Zacheu

Zacheu

Preot Iosif TRIFA

Ce frumoasă şi plină de învăţătură este această evanghelie! Să cercetăm înţelesul ei. Să cercetăm viaţa lui Zacheu, căci în jurul lui se învârte înţelesul acestei evangheliei.
În patru stări ni-l arată evanghelia pe Zacheu.
1. Întâi, ni-l arată ca pe un om putred de bogat şi de păcătos.
2. Apoi în a doua, ni-l arată cuprins de dorul şi dorinţa să-L vadă pe Iisus.
3. În a treia, ni-l arată suindu-se într-un dud să-L vadă pe Iisus.
4. În a patra, ni-l arată primindu-L pe Iisus în casa lui.
Să cercetăm pe rând aceste stări.
Zacheu era „mai marele vameşilor“ – spune evanghelia – iar vameşii erau păcătoşi vestiţi, care îşi făceau averi cu fel de fel de cămătării, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zacheu era, aşadar, mai marele păcătoşilor şi mult va fi trebuit să fure şi să înşele până a ajuns la acest rang.
Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, el era putred de bogat şi nu ducea lipsă de nimic.
Totuşi, lui Zacheu îi lipsea ceva ce nu-i putea da banii; îi lipsea ceva în sufletul lui. În sufletul său, Zacheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său, auzea tot mai lămurit mustrarea: „Vai de tine, Zacheie, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug!… Lasă această cale…“
Această greutate şi tulburare sufletească l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece să-L vadă pe Iisus. Pe Zacheu l-a făcut să plece de acasă nu numai vestea ce I Se dusese lui Iisus, ci l-a mânat mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său. L-au mânat dorul şi dorinţa ce se trezise în el după o înnoire a vieţii. Zacheu simţea că-i lipseşte ceva şi acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului. Oricât de păcătos era, în sufletul său mai rămăsese ceva care-l făcea să suspine după o altă viaţă. | Continuare »

I. Setea de înnoire duhovnicească

Sfântul Luca al Crimeei, CUVÂNT ÎN DUMINICA LUI ZAHEU

123207_duminica-zaheuIisus, intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată, un bărbat cu numele Zaheu, şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat; şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, fiindcă era mic de statură. Şi alergând înainte, s-a suit într-un sicomor ca să Îl vadă, căci pe acolo avea să treacă (Luca 19, 1-4).
„Vameşi“ se numeau strângătorii impozitelor. Ei puteau dobândi bani pe cale nedreaptă la strânsul impozitelor, şi o făceau. Erau cruzi şi lacomi, jefuiau poporul, iar acesta îi ura. Însuşi cuvântul „vameş” ajunsese pentru popor totuna cu “păcătos”.
Zaheu era mai-marele vameşilor, şi asupra lui apăsa şi mai greu ura poporului decât asupra vameşilor de rând – dar iată că omul acesta păcătos s-a aprins de dorinţa de a-L vedea pe Domnul Iisus Hristos, despre Care auzise atât de multe.
Când Domnul a trecut pe lângă pomul unde şedea Zaheu, S-a oprit deodată şi a grăit: Zaheu, coboară mai repede din pom şi mergi acasă, fiindcă astăzi trebuie să vin la tine! Pentru ce Domnul, trecând printr-o mulţime uriaşă de popor, Şi-a întors dintr-o dată luarea-aminte asupra lui Zaheu? Pentru ce l-a chemat pe nume? Fiindcă Domnul, Atoateştiutor fiind, cunoştea nu doar numele lui Zaheu, ci şi inima lui, şi dorinţele lui.
Dar ce s-a întâmplat în sufletul lui Zaheu? Cum se simt oamenii care, asemenea lui, trăiesc în nedreptate, de Dumnezeu nu se tem şi nu se ruşinează de nimeni (v. Luca 18, 2)? Sufletul lor păcătos nu cunoaşte odihna nici ziua nici noaptea. Cât de greu este pentru ei să îndure dispreţul şi ura poporului! Propria conştiinţă le roade fără încetare, ca un vierme crunt, inima – dar patima banilor înăbuşă totul. „N-au decât să ne dispreţuiască, spun ei, în schimb suntem bogaţi. Avem de toate”. | Continuare »

Rugăciune către Sfântul Serafim

Rugăciune către Sfântul Serafim

O, preasfinte Cuvioase și de Dumnezeu purtătorule Părinte Serafim, caută din slava ta cea de sus către noi cei smeriți și neputincioși, împovărați cu multe păcate, care cerem de la tine ajutor și mângâiere. Apropie-te de noi cu inima ta cea plină de bunătate și ajută-ne ca să păzim fără de prihană poruncile Domnului, să ținem cu tărie credința ortodoxă, cu sârguință să-I aducem lui Dumnezeu pocăință pentru păcatele noastre în evlavie creștinească, cu harul bine să sporim și să fim vrednici de ajutorul și mijlocirea ta pentru noi înaintea lui Dumnezeu. O, Sfinte al lui Dumnezeu, Serafime, auzi-ne pre noi, cei ce cu credință și cu dragoste ne rugăm ție și nu ne trece cu vederea pe noi, cei ce avem nevoie de ocrotirea ta. Acum și în ceasul sfârșitului nostru ajută-ne și apără-ne cu rugăciunile tale de săgețile cele pline de răutate ale diavolului, ca să nu ne stăpânească puterea lui ci, cu ajutorul tău, să ne învrednicim a moșteni fericirea lăcașurilor Raiului. Căci în tine ne punem astăzi nădejdea, Părinte milostive, fii pentru noi cu adevărat călăuză spre mântuire și adună-ne la lumina cea neinserată a vieții veșnice prin mijlocirea ta cea bineplăcută, la Tronul Sfintei Treimi, ca să slăvim și să cântăm împreună cu toți Sfinții Numele cel vrednic de închinare, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI (A SFINŢILOR PĂRINŢI DUPĂ TRUP AI DOMNULUI)

DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII DOMNULUI (A SFINŢILOR PĂRINŢI DUPĂ TRUP AI DOMNULUI)

Părintele Constantin Galeriu

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!
Dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeieşti: Crăciunul (Naşterea Domnului), Învierea, Înălţarea Sfintei Cruci, toate au înainte şi după sărbătoare, o pregătire a sărbătorii, care te face să înaintezi către ea, să trăieşti acel moment suprem al ei şi apoi să creşti în ea, să creşti din sărbătoare.; sărbătoarea înţeleasă ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrării lui Dumnezeu în opera Sa pentru ca lumea neîncetat să se înrădăcineze în acest fapt dumnezeiesc şi să crească aşa ca dintr-o rădăcină, să se împlinească şi să meargă din desăvârşire în desăvârşire, neîncetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Să meargă din slavă în slavă”, în acest orizont divin, însorit. Pregătirea naşterii Domnului, a faptului unic în creaţie, în care Dumnezeu coboară la om şi în lume pentru ca pe om şi lumea întreagă să înalţe la dumnezeire, să-l îndumnezeiască pe om.
Acest act unic al istoriei îl mărturiseşte Evanghelia, şi facă Domnul, întreaga lume, omenire, să se îndrepte spre Evanghelie, căci ea este unică. Toate religiile să trăiască acest dar al Dumnezeirii, al coborârii lui Dumnezeu la noi!
Şi, Doamne, cât de negrăit va descrie, şi câtă înţelepciune divină, înţeleasă şi mai puţin înţeleasă de noi, ne pregăteşte Dumnezeu pentru a trăi taina întrupării Sale, taina prin care El, Părintele Ceresc trimite pe Fiul Său din veci, Dumnezeu din veci, să se facă om! Omul creat după chipul Lui din veci, dar făptură. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, să se întrupeze în făptură!…Şi ne descrie Evanghelia de astăzi legătura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu întreg neamul Lui, cu cele două genealogii (cum se numesc în Scripturi). Ce înseamnă o genealogie? | Continuare »

Pomenirea Sfintei Muceniţe Filofteia

Ca ceea ce din pruncie jertfă fără prihană te-ai adus lui Dumnezeu, prin fapta bună, Filotee preafericită, Celui ce din pântecele maicii tale te cunoştea pe tine, ceea ce te-ai arătat podoaba fecioarelor şi locuitoarea cămării celei de nuntă, vrednică eşti de laudă! Pentru aceasta cântăm ţie : Bucură-te, Filotee, fecioară prealăudată! (Condacul 1)

Această frumoasă stâlpare, aducătoare de roade vrednice de împărăţia cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnova, din părinţi creştini, bulgari cu neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa. Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul.
Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: „Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale”. Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.

Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.

Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele. | Continuare »

Sfânta Muceniţă Filofteia

Sf-Filofteia-1

În calendarul sfinţeniei creştine, la 7 decembrie, este pomenită Sfânta Muceniţă Filofteia, ale cărei moaşte se găsesc de şapte veacuri la Curtea de Argeş. După anumite ştiri privitoare la viaţa ei, aflăm că s-a născut pe la începutul veacului al XIII-lea în oraşul Târnovo, care pe atunci era capitala „imperiului romano-bulgar“ întemeiat şi condus o vreme de fraţii Petru şi Asan, români de neam. I s-a dat din botez numele Filofteia, care în greceşte înseamnă „iubitoarea de Dumnezeu“, lucru pe care îl va dovedi cu fapta în cursul scurtei sale vieţi pământeşti. Se spune că şi mama viitoarei sfinte era româncă de neam din sudul Dunării şi o femeie foarte evlavioasă. De la ea a deprins prunca Filofteia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, faptele de milostenie, rugăciunile şi postul şi alte virtuţi care trebuie să împodobească sufletul unui adevărat creştin. Fiind copilă încă, Dumnezeu a chemat la Sine pe vrednica sa mamă, rămânând astfel orfană. Cu încredere în Dumnezeu, a rămas în casa părintească, respectând toate cele ce învăţase de la mama ei, trăind mai mult pentru Hristos şi pentru cei aflaţi în suferinţă.

Dar după o vreme, tatăl ei s-a recăsătorit, luându-şi o femeie cu o viaţă cu totul diferită de cea a primei sale soţii. Era firesc atunci ca aceasta femeie să n-o iubească pe Filofteia, obisnuită cu rugăciunea, cu postul şi cu mila faţă de aproapele. Drept aceea, s-a pornit cu multă ură împotriva acesteia, mai ales când se ducea la biserică sau când se ruga şi făcea fapte de milostenie. În acelaşi timp, căuta să întărâte şi pe tatăl blândei copile împotriva ei. Dar toate vorbele de ocară, bătăile şi muncile la care o punea tatăl şi mai ales mama ei vitregă, n-au putut s-o abată de la virtuţile care îi împodobeau sufetul, mai ales de la faptele milosteniei. În inima ei se întipăriseră cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5, 7), dar mai ales cuvintele pe care le va spune El la dreapta judecată: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu şi moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine“ (Matei 25, 34-36). | Continuare »

Ceva despre crucea suferinţelor

Ceva despre crucea suferinţelor

Părintele Iosif Trifa

Toţi purtăm o cruce de suferinţe şi încercări. Nu este nimeni în această lume care nu-şi are necazurile şi încercările lui. Fratele meu care citeşti aceste rânduri, eu nu te cunosc mai de-aproape cine eşti şi cum trăieşti. Însă oricine ai fi, desigur, şi tu porţi o cruce de necazuri şi încercări. Nu este nimeni care să nu-şi aibă crucea necazurilor lui. Tu vrei să scapi de crucea aceasta? Zadarnică încercare. Orice ai face, oricât te-ai zbate, tot cu ea în spate te vei trezi. Cu cât vei fugi de ea, mai tare te va urmări!
Dar crucea aceasta nu e încă crucea din evanghelie. Aceasta e numai şcoala în care Domnul te-a chemat să te înveţe ce înseamnă a purta crucea şi a te lepăda de tine. Sub greutatea crucii suferinţelor din lumea aceasta, trebuie să-L afli pe Domnul, trebuie să afli „jugul Lui cel uşor“, trebuie să afli Crucea Lui. Crucea vieţii trebuie s-o purtăm spre folosul şi mântuirea sufletului nostru.
O, dacă viaţa noastră este o cruce de nesfârşite suferinţe şi încercări, de ce n-am purta-o de bunăvoie pentru Hristos, în loc s-o purtăm de silă, fără nici un folos? O, ce dureros este să-i vezi pe oameni purtând crucile necazurilor fără să-L cunoască pe Cel Care ne-a mântuit prin Jertfa Crucii!
Suflete dragă! Să ştii că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale. A pus-o, să-ţi dai seama şi să înţelegi că nu este mântuire fără cruce şi suferinţă.
Întreagă viaţa Domnului, începând de la naştere şi până la moartea pe Cruce, a fost o cruce grea şi suferinţă nesfârşită. Şi tu, dragul meu, umbli după tihnă şi odihnă? Te înşeli, dragul meu, te înşeli! Crezi tu, oare, că vei putea scăpa de ceea ce n-a scăpat nici un suflet ce s-a mântuit? A fost, oare, vreun sfânt în această lume care să nu fi suferit?
| Continuare »

Dregătorul bogat – Păzirea poruncilor: Luca 18, 18-2

Părintele Dumitru StăniloaeTanarul-bogat33

Posibilitatea naşterii patimilor este dată prin existenţa afectelor naturale. „Patimile condamnabile şi contrare firii, care atârnă de noi – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul -, nu-şi au sursa în noi altfel decât în mişcarea afectelor conforme cu firea.“[1]

Ce sunt aceste afecte conforme cu firea şi cum au răsărit în firea noastră? Ele sunt numite de Sfântul Maxim tot patimi (πάθη), întrucât reprezintă şi ele o trăsătură de pasivitate a firii noastre. Ba, ele reprezintă chiar o pasivitate mai deplină decât patimile contrare firii. Căci la naşterea şi creşterea celor din urmă a contribuit într-o anumită măsură şi voia noastră, chiar dacă mai pe urmă ele ne stăpânesc cu totul. În acest sens, ele au depins de noi ca să se nască şi să crească, şi întrucâtva depinde de noi ca să ne eliberăm de ele. Însă afectele conforme cu firea nu atârnă câtuşi de puţin de noi. De aceea am spus că ele manifestă în mod şi mai accentuat aspectul de pasivitate al firii noastre. Şi tot de aceea ele ţin cu totul de fire, şi nicidecum de voinţă, nefiind prin urmare condamnabile. Astfel de afecte sunt: pofta după mâncare, plăcerea de mâncare, frica, întristarea. Mai mult chiar, ele sunt necesare firii noastre, ajutând la conservarea ei.

Totuşi, ele nu fac parte din constituţia originară a firii, nefiind create odată cu ea. Ci ele au odrăslit în fire după căderea omului din starea de desăvârşire. Ele au pătruns în partea mai puţin raţională a firii, accentuând trăsăturile iraţionale ale acesteia, după ce prin cădere s-a slăbit raţiunea, spiritul. | Continuare »

SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE ŞI FILIP

SFINŢII MUCENICI ZOTIC, ATAL, CAMASIE ŞI FILIP

Rugăciune: Sfinţilor Mucenici şi martori ai lui Hristos, Zotic, Alat, Camasie şi Filip, vrednicilor urmaşi ai Sfântului Apostol Andrei, care pe aceste locuri ale Scythiei Evanghelia aţi vestit, voi din toată inima, cu tot cugetul şi din toată puterea voastră, pe Dumnezeu aţi iubit şi pana la cea din urma suflare pentru El aţi pătimit. Mulţumim cu umilinţă Sfintei Treimi pentru purtarea Sa de grijă, care, atâtea veacuri sub pământ, Sfintele Voastre Moaşte le-a păstrat şi după aceasta a binevoit a le dărui Bisericii noastre dreptmăritoare, spre mângâierea şi folosul de obşte al credincioşilor. Cu adevărat la voi s-au împlinit graiurile sfinte:”Pe cei care mă slăvesc pe Mine, îi slăvesc şi Eu pe ei” , şi „Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate Voile Sale, întru dânşii”.
Voi cu sufletele înaintea Domnului staţi, iar prin Sfintele Voastre Moaşte, laturile ţarii noastre le împodobişi. Fericit este străbunul nostru pământ care s-a adăpat cu sângiuirile voastre şi în care se odihnesc Sfintele Voastre Moaşte. Drept aceea, cu credinţă, cu evlavie şi cu smerenie cădem către voi, adevăraţilor Mucenici şi prieteni ai lui Hristos, cerându-vă să ocrotiţi prin sfintele voastre rugăciuni ţara aceasta şi Biserica noastră cea dreptmăritoare şi pe toţi cei ce cu buna cucernicie aleargă la sprijinul vostru şi va pun mijlocitori către Preabunul Dumnezeu, de la care, prin solirile voastre, să dobândim şi noi milă, pace şi ajutor în veacul de acum şi în vremea morţii noastre şi la judecata cea de apoi. Amin.

Acatistul Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel: Zotic, Atal, Kamasie şi Filip

Condacul 1:
Veniţi toţi credincioşi să lăudăm pe Zotic, pe Atal, pe Camasie şi pe Filip, Mucenicii lui Hristos, care au propăvaduit adevărata credinţa şi au primit cununa cerească.
Iar Voi, fericiţilor, cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, din toate nevoile sloboziţi-ne pe noi, care strigăm:
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mucenici, rugători fierbinţi pentru sufletele noastre! | Continuare »

Evanghelia despre îndoiala şi credinţa Sfântului Apostol Toma

Evanghelia despre îndoiala şi credinţa Sfântului Apostol Toma

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica I-a după Paşti

Cât de minunată este legătura dintre mamă şi copil! Iubire şi jertfă pe de o parte, şi credinţa şi ascultare pe de alta.
Există pentru copil vreo altă cale spre fericire decât aceea a credinţei în mama sa şi a ascultării faţă de ea? Există ceva mai îngrozitor decât un copil care nu are încredere în mama sa, şi nu o ascultă?
Credinţa este calea cea mai curată spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale capătă ruşine şi necurăţie.
Credinţa este calea cea mai grabnică spre cunoaştere. Oricine se întoarce de pe această cale va primi pedeapsa cu moartea pe calea sa.
Acolo unde există credinţa există şi sfătuire; acolo unde nu există credinţa, sfătuirea nu aduce nici un ajutor.
Acolo unde există credinţa, există dialog; acolo unde credinţa lipseşte, şi dialogul lipseşte; atunci, locul dialogului este luat de îndoială şi ispită.
Un străin nu are nici un fel de încredere într-un străin; o rudenie are încredere într-o rudenie. Atunci când între doi străini vine credinţa, ei se fac rudenii, unul cu altul; atunci când vine o pierdere între rudenii, aceştia se fac străini.
Cum ar putea dormi în pace gospodarul dacă a închis în acelaşi ţarc un lup şi o oaie? Cum se poate afla omul în linişte şi în pace dacă sufletul său ar fi stăpânit de îndoială şi ar fi întors în credinţa sa? | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »