Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, din Cuvânt la Duminica a XX-a după Pogorârea Sfântului Duh

… Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime, Insuşi Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf.Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ţinut tare cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. IV, 12). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să însemne siguranţa învierii.
De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 19-A DUPĂ RUSALII

Predica de pe munte; iubirea vrăjmaşilor

„Ce voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor aşijderea“

Ce pace, ce rai ar fi pe pământ când tot omul ar ţine această poruncă scurtă: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor aşijderea“ sau, cu alte vorbe: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face“. Dar oamenii nu ţin această poruncă, pentru că cei mai mulţi oameni poftesc să li se facă tot binele ce li se poate face, dar, în schimb, ei fac altora tot răul ce-l pot face. Ăsta-i un semn că inima oamenilor este bolnavă. Este un beteşug în inima oamenilor care pofteşte mereu tot binele de la alţi oameni, dar, în schimb, doreşte tot răul altora. Porunca Evangheliei nu se poate împlini până când omul nu-şi tămăduieşte inima bolnavă; şi această tămăduire n-o poate face un alt doctor decât Iisus Hristos şi primirea Lui. Inima celui care L-a primit cu adevărat pe Iisus, ca stăpân şi poruncitor în casa sufletului său, îi iubeşte pe toţi oamenii şi le face bine tuturor, prietenilor şi duşmanilor deopotrivă, pentru că Iisus „este iubire“ şi iubirea de oameni este semnul că cineva face parte din turma lui Hristos.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri…“ – zice mai departe evanghelia. Iată o poruncă de care se împiedică cei mai mulţi creştini de azi. Inima oamenilor de azi se opreşte la această poruncă. Mai departe nu poate înainta. Mi-aduc aminte, de când eram preot în satul meu, că în scaunul spovedaniei, foarte mulţi creştini spuneau că n‑au aprins, n-au furat, n-au omorât… Dar când îi trimiteam, în numele lui Iisus, să se împace cu cela şi cela, îmi răspundeau: „Una ca asta n-o pot face, părinte!“. Adică viaţa lor de creştin se oprea aici, ca şi sămânţa din evanghelie care a dat în bolovani. Cei care se opresc şi se împiedică la această poruncă n-au primit şi n-au înţeles cu adevărat pe Iisus, Care, şi de pe Cruce, a strigat pentru iudeii care-L răstigneau: „Tată, iartă-le lor!“. Iisus n‑a avut duşmani, şi cel ce are „duşmani“ nu face parte din turma lui Hristos, căci aşa zice Scriptura: „Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, mincinos este“ (I Ioan 4, 20). „Cine urăşte pe fratele său umblă în întuneric… şi rămâne în moarte“ (I Ioan 2, 11; 3, 14). | Continuare »

Cuvânt la pescuirea minunată

Sfântul Ioan Gură de Aur, din „Predici la duminici şi sărbători”
Vă laud, prietenii mei, că nu încuviinţaţi uşurimea minţii şi lenevirea altora, şi prihăniţi aceste rele purtări, şi mă minunez de această râvnă a voastră; însă doresc ca ea să fie amestecată şi măsurată cu blândeţe şi cu iubirea aproapelui.
O râvnă fără băgare de seamă şi fără de blândeţe nu este râvnă, ci urgie, şi sfătuirea fără iubirea aproapelui este o nepriinţă şi amărăciune.
De aceea vă rog, să nu judecaţi cu asprime greşelile celor de aproape ai voştri!
Precum cel ce fără compătimire se atinge de rănile fraţilor săi, şi el de asemenea nu va afla iertare greşelilor sale la alţii; tot aşa pe de altă parte cel ce judecă cu milă greşelile aproapelui, când el însuşi va cădea vreodată, va afla multe mâini, care iarăşi îl vor ridica.
Zic aceasta nu cu scopul, de a întări în lenevirea lor pe cei uşori de minte şi nepăsători, mai vârtos voiesc eu a spori încă râvna voastră pentru mântuirea sufletească a aproapelui, dar voiesc totodată a o face mai nobilă şi mai plină de dragoste.
Pavel ne-a poruncit: „mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4. 2), şi cineva nu trebuie, ca de-a pururea să întrebuinţeze numai unul din aceste mijloace, ci trebuie a amesteca şi a schimba aceste mijloace de îndreptare, pentru că ele să aducă un folos cu atât mai mare.
Dacă noi pururea numai ne-am prici şi ne-am certa, nu am dobândi alta, decât am face pe oameni să nu se mai ruşineze; iar dacă noi numai am îndemna, i-am face numai mai uşori de minte, încă şi doctorii nu totdeauna taie şi ard, ei adeseori numai cât leagă rănile, şi nu totdeauna întrebuinţează doctorii iuţi şi amare, ci adeseori încă şi de cele line. | Continuare »

PENTRU CE NU SE MAI FAC ACUM SEMNE ŞI MINUNI

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, CUVÂNT LA SFÂNTUL PRAZNIC AL CINCIZECIMII – (fragment)

…„Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi…” (Ioan 16, 7). De nu Mă voi duce şi voi împăca pe Tatăl, nu vă voi trimite vouă pe Mângâietorul. Aţi văzut prin câte dovezi v-am arătat că lipsa Duhului Sfânt dintru oameni este semn al mâniei lui Dumnezeu.
„Cuvântul era scump şi nu era vedenie aievea”, „Că nu este domn, nici prooroc în vremea aceasta”, „Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” şi „Vă este de folos ca să Mă duc, căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni. la voi…”. Iată deci că semn al mâniei lui Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt. Iar când vei vedea Duh Sfânt trimiţându-se din destul, cu nimic să nu te îndoieşti pentru împăcare.

Şi unde este, vei zice, Duhul Sfânt acum ? Că atunci se făceau semne, morţii se sculau şi leproşii se curăţeau. Dar acum de unde vom arăta că este la noi Duhul Sfânt ? Nu vă temeţi. Că vă voi dovedi că şi acum este Duh Sfânt întru noi. Cum şi în ce chip? De nu ar fi Duh Sfânt întru noi, cum aceştia care în această noapte s-au luminat (sau botezat), s-au izbăvit de păcate? Că nu este cu putinţă a ne izbăvi de păcate fără de lucrarea Duhului. Şi ascultaţi pe Pavel zicând: ,,Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi slujind poftelor şi multor feluri de desfătări… Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui milă, prin baia naşterii celei de-a două şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit. 3, 3, 4 – 5) altă parte zice : „Nu vă înşelaţi nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici preadesfrânaţii, nici malahienii, nici sodomiştii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ai văzut toate chipurile răutăţii ? „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat…”. Cum ? Ascultă. „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9 – 10, 11). Ai văzut că Duhul Sfânt a şters toată răutatea aceea.

Unde sunt acum cei ce hulesc stăpânirea Duhului? Că de nu iartă păcatele în zadar se dă la botez. Iar de iartă păcatele, în zadar se huleşte de eretici. Şi fiindcă nu era Duh Sfânt, nu puteam chema pe Domnul Iisus, că „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (Idem 12, 3). Şi de nu ar fi fost Duh Sfânt, noi credincioşii nu ne-am fi putut ruga lui Dumnezeu, nici am fi putut zice: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”.
Deci precum nu putem numi Domn pe Iisus fără de cuvânt, tot aşa nici Tată nu putem numi pe Dumnezeu; Dar de unde este arătat ? De la acelaşi apostol, căci zice: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte !” (Gal. 4, 6). De aceea când chemi pe Tatăl, cugetă că Duhul atingând sufletul tău, te-a învrednicit de chemarea aceea. | Continuare »

La acelaşi praznic al Inălţării Domnului

Sfântul Grigorie Palama

Despre patimi şi virtuţi
1. Luaţi aminte la sărbătoarea noastră şi la dreapta socotinţă cu care Domnul nostru Iisus Hristos, atât la înviere cât şi la înălţare, i-a bucurat pe cei care au crezut în El, precum şi la felul în care i-a smuls din acea întristare. Luaţi aminte la această viaţă, sau, mai curând, la nemurirea Sa, căci ni S-a arătat după moarte. Luaţi aminte la înălţimea cerului la care a ajuns Hristos, înălţându-Se mai presus de toate, şi la preamărirea mai presus de toată mărirea cu care S-a preamărit după trup. Aceasta a fost cu putinţă prin smerenie şi prin îndurarea necinstirii şi a ocării, după cum spune şi Apostolul: smerindu-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce. „Şi pentru aceasta Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dat Lui nume mai presus de tot numele, astfel încât la pomenirea numelui lui Iisus tot genunchiul să se plece în cer şi pe pământ şi în cele de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească faptul că este în slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip. 2, 8-11).
2. Astfel, dacă Dumnezeu L-a preamărit pe Hristosul Său, tocmai pentru că a fost batjocorit şi ispitit, şi pentru că moarte ruşinoasă pe cruce a răbdat pentru noi, cum ne va mântui, cum ne va preamări şi cum ne va înălţa pe noi dacă nu vom deprinde smerenia, dacă nu ne vom arăta de acelaşi sânge, întru iubirea aproapelui, dacă nu vom zidi sufletele noastre pe stânca răbdării feluritelor ispitiri, şi dacă nu vom intra prin poarta cea strâmtă care duce la viaţa veşnică şi nu vom urma calea celui care ne-a condus, în chip mântuitor, către ea. La aceasta suntem chemaţi, zice corifeul Apostolilor, Petru, „că Hristos a pătimit pentru noi lăsându-ne nouă moştenire ca şi noi să mergem pe urmele Lui” (I Petru 2, 21). | Continuare »

Duminica orbului din naştere

Sfântul Ioan Gură de Aur

1. Credinţa orbului din naştere. Bunătatea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii fără excepţie.
2. Nevoia credinţei peste tot. Este o pace rea şi un război care este bun.
3. Să fugim de cei răi, să ne lipim de oamenii buni. Să tăiem membrele stricate, să ne separăm de prietenii periculoşi. Depărtîndu-ne adesea de ei îi cîştigăm, sunt făcuţi să intre în sine. Însoţirea cu cei răi este mai periculoasă decât o ciumă. Copiii răi sunt nişte dezmoşteniţi, trebuie să fugim de prietenii care sunt stricaţi. Nu se cercetează viaţa noastră dar suntem judecaţi după cei cu care avem de a face. Însoţirea cu cei răi, periculoasă pentru sine, sminteşte cu privire la alţii.

1. Cei ce vor să aibă ceva rod din învăţătura noastră nu trebuie să lase să treacă nici cel mai mic lucru. Motivul pentru care ni se porunceşte să citim cu grijă Sfintele Scripturi, este că, cea mai mare parte din timp, ceea ce părea mai uşor de înţeles ascunde ceea ce este cu un sens ascuns, care este de o adâncime destul de mare. Remarcaţi în sfârşit, ceea ce ne arată nouă lectura pe care urmează s-o facem: „Aceasta zicând, a scuipat jos“. Pentru ce scuipă Iisus aşa?
Ca să strălucească slava lui Dumnezeu, şi fiindcă el trebuie să facă lucrurile celui ce l-a trimis. În sfîrşit, nu fără motiv a spus evanghelistul toate lucrurile acestea şi a arătat că Iisus a scuipat; ci pentru a arăta că el întărea cuvintele prin faptele sale. Şi pentru ce nu s-a folosit Mîntuitorul de apă pentru a face tină, ci de salivă? El trebuia să-l trimită pe orb la scăldătoarea Siloamului: el a scuipat deci pe pămînt, de teamă ca să nu i se atribuie o parte din vindecare acestei fântâni, adică apei ei, şi la fel pentru a ne învăţa că virtutea care a format şi a deschis ochii acestui orb, a ieşit din gura sa. În acest sens a zis evanghelistul: „Şi a făcut tină din scuipat“. Apoi i-a poruncit orbului să se spele, ca să nu se creadă că pămîntul a lucrat această minune. | Continuare »

Firea cea veche cere din nou „carne“

„Adusu-ne-am aminte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de cas­traveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi… sufletul nostru s-a scâr­bit de această mâncare (mană) proastă… daţi-ne carne să mân­căm!“ (Numeri, cap. 11 ).

Mana ce li se dăduse israelitenilor era un dar ceresc, era o mâncare cerească. Israelitenii ar fi trebuit să mănânce această mană stând totdeauna în genunchi, cu rugăciune de slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Însă, vai, ce lucru dureros se arată şi aici! Să ascultăm ce spune Biblia:
„Poporul a cârtit împotriva Domnului, zicând că-i merge rău… şi amestecătura cea dintre ei s-a aprins de poftă; ba chiar şi fiii lui Israel, şezând, plângeau şi ziceau: Cine ne va da nouă carne să mâncăm? Adusu‑ne‑am a­minte de peştii ce-i mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de ceapă şi usturoi. Iar acum sufletul nostru s-a uscat de tot; nimica, afară de mană nu văd ochii noştri… (Numeri 11, 1-6). Şi cârtea poporul asupra lui Dumne­zeu şi asupra lui Moise, zicând: Pentru ce ne‑aţi scos din Egipt, ca să murim în pustie? Căci nu este nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această mâncare (mană) proastă… (Numeri 21, 5). Daţi-ne carne să mân­căm… (Numeri 11, 13). Şi a zis Domnul către Moise: Spune poporului: aveţi să mâncaţi carne o lună întreagă. Şi Domnul a făcut să sufle de peste mare un vânt care a adus prepeliţe. Şi încă fiind carnea între dinţii lor, fără să fie mestecată, s‑a mâniat Domnul pe popor şi l-a lovit cu o urgie mare. Şi s-a chemat locul acela Chibrot-Hataawa, Mormintele lăcomiei (Numeri 11, 18-35).

Ce lucru dureros se vede şi aici! Israelitenii se sătura­seră de mâncarea cea cerească. Le-a venit poftă după car­nea din Egipt. Le-a venit dor chiar după Egipt. Din ce robie înfricoşată scăpaseră, şi auziţi-i cum zic: „De ce ne-aţi scos din Egipt?… Că bine era nouă în Egipt“… (Numeri 11, 18) Acolo erau peşti, era carne, erau castraveţi dar aici ni se usucă sufletul cu această mană proa­stă… | Continuare »

Suferinţă, credinţă, biruinţă

Viaţa unui creştin adevărat nu e numai o viaţă de luptă, ci şi de suferinţă
„Iar tu te luptă şi suferă”… zice într-un loc Ap. Pavel (II Tim. 2, 3). S-ar părea o contrazicere între aceste vorbe. Dar nu este. În viaţa unui creştin luptător şi biruitor îşi are şi suferinţa însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare. În Evanghelia Mântuitorului îşi are locul ei, un loc foarte însemnat. O latură a Evangheliei, o latură a mântuirii noastre sufleteşti este tocmai suferinţa. Să nu uităm că Mântuitorul a fost înainte de toate un Miel – Mielul lui Dumnezeu – Care a biruit prin răbdare, tăcere şi suferinţă. Din cele zece fericiri pe care le-a spus Mântuitorul, jumătate vorbesc despre suferinţele ce le vor avea cei „fericiţi”… „Fericiţi sunt cei ce plâng… fericiţi sunt cei prigoniţi din pricina neprihănirii… Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni… Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii şi vă vor ocărî şi izgoni dintre ei”… (Matei 5, 1-12 şi Luca 6, 20-23).

Despre însemnătatea suferinţelor în viaţa noastră creştinească aş putea scrie o carte întreagă. Voi spune aici pe scurt că sunt patru feluri de suferinţe.
1. Întâi e suferinţa care vine ca o pedeapsă pentru păcate şi ca o chemare, ca o solie a Tatălui Ceresc, să ne întoarcem din căile pierzării. O astfel de suferinţă sunt şi necazurile vremurilor noastre, care de ani de zile ne cheamă să ne întoarcem la Dumnezeu.
2. A doua este suferinţa ce ne vine ca o încercare a credinţei noastre. O astfel de suferinţă a fost aceea a lui Iov din Biblie.
3. A treia e suferinţa ce ne vine de la Domnul ca să cureţe aurul credinţei şi inimii noastre. În foc se curăţă şi aurul; în focul necazurilor şi al încercărilor se curăţă şi aurul credinţei noastre. Printr-o astfel de suferinţă curăţitoare a trecut Iosif, din Biblie, şi toţi aleşii Domnului. Printr-o astfel de suferinţă trec toţi cei care apucă pa calea mântuirii sufleteşti. „Pe cei care îi iubeşte, Domnul îi ceartă”, zice Scriptura. Precum olarul arde mai tare în cuptor vasele cele mai bune, aşa face şi Domnul când dintr-un om vrea să facă un vas ales. Domnul Îşi scoate vasele cele alese din cuptorul suferinţelor. Aleşii Domnului au ieşit şi ies aproape toţi din şcoala suferinţelor. | Continuare »

DUMNEZEU FACE LEGĂMÂNT CU NOE – LEGĂMÂNTUL LEGII CELEI NOI

Preot IOSIF TRIFA, CORABIA LUI NOE

… Ascultaţi ce zice Apostolul Petru: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu a pierit odinioară lumea – pe timpul lui Noe – înecată de apă… Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a curăţit pământul prin apă şi cu ajutorul apei. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din Ziua de Judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi“ (II Petru, 3, 5-7).
Acesta este potopul cel adevărat, potopul cel sufletesc din Ziua cea mare a Judecăţii. Toţi suntem ameninţaţi de acest potop. Păcatul ne duce pe toţi în faţa lui. Din acest teribil potop va trebui să scăpăm la viaţă ori să pierim în flăcările lui. Că pe pământ nu va mai fi prăpăd de apă şi nu vom muri înecaţi, asta încă n-ajunge nimic, câtă vreme vom pieri în potopul cel de foc. Eu am cunoscut un om care a scăpat de înec în apă şi, pe urmă, a murit într-un foc. Izbăvirea lui de înec nu i-a fost de nici un folos.

Ah, ce groaznic este potopul cel de foc, ce ameninţă sufletele noastre! Toţi suntem ameninţaţi să pierim în acest potop, pentru că toţi suntem păcătoşi. Păcatul şi fărădelegile ne-au adus în faţa acestui teribil potop. Tremurăm de groaza pieirii sufleteşti. Dar Domnul Dumnezeu, în a Sa nemărginită dragoste şi iubire de oameni, nu ne lasă să pierim în acest potop. El ne ajută să scăpăm de el.
Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe cuprinde şi izbăvirea noastră din potopul cel de foc, din potopul pieirii sufleteşti.Legământul ce l-a făcut Dumnezeu cu Noe închipuie Jertfa Crucii, Jertfa cea sfântă a Fiului Său. Dumnezeu a făcut un legământ cu pământul şi cu oamenii. A făcut legământ că nu-l va mai pedepsi cu pieire pentru păcatele noastre. „Curcubeul“ acestui legământ este Crucea şi Jertfa scumpului nostru Mântuitor.
Când pătimea Iisus pe cruce, nori negri s-au grămădit pe cer. Deasupra Mielului se grămădiseră nori negri ce au făcut „întuneric mare peste tot Ierusalimul“. Aceşti nori erau urgia şi mânia lui Dumnezeu pentru păcatele lumii. Era un potop al urgiei şi mâniei cereşti, care ameninţa cu prăpăd întreg pământul şi pe oameni. Dar în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „săvârşitu-s-a“, norii mâniei lui Dumnezeu deodată s-au împrăştiat. Sus pe Golgota s-a ivit în clipa aceea cel mai minunat şi măreţ „curcubeu“ din câte s-au văzut cândva în această lume: Iisus cel Răstignit pentru păcatele noastre. Dumnezeu S-a împăcat cu noi în clipa când scumpul nostru Mântuitor a rostit cuvintele „Săvârşitu-s-a“… în clipa când Şi-a împlinit Jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. | Continuare »

Vindecarea lunaticului

Sfântul Ioan Gură de Aur

Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfîrşit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi!”

Aş putea fi însă întrebat:
– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?
– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvîrşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întîmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stîlpii nu erau acolo. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »