Comori Nemuritoare

Sfântul Luca al Crimeei

„Domnul Iisus Hristos S-a pogorât de pe Muntele Taborului după ce a arătat lumii prin ucenicii Săi aleşi Lumina cerească. O, cât ar fi vrut El ca această lumină să lumineze în lume, ca oamenii s-o primească în inimile lor, ca toate popoarele să meargă pe calea luminată de lumina Lui cerească!
S-a pogorât de pe munte în mulţimea de oameni, gălăgioasă şi plină de dispute; şi duhul cotidian, neschimbat al mulţimii I-a atins inima. S-a apropiat de El tatăl unui copil demonizat. L-a rugat doar de vindecare – nu închinarea în faţa Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea faţă de Mântuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci doar dorinţa de a primi vindecare trupească de la Doctorul-Făcător de minuni.

Domnul Şi-a amintit de poporul săturat de El în pustie cu pâine şi de poporul grosolan şi trupesc, căruia i-a spus: Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat şi v-aţi săturat. Şi au ieşit din inima Lui cuvinte amare: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?
Domnul era străin după duh de marea parte a poporului. El nu era înţeles, Îl supărau, Îl numeau mincinos şi linguşitor, slujitorul lui Beelzebul. El trebuia să suporte dialogul cu duşmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viaţa Lui. Îi era greu, întristarea şi durerea îi umpleau inima. O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda pe voi?

Nu doar Domnul Iisus Hristos suferea de această întristare. Despre dreptul Lot, nepotul patriarhului Avraam, citim în Epistola Apostolului Petru că el, locuind în Sodoma, era istovit, chinuit de petrecerea în desfrânare a celor nelegiuiţi: pentru că dreptul acesta, locuind între ei, prin ce vedea şi auzea, zi de zi, chinuia sufletul său cel drept, din pricina faptelor lor nelegiuite (II Petru 2, 7-8).

Iar în Apostolul care s-a citit astăzi aţi auzit cuvintele Sfântului Pavel: Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, Apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte; fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor (I Corinteni 4, 9). | Continuare »

Tabloul de alături ne arată scăparea lui Lot din Sodoma şi Gomora. Doi îngeri se arătară lui Lot în chip de bărbaţi şi îi ziseră: „«Scoate pe ginerii tăi şi pe fetele tale din acest loc, că noi voim să stricăm locul acesta, pentru că mare este strigarea păcatului înaintea Domnului… sculaţi-vă şi ieşiţi din locul acesta, pentru că Domnul vrea să piardă cetatea.» Şi ginerilor lui Lot li se părură o glumă aceste vorbe. Iar dacă s-a făcut de dimineaţă, grăbeau bărbaţii (îngerii) pe Lot, zicând: «Scoală-te, ia-ţi femeia şi pe cele două fete ale tale…» Dar Lot zăbovea şi cei doi bărbaţi l-au apucat de mână pe el şi pe soţia lui şi pe cele două fete (ginerii au rămas în foc) şi scoţându-i afară, au zis: «Mân¬tuieşte-ţi sufletul! Să nu te uiţi înapoi şi nici să nu stai în loc…» Şi Domnul a plouat peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer… Şi s-a uitat femeia lui Lot, Sara, înapoi şi s-a făcut stâlp de sare“ (Citiţi pe larg această istorisire la Facere, cap. 19).

Când eram prunc la şcoală, mă îngrozeam de focul care a ars Sodoma şi Gomora. Parcă auzeam casele troznind şi parcă-i vedeam pe oameni fugind şi alergând să scape de pieire. Azi însă am o altă spaimă şi groază când mă uit la chipul de mai sus. În chipul de mai sus şi în istoria lui parcă văd o Sodomă şi Gomoră din zilele noastre. Când mă uit în lume, parcă văd o Sodomă şi o Gomoră sufletească mai grozave ca acelea din Biblie. Parcă văd cum troznesc în toate părţile casele (clădirile) sufleteşti ale oamenilor de azi şi văd focul pieirii sufleteşti cum se întinde dus de vânturile răutăţilor… văd suflete pierind în foc şi mă îngrozesc… mă înfiorez. Da, da, mă îngrozesc, dar nu de foc, ci de nepăsarea ce o văd cum stau oamenii liniştiţi, iar sufletul lor arde în focul răutăţilor. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov (aici Acatistul Sfântului)

“Închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi Adevăr: că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui” (Ioan 4, 23). Iubiţi fraţi! Am auzit acum în Evanghelie că adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul.
Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17, 17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (Ioan 1, 1- 3; Col. 1, 16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (Ioan 1, 14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (Ioan 1, 18).
Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, L-a mărturisit înaintea oamenilor, L-a arătat pe deplin oamenilor pe Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu le-a arătat oamenilor adevărul la care ei singuri nu puteau ajunge, mărturisind şi întărind în chip de netăgăduit adevărul prin preaîmbelşugata dare a harului dumnezeiesc. Din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har: că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut (Ioan 1, 16-17). Asta înseamnă: Iisus Hristos nu a adus vreo înţelegere mai mult sau mai puţin amănunţită şi limpede a harului şi adevărului, ci însuşi harul, însuşi adevărul au fost date oamenilor, sădite în oameni fiinţial. Am fost făcuţi părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru l, 4). Adevărul are Duhul său propriu. Acest Duh este numit Duhul Adevărului (Ioan 15, 26 şi 16, 13). El este Duhul, Care de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26). El este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Ioan 14, 26). El este Duhul Fiului (Galateni 4, 6), întrucât alcătuieşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul o singură şi nedespărţită Fiinţă dumnezeiască. | Continuare »

…O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e cea din Psalmul 118: „Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină. „Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, LA ÎNVIEREA DOMNULUI

În toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.

Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nico­dim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O ,noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…

În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzân­du-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor… | Continuare »

Nicolae CABASILA, DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS

După cum naşterea din nou este cu totul dumnezeiască şi mai presus de fire, tot aşa şi viaţa, purtările şi gândirea, toate au în ele ceva nou şi duhovnicesc. Mântuitorul a şi declarat-o lui Nicodim: «Ce este născut din duh, duh este» (Ioan 3, 6), iar Sf. Pavel la fel a spus : pentru ca «să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea, cea din Lege, ci cea care este prin credinţa lui Hristos» (Filip. 3, 9). Aceasta, pentru că dreptatea este o haină împărătească, pe când tot ce avem noi este lucru de rob şi cu ce drept ar putea râvni un rob după atâta libertate şi după o astfel de împărăţie ? Altfel ar însemna că-i destul să faci fapte de rob spre a te face vrednic de împărăţie! Or, după cum stricăciunea nu poate moşteni nestricăciunea şi fiindcă trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace întru nemurire (I Cor. 15, 50, 53), urmează că nici faptele noastre de robi nu ne pot face vrednici de împărăţie, ci pentru aceasta avem nevoie de dreptatea lui Dumnezeu.
Pentru ca să poată ajunge să moştenească ceva, robul trebuie mai întâi să fie înviat sau, după vorba Scripturii : «Robul nu rămâne în casă totdeauna, fiul însă rămâne de-a pururi» (Ioan 8, 35). De aceea, toţi cei ce vor să ajungă moşteni, trebuie să lepede pecetea de rob şi s-o primească pe cea de fiu, cu alte cuvinte, să-şi întipărească pe faţa lor chipul Fiului celui unul născut şi cu a Lui strălucire şi frumuseţe să se arate înaintea Tatălui, adică prin Fiul lui Dumnezeu să se slobozească de orice robie şi s-ajungă cu adevărat liberi, lucru pe care-l înţelegea aşa de bine Mântuitorul când le-o spunea iudeilor: «Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr» (Ioan 8, 36).
Şi culmea : El dezleagă şi face fiu al lui Dumnezeu pe orice rob, El care, Fiu fiind, întru totul liber de păcat, le dă acestora şi trup şi sânge şi duh şi tot ce are. Aşa că, înrădăcinând în noi viaţa Sa cea sănătoasă şi cu adevărat dumnezeiască, Domnul ne-a înnoit, ne-a dezrobit şi ne-a îndumnezeit, iar prin ospăţul cel prea sfânt, pe Hristos, viaţa cea adevărată, ni-L face bun al nostru, mai al nostru decât chiar cel ce ne-a dat firea, până-ntr-atâta că ne putem şi lăuda cu faptele Lui şi să ne umplem de fericire ca şi când noi ne-am fi câştigat-o şi să arătăm c-am fi luat şi cununi de biruinţă pe care noi le-am fi câştigat; | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici

„Deschide-mi uşile pocăinţei, Dătătorule de viaţă! “
Cuvântul grecesc pentru pocăinţă este „metanoia”. În sens literal acesta înseamnă schimbarea minţii, a modului de a cugeta. Cu alte cuvinte, pocăinţa este schimbarea atitudinii, a modului de a gândi, schimbarea omului lăuntric său. Pocăinţa este revizuirea părerilor omului, este schimbarea vieţii lui.

Cum poate să aibă ea loc? La fel cum se întâmplă atunci când un om ajunge într-o cameră întunecată, care deodată este luminată de razele soarelui: cât timp a privit camera în întuneric, i se părea într-un anume fel: multe din cele aflate acolo nu le vedea, şi nici nu presupunea că se află acolo. Multe lucruri şi le închipuia cu totul altfel de cum erau de fapt. Trebuia să se mişte cu grijă, întrucât nu ştia unde se află obstacolele. Dar iată, camera se luminează, el vede totul limpede şi se mişcă liber.

Acelaşi lucru se petrece şi în viaţa duhovnicească. Când suntem cufundaţi în păcate iar mintea noastră este ocupată numai de grijile lumeşti, nu luăm aminte la starea sufletului nostru. Suntem nepăsători la starea noastră lăuntrică şi mergem neîncetat pe o cale greşită, fără să ne dăm seama de asta.

Dar iată, o rază a luminii dumnezeieşti pătrunde în sufletul nostru. Câtă murdărie vom vedea atunci în noi înşine! Cât neadevăr, câtă minciună! Cât de dezgustătoare ne vor apărea atunci multe gesturi ale noastre, pe care ni le închipuisem că sunt strălucite! Vom înţelege limpede că mergem pe căi greşite. Şi vom înţelege clar care-i calea cea bună. | Continuare »

Părintele Arsenie Boca – Prislop, 27.11.49 (din Cuvinte Vii)

Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.
Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.
Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:

1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.

2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.
Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.
Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă. | Continuare »