Comori Nemuritoare

Părintele ARSENIE BOCA

Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa. Intre ai Săi a venit, dar ai Săi Îl aşteptau cu mâna pe sabie.
Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.

Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama”.
Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.
Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului” în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou” ce are să facă.
„Îngerul Domnului” era îngerul Pruncului, îngerul Omului.
Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.
Îngerul fiind o făptură de gând, – şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.
Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur,
din “Predici la duminici şi sărbători”

„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).

Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lăncier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primejdie? | Continuare »

Părintele Arsenie Boca – Fiii învierii

Aceasta este proporţia cosmică a naşterii Domnului. De aceea azi se despică istoria omenirii în două şi se începe cu numărătoarea timpului în amândouă sensurile lui – spre începutul timpului şi spre sfârşitul lui.

Naşterea lui Iisus în istorie cumpăneşte istoria între începutul şi sfârşitul ei. De altfel, numai întruparea Mântuitorului şi e fapt absolut istoric, dătător de sens în istorie, iar începutul şi sfârşitul creaţiei numai Dumnezeu îl ştie.
Lumea şi veacurile sunt un interval al existenţei învăluit în eternitate. Limitele de atingere ale lumii cu Dumnezeu, începutul şi sfârşitul, nu sunt în ştiinţa omului. Naşterea lui Iisus ca Om e fapta iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, Care transfigurează istoria cu sensul veşniciei. „Din Betleem”, spune profetul, are să vină Acela a Cărui obârşie e din început şi se suie până la zilele veşniciei.

Pentru acest fapt unic în creaţie, îngerii au propus oamenilor „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Cu Iisus începe era păcii. Cântecul început de îngeri trebuie continuat în istorie.
Pacea pe pământ e condiţionată de mărirea care se dă sau se refuză lui Dumnezeu. De asemeni, şi pacea din suflet are aceeaşi condiţie. Pacea de frică e o reală pierdere a păcii. Iisus aduce omului pacea care vine de la Dumnezeu. Acesta e un bun spiritual, care nu poate fi creat sau menţinut de arme. Dar nici nu S-a atins Dumnezeu bine de ţărâna făpturii omeneşti din lumea Lui şi aceşti a s-au cutremurat şi au pus mâna pe sabie ca să se apere de Împăratul păcii. Nu tot aşa s-au purtat şi păgânii. Cei trei magi şi înţelepţi I se închină şi depun aur la picioare, în semn de dajdie, ca unui Împărat peste ei. Iar în calitate de preot, Îi aduc smirnă şi tămâie, ca jertfă adevăratului Dumnezeu. Dacă pe iudei i-au cutremurat şi i-a înspăimântat numai naşterea Mântuitorului şi s-au arătat duşmani, reprezentanţii păgânismului, în schimb, I se închină ca unui Împărat şi Dumnezeu. | Continuare »

Predică a părintelui ARSENIE BOCA

„MILA ŞI ADEVĂRUL MERG ÎNAINTEA TA”
(Psalmul 88, 14)

Sfântul ierarh Nicolae e unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Nu e nici sfântul Ioan Gură-de-aur, a cărui sfântă Liturghie se săvârşeşte mereu. De ce? Ne-ar putea explica cele două calităţi ale marelui ierarh:
Dragostea de popor – până la sacrificiu, şi Dragostea de Iisus – dragostea de Adevăr.
Deci „mila şi adevărul” pe care le-a trăit ca ierarh, l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut mare înaintea oamenilor.

Constantin cel Mare l-a găsit pe sfântul Nicolae în temniţă. Prin edictul Împăratului de recunoaştere a creştinismului ca religie de stat, de la anul 313, sfântul Nicolae, dimpreună cu toţi creştinii de prin temniţele Imperiului roman, sunt puşi în libertate.
La anul 325, când Împăratul Constantin a convocat primul sobor ecumenic, a toată creştinătatea, printre cei 318 sfinţi Părinţi ai lumii şi ierarhi era şi sfântul Nicolae.
Soborul s-a convocat pentru a stăvili marea erezie a arianismului, care tăgăduia divinitatea lui Iisus.
Atunci s-a cunoscut râvna sfântului Nicolae pentru Adevăr, care a şi trecut măsura. Căci sfântul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sobor pentru hulirea lui: că Iisus n-ar fi Dumnezeu, ci numai o făptură a lui Dumnezeu. Hulirea vrednică era de bătaie, căci Arie săpa la temelia creştinismului: ataca dumnezeirea Întemeietorului său. Ori creştinismul stă sau cade cu dumnezeirea sau nedumnezeirea Întemeietorului său. | Continuare »

Părintele ARSENIE BOCA, «CUVINTE VII»

Zice careva că pe un om îl poţi cunoaşte mai bine după întrebărilepe care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă. Cuvântul se poaterestrânge şi la un punct de vedere numai religios. Adâncimea sau superficialitatea lui Dumnezeu într-un om, o poţicunoaşte mai bine din lucrurile pe care le cere, decât din cuvintele pe care le spune.
Astfel: unii nu-I cer nimic; alţii Ii cer nimicuri; unii Ii cer „socoteală”; alţii Ii cer lui Dumnezeu să facă El ce vor ei. Pomelnicul s-ar putea lungi. Prescurtăm. Plecând de la tâlcul rugăciunilor găsim şi paradoxuri minunate. Sunt sfinţi care, unii, ajungeau ca îngerii; care,unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, de la ei nu mai voiau nimic deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Aşa se aseamănă începuturile şi sfârşiturile credinţei: unii nu cer nimic, alţii nu mai cer nimic. Sfinţii cei mari, din desăvârşita credinţă şi smerenie, nu mai cereau lui Dumnezeu nici măcar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desăvârşirea. Totuşi: mântuirea, desăvârşirea, e acel „un lucru care trebuieşte” (Luca 10,42), după cuvântul din Betania, încasa lui Lazăr. Pentru acest „un lucru” – iertarea lumii – se roagă şi sfinţii din Cer. | Continuare »

Părintele Constantin Galeriu, predică la Pescuirea minunată

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,
Vom asculta mai întâi cuvântul (dumnezeiasca Evanghelie de astăzi) şi apoi taina, deoarece cuvântul tâlcuieşte, explică taina. De aceea în dumnezeiasca Liturghie, în partea întâi este Evanghelia, deci cuvântul, şi în partea a doua, taina Euharistiei; atunci, după ce preotul rosteşte cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu! Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ (şi adăugă Mântuitorul: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea“) şi se cântă: „Pre Tine Te lăudăm, pre Tine Te binecuvântăm“, preotul, în numele lui Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, se roagă: „Încă aducem Ţie această jertfă duhovnicească şi fără de sânge. Te chemăm, Te rugăm, cu umilinţă la Tine cădem. Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte!“ Peste noi – adică peste toţi; şi peste daruri, adică cele pe care le-au adus credincioşii creştini: pâinea şi vinul, ce sunt puse înainte.
„Şi fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt“.
Şi pâinea şi vinul – se dezvăluie din adânc – devin, se prefac tainic în Mielul jertfit de la întemeierea lumii, în Trup şi Sânge dumnezeiesc, în Acela prin Care toate s-au făcut.

Aceasta este taina: Trimite Duhul Tău cel Sfânt, nu numai peste daruri, ci şi peste noi.
Cugetam cândva la cuvintele psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, facerea mâinilor Lui – adică omul (căci «Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit») – o vesteşte tăria“. Vesteşte omul tăria şi slava lui Dumnezeu?
Trimite peste noi şi peste aceste daruri Duhul Tău cel Sfânt, ca să înţelegem taina aceasta, şi anume: că noi suntem chip al lui Dumnezeu şi că noi vestim cel puţin cum Îl vestesc cerurile! Dacă nu e aşa, aşa trebuie să fie.
Cuvântul vesteşte, tâlcuieşte taina.
Acum să auzim cuvântul, care ne va dezvălui şi astăzi, ca totdeauna, taina Evangheliei. Iată cuvântul rânduit de dumnezeieştii Părinţi pentru această duminică: | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

„Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească. O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul-Făcător de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?
Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebul. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima. O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de această întristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim în Epistola Apostolului Petru că el, locuind în Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi: pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar în Apostolul care s-a citit astăzi aţi auzit cuvintele Sfântului Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte; fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). | Continuare »

Tabloul de alături ne arată scăparea lui Lot din Sodoma şi Gomora. Doi îngeri se arătară lui Lot în chip de bărbaţi şi îi ziseră: „«Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că noi voim să stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului… sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, pentru că Domnul vrea să piardă cetatea.» Şi ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar dacă s-a făcut de dimineaţă, grăbeau bărbaţii (îngerii) pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale…» Dar Lot zăbovea şi cei doi bărbaţi l-au apucat de mână pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fete (ginerii au rămas în foc) şi scoţându-i afară, au zis: «Mân¬tuieşte-ţi sufletul! Să nu te uiţi înapoi şi nici să nu stai în loc…» Şi Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer… Şi s-a uitat femeia lui Lot, Sara, înapoi şi s-a făcut stâlp de sare“ (Citiţi pe larg această istorisire la Facere, cap. 19).

Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul care a ars Sodoma şi Gomora. Parcă auzeam casele troznind şi parcă-i vedeam pe oameni fugind şi alergând să scape de pieire. Azi însă am o altă spaimă şi groază când mă uit la chipul de mai sus. În chipul de mai sus şi în istoria lui parcă văd o Sodomă şi Gomoră din zilele noastre. Când mă uit în lume, parcă văd o Sodomă şi o Gomoră sufletească mai grozave ca acelea din Biblie. Parcă văd cum troznesc în toate părţile casele (clădirile) sufleteşti ale oamenilor de azi şi văd focul pieirii sufleteşti cum se întinde dus de vânturile răutăţilor… văd suflete pierind în foc şi mă îngrozesc… mă înfiorez. Da, da, mă îngrozesc, dar nu de foc, ci de nepăsarea ce o văd cum stau oamenii liniştiţi, iar sufletul lor arde în focul răutăţilor. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov (aici Acatistul Sfântului)

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui” (Ioan 4, 23). Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).
Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru l, 4). Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. | Continuare »