Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »
Evanghelia despre Înfricoşata Judecată, Sfântul Nicolae Velimirovici
A doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Ignatie Briancianinov
Cuvânt despre Înfricoşata Judecată, Arh. Arsenie Papacioc
Să ne pregătim pentru Ziua Judecăţii, Sfântul Teofan Zăvorâtul
Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu, Sfântul Luca al Crimeei
Ceva mai grozav decât Judecata din Urmă, (povestire) Părintele Iosif Trifa
Domnul Iisus, profeţind vremurile de apoi şi sfârşitul veacurilor, Părintele Iosif TRIFA
În Ziua Izbăvirii noastre se va sfârşi toată lupta nevinovăţiei…,Traian Dorz
[De ce trebuie încă o dată să mai fie o Judecată?], Traian Dorz
Necredinţa întru înviere duce totul în neorânduială – Sfântul Ioan Gură de Aur
Fratele tău… – Traian Dorz, Meditaţi la Apostolul zilei
Împotriva fraţilor, împotriva lui Hristos – Traian Dorz, Meditaţi la Apostolul zilei
Poezii:
Sfântul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului
„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.
Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.
Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.
Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? | Continuare »
Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului
Smerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (1 Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Tim, l, 15).
Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.
Si ca să vezi că un păcătos smerit întrece pe un drept mândru, adu-ţi aminte ele fariseul şi ele vameşul din Evanghelie. „Mulţumesc ţie, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, desfrânaţi, sau ca şi acest vameş” (Lc. 18, 11). O, ce nebunie! Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe vameşul, care sta nu departe de dânsul. Dar acesta ce a făcut? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, însă săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire, pâra – cununa de cinste. | Continuare »
Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii
Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.
În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »
(25 ianuarie) – Sursa: paginiortodoxe
Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.
Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfânta credinţă şi să se sfinţească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.
Fericita Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înţelepţite şi cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soţia sa, care adeseori se ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simţit în inimă o mare plăcere; apoi, deşteptându-se, se veselea şi a spus soţiei sale. Iar ea înţelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea mântuirii.
Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvârşit. | Continuare »
Traian Dorz
Părintele ARSENIE BOCA
Crucea lui Iisus începe deodată cu naşterea Sa. Intre ai Săi a venit, dar ai Săi Îl aşteptau cu mâna pe sabie.
Toţi copiii din Betleem şi împrejurimi: 14.000 de prunci până la doi ani, au fost condamnaţi la moarte. Aşa au trebuit să plătească cu viaţa, cei mai mari nevinovaţi, copiii, naşterea lui Iisus printre ei. Patrusprezece mii de mucenici.
Crima aceasta, unică în istoria lumii, a fost prevestită cu vreo şase veacuri în urmă: „plângerea şi tânguirea din Rama”.
Providenţa divină însă luase înainte răutăţii omeneşti.
Iosif a fost înştiinţat de „îngerul Domnului” în vis, despre planul ucigaş al lui Irod, motiv pentru care trebuie „să se scoale, să ia Pruncul şi pe mama Lui şi să fugă în Egipt şi să stea acolo până va fi vestit din nou” ce are să facă.
„Îngerul Domnului” era îngerul Pruncului, îngerul Omului.
Iisus, întrucât îşi ascunsese dumnezeirea, smerindu-se până la a lua marginile omului pământean, avea nevoie de un înger păzitor.
Îngerul fiind o făptură de gând, – şi mult mai subţire decât gândul omenesc -, în temeiul tocmirii sale şi a rosturilor superioare pe care are să le păzească, face deşartă ura ucigaşă şi planul protivnic.
Dacă în Vechiul Testament vedem intervenţia îngerilor, ca păzitori ai vieţii omeneşti, dar numai unde şi unde, în Creştinism îngerii păzitori fac parte din iconomia mântuirii fiecărui creştin în parte. | Continuare »
Sfântul Ioan Gură de Aur,
din “Predici la duminici şi sărbători”
„ Dacă s-a născut Iisus în Betleemul Iudeei, în zilele lui Irod împărat, iată Magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, zicând: Unde este împăratul Iudeilor cel ce s-a născut? (Mat. 2, 1-2).
Trebuie multă osârdie şi rugăciune, spre a putea înţelege după cuviinţă această Evanghelie. Cum au putut oare Magii (înţelepţii de la Răsărit) să afle de la stea, că Hristos este împăratul Iudeilor? Căci el nu era împăratul vreunei împărăţii pământeşti, precum El a zis către Pilat: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (Ioan. XVIII, 36).
Şi El nu avea nimic pe lângă Sine, care să arate o împărăţie, nici un lăncier şi scutier, nici cal şi asini, sau altceva de asemenea; mai vârtos El ducea o viaţă nevoiaşă si săracă şi avea pe lângă sine doisprezece oameni mici. Şi dacă acei înţelepţi ştiau, că El este împărat, pentru ce au venit la Dânsul?
Ce i-a hotărât la aceasta, şi ce bunătăţi puteau ei nădăjdui de la cinstirea unui împărat atât de depărtat de patria lor? Chiar dacă El vreodinioară s-ar fi făcut împăratul lor, totuşi ei n-ar fi avut temei să urmeze aşa. Dacă El s-ar fi născut într-un palat împărătesc şi în fiinţa de faţă a împăratului, tatăl său, ar putea cineva zice, că ei au cinstit pe fiul cel nou-născut, pentru ca să îndatorească pe tatăl şi prin aceea să-şi câştige o mare favoare la dânsul. Dar acum, când ei nu aşteptau, ca El să fie împărat al lor, ci al unui popor străin şi depărtat, şi acum când el încă era copil, – pentru ce au întreprins ei o aşa de mare călătorie, şi ii aduc daruri, mai ales când toate acestea trebuiau să le facă cu primejdie? | Continuare »
Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), predică la duminica dinaintea Naşterii Domnului
Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi – de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei – despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.
Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8).
„O scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre”
Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie neamul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacob, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ.
Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, şi care este cunoscut ca „arborele lui Iesei”.
Precum ştim, două sunt naşterile lui lisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată – din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre lisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. | Continuare »
