…O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e cea din Psalmul 118: „Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină. „Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină. | Continuare »
Preot IOSIF TRIFA, LA ÎNVIEREA DOMNULUI
În toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O ,noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzându-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor… | Continuare »
Nicolae CABASILA, DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS
După cum naşterea din nou este cu totul dumnezeiască şi mai presus de fire, tot aşa şi viaţa, purtările şi gândirea, toate au în ele ceva nou şi duhovnicesc. Mântuitorul a şi declarat-o lui Nicodim: «Ce este născut din duh, duh este» (Ioan 3, 6), iar Sf. Pavel la fel a spus : pentru ca «să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea, cea din Lege, ci cea care este prin credinţa lui Hristos» (Filip. 3, 9). Aceasta, pentru că dreptatea este o haină împărătească, pe când tot ce avem noi este lucru de rob şi cu ce drept ar putea râvni un rob după atâta libertate şi după o astfel de împărăţie ? Altfel ar însemna că-i destul să faci fapte de rob spre a te face vrednic de împărăţie! Or, după cum stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea şi fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire (I Cor. 15, 50, 53), urmează că nici faptele noastre de robi nu ne pot face vrednici de împărăţie, ci pentru aceasta avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu.
Pentru ca să poată ajunge să moştenească ceva, robul trebuie mai întâi să fie înviat sau, după vorba Scripturii : «Robul nu rămâne în casă totdeauna, fiul însă rămâne de-a pururi» (Ioan 8, 35). De aceea, toţi cei ce vor să ajungă moşteni, trebuie să lepede pecetea de rob şi s-o primească pe cea de fiu, cu alte cuvinte, să-şi întipărească pe faţa lor chipul Fiului celui unul născut şi cu a Lui strălucire şi frumuseţe să se arate înaintea Tatălui, adică prin Fiul lui Dumnezeu să se slobozească de orice robie şi s-ajungă cu adevărat liberi, lucru pe care-l înţelegea aşa de bine Mântuitorul când le-o spunea iudeilor: «Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr» (Ioan 8, 36).
Şi culmea : El dezleagă şi face fiu al lui Dumnezeu pe orice rob, El care, Fiu fiind, întru totul liber de păcat, le dă acestora şi trup şi sânge şi duh şi tot ce are. Aşa că, înrădăcinând în noi viaţa Sa cea sănătoasă şi cu adevărat dumnezeiască, Domnul ne-a înnoit, ne-a dezrobit şi ne-a îndumnezeit, iar prin ospăţul cel prea sfânt, pe Hristos, viaţa cea adevărată, ni-L face bun al nostru, mai al nostru decât chiar cel ce ne-a dat firea, până-ntr-atâta că ne putem şi lăuda cu faptele Lui şi să ne umplem de fericire ca şi când noi ne-am fi câştigat-o şi să arătăm c-am fi luat şi cununi de biruinţă pe care noi le-am fi câştigat; | Continuare »
Sfântul Ioan Maximovici
„Deschide-mi uşile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! “
Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia”. În sens literal acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric său. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.
Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.
Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta.
Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuisem că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună. | Continuare »
Părintele Arsenie Boca – Prislop, 27.11.49 (din Cuvinte Vii)
Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.
Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.
Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:
1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.
2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.
Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.
Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă. | Continuare »
Sfântul Ignatie Briancianinov
predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți
Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.
Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).
Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.
Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. | Continuare »
Sfântul Igantie Briancianinov,
Predică în Duminica Fiului Risipitor
Iubiţi fraţi! Sfânta Biserică, această maică iubitoare de fii a credincioşilor, care i-a născut întru mântuire şi ia asupra sa toate grijile ca fiii săi să nu rămână lipsiţi de moştenirea lor – Cerul, pregătindu-i de săvârşirea cu izbândă a nevoinţei care vine a sfintelor Păresimi, a rânduit astăzi să se citească la Dumnezeiasca Liturghie pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre fiul risipitor.
În ce stă nevoinţa sfintelor Păresimi? Ea este nevoinţa pocăinţei, în zilele de faţă ne aflăm înaintea unui răstimp care este afierosit cu precădere pocăinţei, stăm ca şi cum am fi la uşa lui şi cântăm cântarea plină de umilinţă: Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!
Ce ne descoperă cel mai mult pilda Domnului nostru pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi? Ea ne descoperă neurmata, nesfârşita milostivire a Tatălui Ceresc faţă de păcătoşii care aduc prinos de pocăinţă. Bucurie se face în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7), le-a vestit Domnul oamenilor, chemându-i la pocăinţă – şi ca spusele Lui să se întipărească mai adânc în inimile ascultătorilor, a binevoit să adauge la ele o pildă. Un oarecare om bogat, ne povesteşte pilda evanghelică, avea doi fii. Cel mai tânăr şi-a rugat tatăl să îi dea partea lui de moştenire. Tatăl a împlinit rugămintea mezinului. După ce au trecut câteva zile, acesta, luându-şi averea, a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit tot avutul în desfrânări. După ce a risipit totul, în ţara aceea a venit o vreme de foamete. Fiul bogatului nu numai că a început să aibă greutăţi, ci a ajuns chiar într-o stare cu totul jalnică. Aflat în asemenea strâmtorare, s-a lipit de unul dintre oamenii locului, iar acela l-a trimis pe câmp să-i pască porcii. Nefericitul, chinuit de foame, ar fi fost bucuros să-şi umple burta cu mâncarea cât se poate de grosolană cu care se hrăneau porcii! Lucrul acesta însă nu a fost cu putinţă. În starea aceasta aflându-se, până la urmă şi-a venit în fire şi, amintindu-şi de belşugul ce umplea casa părintească, s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. În cugetul său se pregătise deja, pentru a-şi pleca tatăl spre milostivire, să-şi recunoască păcatul, să-şi recunoască nevrednicia şi să ceară cu smerenie să fie primit nu în familia tatălui, ci în ceata robilor şi slugilor acestuia. | Continuare »
Sfântul TEOFAN ZĂVORÂTUL,
19 februarie 1861
În duminica trecută, Sfânta Biserică ne-a învăţat smeritele simţăminte de căinţă prin care e atrasă milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea să ne ridice la hotărârea însufleţită de a merge, părăsind păcatul, pe calea dreaptă către Tatăl Cel Ceresc.
Pentru aceasta, în pilda despre fiul risipitor ea ne înfăţişează pe de o parte starea amară a păcătosului căzut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria şi tihna în care este primit de Tatăl Ceresc cel ce se pocăieşte.
Să urmărim căderea şi ridicarea acestui păcătos. Cu greu se va găsi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de faţă, care să nu îşi recunoască propria sa istorie, în trăsăturile ei întunecate sau în cele luminoase. Întoarceţi-vă cu gândul la vremea când, anul trecut, am postit, ne-am spovedit şi ne-am împărtăşit cu Sfintele lui Hristos Taine. În ce stare fericită era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se părea totul: şi în sine, şi în jurul său, şi deasupra sa, şi în depărtarea trecutului, şi în adâncul viitorului! Ce linişte împărăţea pe tărâmul inimii! Ce rânduială se înstăpânise în viaţa noastră, ce cuviinţă în gândurile noastre şi ce tărie în împlinirea hotărârilor bune! Ce râvnă aveam de a căuta numai pe Dumnezeu şi de a umbla fără abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se părea că nimeni nu-i mai fericit ca noi, şi ne spuneam: „Niciodată nu vom trăda viaţa îndreptată pe care am început-o acum, ca să nu pierdem această bucurie şi ca să fim întotdeauna ai Tatălui Ceresc, a Cărui atingere a dreptei Sale purtătoare de grijă o simţea atât de puternic atunci inima noastră”.
Ce fericiţi, cu adevărat, sunt cei ce au rămas cu fapta, chiar dacă nu deplin, în aceste bune aplecări şi făgăduinţe făcute în faţa conştiinţei! | Continuare »
Nicolae Steinhardt – Cuvânt la Întâmpinarea Domnului
„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea biserici. O aduc, am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior
Domnul a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. In al doilea rând fiind adus spre închinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede că orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naştere. (Când se face şi curăţirea mamei). Astfel s-a procedat şi cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif şi Măria la Templu în a 40-a zi de la naştere – adică în ziua de 2 februarie, adică astăzi – şi întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorocită Ana a lui Fanuel. Când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânăr iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinţii Lui şi-i va uimi pe cărturari cu întrebările şi răspunsurile Sale. In sfârşit, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând şi în felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un bărbat să nu predice ori proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani. S-au întrebat unii ce a făcut Domnul între 12 şi 30 de ani, perioadă asupra căreia referatele evanghelice nu ne dau nici o informaţie. Nu cumva a fost plecat în India, unde a deprins învăţătura yoghinilor şi practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie să recurgem la asemenea ipoteze hazardate şi presupuneri fanteziste deoarece tăcerea evangheliştilor se explică foarte uşor: Iisus n-a început să predice şi să propovăduiască înainte de a fi atins vârsta de 30 de ani pentru că S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tăcere această lungă perioadă din pricină că, în conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizează decât faptele importante şi momentele semnificative şi nu se dau amănunte asupra perioadelor de pregătire. | Continuare »
Sfântul Siluan Athonitul,
«Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»
Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său (In 3, 6); dar şi Fiul însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu (1 Co 12,3).
Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.
Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.
Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.
Cine putea descrie această bucurie şi veselie?
Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.
Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ.
În nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.
Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este însuşi Domnul.
Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului ortodox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.
Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oameni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi împăraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păstoriţi sărmani, îl cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.
Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu. | Continuare »
