Comori Nemuritoare

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a treia după Rusalii

Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor, şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială, şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.

Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumină a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci ? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi. | Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI

Când rândunelele nu prea mai au mâncare şi vine vremea rece, ele se duc în ţările calde, unde este mult soare şi multă hrană. O rândunică zboară pe sus, cercetând aerul şi arătând calea, şi restul stolului o urmează.
Când sufletele noastre nu prea mai au hrană în lumea materialnică, şi când se apropie frigul morţii – o, se afla vreo rândunică ca aceea, ca să ne ducă într-un loc cald, unde să fie multă căldură duhovnicească şi hrană duhovnicească? Există vreun asemenea loc? O, există vreo astfel de rândunică?

În afara Bisericii Creştine, nu se află nimeni care să ne poată da la aceasta, nici un fel de răspuns demn de încredere. Biserica singură cunoaşte această, şi cunoaşte cu adevărat. Ea a văzut acea parte a Raiului după care tânjesc sufletele noastre în amurgul îngheţat al acestei vieţi pământeşti. Ea a văzut şi această rândunică binecuvântată, cea dintâi care să zboare către acel loc mult dorit, risipind întunericul, croind drum prin văzduhul greoi dintre pământ şi cer, cu aripile ei puternice, deschizând calea pentru stolul din spatele ei. În afară de aceasta, Biserica de pe pământ îţi poate mărturisi despre stoluri de rândunele fără de număr care au urmat prima Rândunea, şi au plecat împreună cu ea spre ţara binecuvântată, ţara îmbelşugată de toate lucrurile cele bune – ţara primăverii celei veşnice.
Veţi vedea de aici că, prin această Rândunică mântuitoare, mă gândesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel înălţat. Nu a spus El Însuşi că El este Calea? Nu a spus El Însuşi Apostolilor: „Mă duc să vă gătesc loc … şi vă voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)?
Şi nu le-a spus El înainte de aceasta: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Însuşi a început să se împlinească câteva săptămâni mai târziu, şi a continuat să se împlinească până în zilele noastre, şi se va împlini până la sfârşitul veacurilor. Adică: fiind începătorul primei zidiri a lumii, El este şi începătorul celei de a doua zidiri, sau reînnoirea binecuvântată a celei vechi. Păcatul a tăiat aripile lui Adam şi cele ale tuturor urmaşilor săi, şi toţi s-au îndepărtat de Dumnezeu, au slăbit în credinţă şi au fost orbiţi de ţărână din care au fost zidite trupurile lor. | Continuare »

Preot Iosif Trifa, Mai lângă Domnul meu

Dar tu, cititorule, în mâinile cui îţi vei încredinţa sufletul tău?

Iisus Mântuitorul a rostit şapte cuvinte pe crucea Golgotei. Al şap­telea – şi cel de pe urmă – a fost acesta: „Părinte, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul Meu!“ Cu aceste cuvinte, Mân­tuitorul Îşi încheiase via­ţa şi lucrarea cea pă­mântească. Săvârşise lu­crarea ce I S-a încredin­ţat şi acum Se întoarce la Tatăl. „Părinte, a sosit ceasul… lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am făcut. Arătat-am Nume­le Tău oamenilor, spălat-am păcatele lor cu Sângele Meu; împăcatu-i-am cu Tine prin Jertfa Mea; acum Eu vin la Tine (In. 17).
Întreagă viaţa Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Ceresc, a fost o viaţă de lucru şi de jertfă. Împlinindu-Şi chemarea, Mântuitorul Îşi apleacă, în semn de rugăciune, capul şi Îşi dă duhul în mâinile Tatălui Ceresc. Ce moarte liniştită şi măreaţă!

Ea este pusă în faţa noastră cu învăţătură. Este pusă în faţa noastră cu cea mai minunată învăţătură despre cum trebuie să se sfârşească şi viaţa noastră cea sufletească.
Şi viaţa noastră trebuie să se sfârşească în braţele Tatălui Ceresc. În clipele morţii şi noi va trebui să ne încredinţăm sufletul în mâinile Tatălui Ceresc. Dar numai o viaţă trăită cu Domnul, numai o viaţă trăită în ascultare de Tatăl Ceresc îţi poate încredinţa sufletul în mâinile Lui. Pildă ne-a dat Mântuitorul: precum El a făcut, aşa să facem şi noi (In. 13, 15). Urmând pilda Lui, să trăim şi noi o viaţă în ascultare faţă de Tatăl Ceresc, o viaţă de lucru şi de jertfă pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru ca în clipele morţii să putem şi noi zice: „Călătoria am plinit, credinţa am păzit, lucrul ce mi s-a dat l-am săvârşit; în mâinile Tale, Doamne, încredinţez sufletul meu“.

O, ce moarte fericită şi liniştită este aceasta! Câţi însă se silesc să aibă o astfel de moarte?
În clipele morţii, fiecare muribund caută braţe în care să moară. Soţul moare în braţele soţiei, soţia în braţele soţului, părinţii în braţele copiilor, copiii în braţele părinţilor. În clipele morţii este ceva ce-l face pe om să-şi caute un reazem, un ajutor sufletesc. | Continuare »

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“ (Ioan 12, 25)

Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa. Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13).
Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele.

Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ. Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă. De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor.

De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară. | Continuare »

Fundamentul dogmatic al cinstirii Sfintelor icoane este întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre care Sf. Ioan Damaschin scrie următoarele:
„De n-ar fi venit Hristos în trup nu ne-am fi închinat la icoane. Dar pentru că Hristos, venind pe pământ, ni s-a arătat ca icoană a Tatălui, şi cu chipul ipostasului lui Dumnezeu în El, aşa îl pictăm şi noi în icoană”83.
Sfintele icoane sunt reprezentări sensibile, fie ale Persoanelor Sfintei Treimi, fie ale Mântuitorului Iisus Hristos, fie ale Maicii Domnului sau ale îngerilor şi sfinţilor.
Icoanele nu sunt nici simple tablouri sau fotografii, şi nici idoli. Fotografiile doar ne amintesc de chipurile înfăţişate, pe când icoanele, nu numai că ne amintesc de persoanele pe care le înfăţişează, ci ne pun în legătură cu ele, într-o stare de comuniune reală, vie şi lucrătoare. Icoanele se sfinţesc prin rugăciuni speciale şi prin stropirea cu agheasmă mare în chipul crucii.
Prin sfinţire, icoanele devin purtătoare de har, deci energetice. Aşa se explică faptul că unele din sfintele icoane sunt făcătoare de minuni.
A confunda apoi sfintele icoane cu idolii, este o greşeală şi mai gravă. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „icoană” înseamnă „faţă”, „chip”, pe când „idolul” este o „plăsmuire”, o „nălucire” asemănătoare omului, păsărilor, animalelor, plantelor etc, considerată a fi „Dumnezeu”. închinarea la idoli este închinarea la demoni (Apocalipsă 9, 20).
Fericitul Ieronim defineşte astfel pe idol: „Idolul este un lucru la care te gândeşti, căruia îi consacri cel mai mult timp şi de la care aştepţi fericirea”. în acest sens, Sf. Pavel spune că „iubirea de argint” şi „lăcomia pântecelui” sunt închinare la idol.
Deosebirea dintre icoane şi idoli este foarte evidentă chiar din Vechiul Testament. | Continuare »