Comori Nemuritoare

Cetăţile ne vorbesc despre asupritori, lanţurile ne vorbesc despre asupriţi… Şi unele şi altele au fost inventate de marii tirani ai vremii: cetăţile pentru stăpâni, iar lanţurile pentru robi.
Poate că nicăieri, ca la Alba Iulia, în Ardeal, nu se poate vedea mai bine acest cumplit şi vinovat adevăr. Uriaşa cetate construită cu trufie şi ură de către marii asupritori acum aproape trei sute de ani în urmă – şi care îşi întinde zidurile pe o suprafaţă de şaptezeci hectare de pământ – te înfioară în grozăvia ei.
Ce siguranţă şi trufie dovedeşte ea că aveau atunci tiranii şi lacomii ei stăpâni! Ce veşnică li se părea lor că le va fi domnia în ea! Şi cum i-a prăbuşit Dumnezeu pe veşnicie când li s-a umplut măsura nedreptăţilor – şi n-au mai trebuit răbdaţi!
Dintre cele patru porţi mari pe care le avea la început, au mai rămas până astăzi trei. Deasupra celei de a treia porţi – cea din imaginea de mai sus – se mai poate vedea şi astăzi celula întunecată, fioroasă şi îngustă, cu butucii ei de fier şi cu lanţurile groase, în care a zăcut legat de mâini şi de picioare, cu obezi nituite cu ciocanul pe nicovală, două luni de iarnă geroasă, din decembrie 1784 până în februarie 1785, martirul Horea; şi în alt loc cei doi soţi ai săi, Cloşca şi Crişan.

Aceştia trei dintre cei mai mari asupriţi de către tiranii lumii au fost poate cei mai sfâşiaţi martiri ai neamului şi ai credinţei noastre… Cei care ne vorbesc cel mai zguduitor şi pe care nu trebuie să-i uităm niciodată.
Până la cumplita celulă a lui Horea – zidită în vârful marii porţi, sub soclul statuii-călare a împăratului de atunci al Austriei – trebuie să urci zeci de trepte de piatră printr-un coridor de ziduri prin care martirii vor fi fost împinşi şi împunşi din spate cu săbii şi lănci, iar din faţă traşi şi smuciţi cu lanţuri şi lovituri de către călăii lor şi slugile acestora. Ca pe o cale a calvarului, până la Golgota lor şi a soţilor lor: Dealul Furcilor, din vârful acestor schingiuiri. | Continuare »

Traian Dorz

O, suflete al meu, iată, priveşte la Crucea Mântuitoare a Domnului tău Iisus Hristos, de pe Golgota pătimirii Lui, priveşte la Sângele Lui Scump, priveşte la lacrimile Lui pentru tine şi mântuirea ta! Apoi priveşte la tot ce ţi a făcut dragostea Lui, neîncetat, până astăzi…
…şi apoi vezi şi spune, şi simte, dacă vei putea bănui măcar vreodată cât de mult te a putut şi te poate El iubi pe tine?
Apoi adu ţi aminte de toată răbdarea care a avut o Domnul faţă de tine, de toată mila şi bunătatea, şi grija Lui pe care ţi le a arătat… …şi, după toate acestea, ruşinează te cât de puţin L ai iubit tu pe El şi cât de netrebnic te ai arătat tu faţă de El prin multe din purtările tale de până astăzi. O, suflete al meu, fii cel puţin de acum înainte mai vrednic de marea Lui iubire.
Încrederea noastră în Puterea lui Dumnezeu şi în minunile acestei puteri trebuie să fie fără de margini. Fiindcă El poate totul! Lui Dumnezeu toate lucrurile fiindu I cu putinţă, trebuie să fim deplin încredinţaţi că tot ce I cerem noi El poate să facă şi că nimic nu este pentru El cu neputinţă.
Desigur că Dumnezeu este totul… Dar El fără credinţa noastră nu poate să facă nimic. De aceea, unde nu se găseşte nici credinţă, nu se întâmplă nici minuni (Mt 13, 58; Mc 6, 5-6). Dar credinţa noastră trebuie să fie, în fiecare caz, neapărat tot atât de mare cât de mare este minunea pe care I o cerem Domnului să o facă. Dacă e mai mică, ce să mai aşteptăm să primim?
Desigur că Domnul are puterea să împiedice, ca să nu se întâmple atâtea nenorociri, de care ochii noştri se îngrozesc şi inima noastră se cutremură! Dar toate acestea se întâmplă pentru că acolo unde ele au loc Dumnezeu nu este chemat deloc. Sau nu este chemat la timp. Căci numai Dumnezeu poate lucra acolo unde este nevoie să fie împiedicat un rău. Sau să fie alungat după ce s a aşezat acolo. | Continuare »

Traian Dorz, «Lupta cea bună»

…Nu este de-ajuns numai conţinutul fără formă, după cum nici forma fără conţinut. Forma adevereşte conţinutul, iar conţinutul dă valoare formei.Numai înţelesul duhovnicesc, fără cel material, nu‑i de-ajuns. După cum nici înţelesul material, fără cel duhovnicesc… Sufletul cel nevăzut nu poate lucra fără trup, după cum şi trupul este mort fără sufletul său.

Nimeni nu poate tăgădui că Viul Cuvânt al lui Dumnezeu este cuprins în Cartea Bibliei. Nimeni nu poate spune că acest Cuvânt viu şi duhovnicesc este hârtie, carton, cerneală şi pânză, cum este Cartea Bibliei. Dar orice noţiune abstractă are una şi concretă. Orice înţeles nevăzut are şi unul văzut. Cuvântul lui Dumnezeu nu-i Cartea Bibliei, dar este în ea. Nimeni nu-l poate despărţi pe el de ea.

Cu adevărul Crucii este la fel. Înţelesul duhovnicesc al Crucii este Jertfa Răscumpărătoare a Domnului Iisus. Dar înţelesul acesta se materializează în forma ei văzută, după cum Cuvântul Cel nevăzut este în Biblia văzută. Nimeni nu poate despărţi aceste două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Oricine le desparte, dispreţuind-o pe una, păcătuieşte împotriva amândurora.
Noi, când eram neîntorşi la Dumnezeu, aveam o cruce fără Hristos. Abia când ne-am predat Domnului, hotărându-ne pentru El, am ajuns să avem nu o cruce goală ca până atunci, ci o Cruce cu Hristos. Crucea adevărată Îl are pe Hristos – după cum şi Hristosul adevărat are Cruce.
Nici Crucea fără Hristos n-are nici un folos în viaţa unui om, nici Hristos fără Cruce n-are nici un folos în viaţa unei Biserici. Cei care cinstesc un Hristos fără Cruce fac exact aceeaşi greşeală ca şi cei care cinstesc o cruce fără Hristos.
| Continuare »

Vlad Gheorghiu

M-a întrebat cineva odată după ce criterii să-şi aleagă prietenii. Mi s-a părut atunci că trebuie gândit bine răspunsul, că oamenii sunt atât de diferiţi unul de altul, şi atât de multe lucruri pot lega pe oameni…
Şi totuşi… numai un singur lucru poate lega pe oameni într-o pietenie adevărată: Hristos.
Sunt prietenii de interes care ţin cât ţine interesul care le naşte. Sunt prietenii de plăceri, care ţin numai cât le întreţine cauza care le-a creat: plăcerea. Sunt prietenii de anturaj, care ţin atât cât trăieşti în mediul acela.
De aceste prietenii, fugi cât poţi. Multe duc la pierzare, uneori ireversibil. Câţi n-au plătit cu ratarea întregii lor vieţii, cu închisoare sau chiar cu moartea, prieteniile nepotrivite, anturajele nesănătoase!
Tu, tinere care doreşti mântuirea, chiar dacă abia ai pornit pe drumul desăvârşirii, probează-ţi prietenii după tiparele lui Hristos! | Continuare »

Legământul este un act unic şi sfânt.
Bineînţeles că aspectele legate de organizare depind de la caz la caz. E frumos să se poată potrivi şi acestea. Dar, cu siguranţă că, singuri sau la un loc cu alţii, etapele pe care trebuie să le respecte cei care depun legământ în faţa lui Dumnezeu în cadrul Oastei Domnului sunt aceleaşi. Ne-o spune un înaintaş peste cuvintele căruia un ostaş adevărat nu trece. Aceste etape sunt (Traian Dorz – Sărbătorile literare): Mărturisirea (Taina Pocăinţei), Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos şi rugăciunea de legământ către Dumnezeu.
Acesta credem că este modul corect de a depune un legământ. Şi aşa am dori să-l facem cu toţii.
Legământul de a-L urma pe Hristos în cadrul Oastei Domnului este un legământ unic şi sfânt prin care eu înţeleg să-i dăruiesc lui Hristos toată viaţa mea într-o perpetuă liturghie de după Liturghie, într-o ascultare şi o trăire profund creştină în toată ziua, nu numai duminica. Prin care înţeleg să permanentizez tot ceea ce învăţ la biserică duminica, nimic mai mult, dar nici mai puţin.
Nu înseamnă că dacă cineva nu pune legământ în cadrul Oastei Domnului nu se va mântui. Şi cel ce alege drumul monastic face un legământ cu Hristos. Şi, dacă cineva se căsătoreşte, nu se mai mântuieşte? Cine nu depune legământ de călugărie nu înseamnă că nu se mântuieşte, ci că nu poate fi niciodată călugăr. Aşa şi cu legământul de ostaş. Poţi să te mântuieşti prin Taina Pocăinţei care reactualizează Taina Botezului şi care este şi ea un legământ de rupere cu tot ce e păcat. Şi acesta aduce cu sine binecuvântările Duhului Sfânt. Dar acesta nu te face ostaş, în cadrul Oastei Domnului.

Oastea Domnului are un specific al ei, prin care omul, acceptându-l şi respectându-l, Îl poate descoperi pe Dumnezeu ca pe un prieten foarte apropiat, al lui personal, cu care se identifică şi în bucurie şi în suferinţă, cu care ară la acelaşi plug, cu care cântă şi plânge deopotrivă, în care se încrede cu o credinţă nestrămutată, care se lasă cu toate ale lui în Mâna iubitoare a lui Dumnezeu, în mila iertătoare a lui Hristos şi în grija călăuzitoare a Duhului Sfânt – într-un cadru frăţesc unde fraţii trăiesc într-o părtăşie iubitoare şi jertfitoare, care se dăruieşte pe sine din dragoste pentru aproapele, care împarte cu ceilalţi bucuria ei şi care-şi despovărează fratele de suferinţa lui, împărtăşindu-i durerea, care trece prin foc de dragul fraţilor pe care nu i-ar vinde chiar dacă ar plăti cu viaţa. Poate că tocmai aceasta este ceea ce ne-a ţinut de-a lungul „epocii de aur“ atât de aproape de Hristos şi pe noi unii de alţii. Specificul acesta al Lucrării Oastei Domnului: lacrimile şi dragostea, suferinţa şi iubirea. | Continuare »

de Lidia Hamza

Aş dori să fac o mărturisire şi un apel totodată către toţi tinerii, şi mai ales către tinerii ostaşi, faţă de care inima mea s-a alipit în mod deosebit.
Încă din copilărie, am tras multe învă­ţături frumoase despre ceea ce înseamnă specificul frumos şi curat al acestei minunate Lucrări de care m-am legat pentru totdeauna tocmai pentru că nu e de natură omenească.
Dar iată că acum ceea ce trăim noi nu seamănă cu ceea ce am înţeles eu că trebuie să facem, ca tineri ostaşi. Puţini mai sunt cei cu care să poţi discuta în duhul pe care l-am înţeles eu de la părinţii mei. Tot mai multe preocupări duhov­niceşti capătă substrat material, şi tot mai multe acţiuni specifice Oastei, care au avut odată un alt statut, acum prind iz de interes pământesc.
Eu am înţeles că trebuie să mă încred totdeauna în mâna lui Dumnezeu şi la bine, şi la greu. E drept că nevoile de astăzi sunt mul­te, dar cred că niciodată n-au fost nevoi mai puţine. Nu sunt mulţi ani de când ostaşii făceau multă bine­fa­cere deşi erau foarte săraci. Eu n-am văzut astăzi nici un tânăr ostaş desculţ sau cu hainele peticite. Cât de cât, fiecare are un anume nivel de trai. Şi totuşi nimeni nu se mulţu­meşte cu ceea ce i-a rânduit Dumne­zeu, dar să mai şi dea din ceea ce are sau chiar din ceea ce nu are.
Spune Psalmistul: N-am văzut pe credincioşii Lui cerşind pâine. | Continuare »

Autor: Maria BLĂJERIU

Fiori de dor
tresar
în miez de noapte
când liniştea
adoarme
trudita cetate.
Obosit, drumul
îşi reazimă capul
pe stânca uitării,
iar colbul
acoperă durerea tăcută.

Mai este şi mâine o zi!
Curând,
zorii bucuriei
vor înflori
printre nori-arămii,
iar talpa
arsă de spini
şi de pietre,
se va răcori
prin iarba-nrourată,
pe cărări
împletite
cu raze de soare.

Departe,
în zare
va creşte Citadela –
Ierusalimul Ceresc
când spinii
şi dorul
îşi vor odihni
fruntea
la picioarele
Mielului,
în armonia de glasuri
ale răscumpăraţilor.