Samarineanului misionar. Întâi, Iisus n-a ţinut seama de prejudecăţile, de îngustimile sau de tâmpeniile care căscau prăpăstii între oameni sau ridicau ziduri absurde. Iisus a trecut, simplu, peste unele ca acelea, cum ar trece şi acum.
Iisus n-a prea ales mediul, n-a aşteptat prea mari înzestraţi la minte, nu s-a ferit de categorii morale dubioase, fiindcă Iisus credea în om. Iar ca să găsească omul (omul de omenie ascuns şi într-un ticălos), omul cu care vorbeşte Dumnezeu, ne dăm seama că pentru Iisus era lucrul cel mai uşor. O dovadă despre cât crede Dumnezeu în om ne stă Samarineanca, o femeie, şi încă încărcată de păcate. Şi cu aceasta a vorbit Dumnezeu. Femeii acesteia, ostracizata societăţii, Iisus îi încredinţează revelaţii. Nu era capabilă prin fire şi purtare de revelaţii, dar Iisus a trecut-o şi peste neajunsurile firii sale, descoperindu-i că o cunoaşte, că-i ştie păcatele, că oarecând descoperind lui Natanael taina copilăriei sale, pe când îl ascundea smochinul ( Ioan 1, 48 ). | Continuare »

„Iisus a ieşit deci afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. «Iată Omul!» le-a zis Pilat.“

Pilat, ştim acum că era un nelegiuit tot atât de crud şi de făţarnic ca şi ceilalţi vrăjmaşi ai lui Iisus.
Cu o faţă se arăta binevoitor cu Iisus, cu alta se arăta binevoitor cu iudeii; cu o faţă poruncea soldaţilor să-L chinuiască pe Iisus şi cu alta se bucura în ascuns, desfătân-du se în aceste privelişti vrednice de fiare.
Iată Pilat, omul păcatului; iată Pilat, omul-diavol.
Iată Pilat, omul care, pus în locul cel mai înalt, este în stare numai de josnicii. Pus în fruntea dreptăţii, este uluitor de nedrept. Pus să apere nevinovăţia împotriva crimei, se arată satanic de complice la crimă. Spunând mereu: „Nu găsesc nici o vină în El“, Pilat pune să-L bată pe Iisus.
Bătaia aceasta era cumplit de dureroasă.
Un bici cu două-trei corzi care la capăt aveau legate nişte greutăţi de plumb era instrumentul obişnuit de bătaie.
Patruzeci de lovituri fără una era porţia care se dădea obişnuit, cu acest bici, sau cu nuiele peste spatele gol al celui bătut, care stătea legat de mâini, aplecat peste un stâlp.
După fiecare lovitură, pielea crăpa şi de sub greutăţile de plumb sângele ţâşnea, stropind până departe.
De la a treia lovitură, plesnele biciului sau nuielele cădeau pe carnea vie cu o usturime nebănuită.
Chiar şi dacă ar fi lovit o mână milostivă, aceste lovituri ar fi fost îngrozitor de dureroase.
Cum însă îi cunoaştem pe cei care loveau, ne putem uşor închipui cât a suferit scumpul nostru Mântuitor…
O, cum trebuie să fi arătat trupul Său Sfânt după cele treizeci şi nouă de lovituri…
Haina de purpură va fi fost aleasă tocmai spre a ascunde trupul înroşit de sânge şi spatele brăzdat ca de fiarele unor pluguri.
Întocmai după cum se spusese în Psalmi: „Plugarii au arat pe spinarea mea; au tras brazde lungi pe ea“ (Ps. 129, 3).
O, ce „plugari“ sângeroşi şi ce „brazde“ însângerate! | Continuare »

Fiul meu şi sufletul meu, învaţă-te să ceri cât mai puţin, dar să mulţumeşti cât mai mult. Învaţă-te să aştepţi oricât şi să nu fii nerăbdător niciodată. Învaţă-te să poţi renunţa liniştit la orice şi să nu cârteşti pentru nimic, nicăieri. Învaţă-te să te mulţumeşti cu mai puţin decât ai, şi atunci vei fi fericit.
Căci fericirea nu stă în a avea mult, ci în puţin. Cu cât te poţi mulţumi cu mai puţin, cu atât vei fi mai fericit. Căci puţin poţi avea totdeauna. Dar mult nu poţi avea niciodată.

Filip. 4, 7: „Pacea lui Dumnezeu“

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.
Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.
Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.
Asta este pacea cu oamenii şi pacea omenească. | Continuare »

Cum a biruit Iisus pe Satana – Pr. Iosif Trifa

[Postul este neplăcut omului firesc] – Traian Dorz

Voita cădere – Vlad Gheorghiu

Diavolul şi azi tot aşa îi ispiteşte pe oameni – Pr. Iosif Trifa

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul – Pr. Prof. Alexander Schmemann

Tristeţea strălucitoare – Pr. Prof. Alexander Schmemann

Armele duhovniceşti ale creştinului – părintele Augustin Kandiotis

NIMENI, DECÂT TU – Traian Dorz

LUMINA DE PE MUNTE – Pr. Arsenie Boca

OMILIA XX de la Matei –  Sfântul Ioan Gură de Aur

 A venit Postul, maica înfrânării – Sfântul Luca al Crimeei

Omilia despre profetul Iona şi despre post – Sfântul Ioan Gură de Aur

Îmbrăcaţi în Hristos – Traian Dorz, meditaţii la Apostolul zilei

Să ne folosim de această vreme a Postului – Sfântul Teofan Zăvorâtul

Despre taina postului minţii – Sfântul Ioan Gură de Aur

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – Sfântul Nicolae Velimirovici

„ADAME, UNDE EŞTI?”… – Pr. Iosif Trifa

 Poezii:

LA CEASUL POCĂINŢEI 

 DOAMNE, CUM AM ÎNDRĂZNIT?

TOT CE-I PE LUME RÂNDUIT

ASCULTAREA

Cântări potrivite cu evanghelia duminicii:

55. Tu singur îţi faci raiul; 56. Toate-averile din lume; 85. La ce-mi foloseşte, oare?; 88. Omule ce-n astă lume; 151. Să ştiu să tac!; 178. Noi n-avem aur; 179. La ce folos?; 280. În Iisus eu aflu totul; 648. Scumpă e comoara; 1006. Nu alunga pe nimeni; 1008. Fii larg la inimă

Pr. Nicolae Steinhardt

„Iisuse, Care ai înviat din morţi, Inviază şi sufletele noastre”
(Acatistul învierii Domnului).

Zaheu a fost ticălos. De lucrul acesta se cuvine să fim ferm convinşi şi pe acesta trebuie să-l avem mai întâi în vedere, dacă ne este vrerea să tălmăcim în adâncime textul evanghelic (Luca 19, 2 şi urm.) unde el este pomenit.
Era bogat – asupra punctului acestuia se opresc îndeobşte comentatorii, pornind, de altfel de la text. Dar nu aici aflăm esenţa. Nu toţi bogaţii sunt răi şi nemilostivi, nu toţi săracii sunt buni şi nepizmaşi.
Zaheu era vameş – iată trăsătura principală. Vameş, adică slujitor al ocupantului roman, trădător de neam, colaboraţionist – cum se spune în veacul nostru, şi tocmai termenul acesta recent ne ajută să pricepem cum nu se poate mai desluşit situaţia.
Se vânduse cotropitorilor ţării sale, îi slujea, se făcuse slugoiul lor. De aceea era şi vrăjmăşit şi dispreţuit, nu întrucât era bogătaş, ci ca vânzător şi om de încredere al unei puteri străine şi invadatoare, străduindu-se a-i procura venituri, taxe, biruri prin orice mijloace şi punându-se fără preget la dispoziţia ei.
Este adevărat că Zaheu, de îndată ce se schimbă, ia hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor, declară că va despăgubi împătrit pe cei nedreptăţiţi de el. Dar aceasta din pricină că setea de avuţii reprezenta viciul său major – abcesul purulent al unei maladii interne.
Pe cale monetară avea, aşadar, să se manifeste mai întâi prefacerea prin care trecuse.
Tămăduirea operează cu precădere tocmai în locul cel mai sensibilizat şi mai infectat.
Căci în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească (de fapt consecutivă unei patologii mai cuprinzătoare), ci devenise un alt ins; nu pierise numai arghirofilia, se cutremuraseră înseşi profunzimile fiinţei sale. Şi aceasta este minunea: dispariţia omului vechi ivirea omului nou.
Şi tot aceasta, în general vorbind, este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos.
Nu vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor; nu înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor şi nici chiar învierea morţilor.
Minunea cea mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi. | Continuare »

Săptămâna 19-26 ianuarie întinează din nou imaginea Bisericii Ortodoxe Române. Bine au numite unii: „săptămâna de urâciune ecumenică“.
Însuşi întâi stătătorul ei a binecuvântat această practică eretică. Slujba de deschidere a avut loc chiar la Catedrala Patriarhiei Ortodoxe Române.
Ai putea spune că e ca o închinare la zei, acest mod ecumenist de „rugăciune“. Biserica Ortodoxă, înălţând rugăciuni împreună cu atâţia feluriţi închinători, în atâtea felurite moduri, împreună cu atât de multe credinte şi încredinţări, e ca şi cum îşi aşază Dumnezeul pe unul dintre soclurile atât de multor dumnezei, e ca şi cum Dumnezeul nostru este unul dintre dumnezeii cărora se pot închina oamenii, unul dintre cei mulţi… Nu Unul Dumnezeu, precum mărturiseşte Simbolul Credinţei noastre.
Însăşi tema propusă dezbaterilor: „Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau“ (Ioan 4, 7) este una care contrazice propria lor ideologie ecumenistă. Este poate unul dintre cele mai concludente exemple antiecumenice (antihristice). Când Mântuitorul a zis: „Dă-mi să beau“, nu a zis aceasta pentru că El avea nevoie de apă, ci pentru că samarineanca avea nevoie de apa cea vie, pe care o aducea Hristos lumii.
Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România dă acestui verset o interpretare aberantă, lipsită de credibilitate şi de suport chiar şi în faţa unora fără cunoştinţe teologice: „Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samarineancă ne invită și pe noi să gustăm din apa de la un alt izvor și, de asemenea, să oferim ceva din ale noastre. În diversitate, ne-am îmbogăți reciproc“ (aici). De unde poţi scoate o astfel de explicaţie? În toată pericopa evanghelică nu se menţionează că Hristos ar fi băut până la urmă apă de la samarineancă. Din contră, El Însuşi spune şi femeii: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică“, precum şi ucenicilor care-L îmbiau la masă: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui“ (Ioan 4, 34). Şi tot acelaşi Sfânt Apostol îndeamnă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 7).
Cum se poate ca Biserica Ortodoxă să aprobe, mai mult, să binecuvânteze, atâta orbire duhovniească? Unde îşi găseşte Biserica Ortodoxă argumente pentru a justifica acest „alt izvor“ pe care-l propune Asociaţia ecumenică a Bisericilor din România?
Ce fac celelalte culte în această săptămână, nu e treaba noastră, dar prin binecuvântarea pe care a dat-o acestui idolatru mod de rugăciune şi prin participarea la astfel de slujiri, Biserica noastră îşi subminează autoritatea, integritatea şi credibilitatea în faţa atâtor acuze ce i se aduc de către împotrivitorii ei. Însă doar instituţia Bisericii este cea care se decredibilizează, căci credincioşii adevăraţi nu dau curs acestei „binecuvântări“, urmând cu statornicie învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu e prima dată când doar conducătorii bisericii apobă unele erezii, dar poporul nu i-a urmat niciodată…

Poate că şi noi ar trebui să avem o săptămână de post şi Psaltire în acelaşi timp, nădăjduind în nemărginita milă a lui Dumnezeu faţă de poporul drept credincios…

vezi video aici

Lidia Hamza