Predică la Duminica Fiului Risipitor

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Să L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră. | Continuare »

Începutul pocăinţei – cunostinţa păcatului

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Dar, venindu-si în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!»

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul Iubirii, prin păcat, însă, experiază moartea. Omul ce trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: „Într-adevar am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipsesc de hrana cea mântuitoare”(Din canonul de la Utrenie, joi, săptămâna a 3-a a Poatului Mare). «Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă».

Întru sine venind. Fiul cel nemântuit “atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va  înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă” (Teofilact al Bulgariei Erminie la Evanghelie după Luca).
Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiu, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau indestulaţi cu pâine. | Continuare »

Hristos şi Hananeanca

Ieromonah Savatie Bastovoi – Răspuns către Valentina

Cred că ştiu de ce mi-ai cerut lămurire pentru această întâmplare stânjenitoare din Evanghelie. Intr-adevăr stânjenitoare. Ce poate fi mai brutal decât să apostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreună cu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă să învăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?
Hristos ştie toate. El ştia şi ceea ce va face femeia, ştia şi cum se vor uita la asta mulţimea de evrei care se înghesuiau în jurul Lui, atenţi să-L prindă greşind în faptă sau în cuvânt. Se vede că de această dată în jurul lui Hristos erau foarte mulţi necredincioşi, mai mulţi ca de obicei, care căutau să-L ispitească. Fără îndoială, mulţi îi puneau întrebări prosteşti şi acum, ca cele despre dajdia cuvenită Cezarului, despre căsătoria de după înviere, despre sâmbătă şi cred că şi multe altele. Ne putem închipui un bâlci în care Hristos e asaltat de iudeii guralivi şi plini de sine. Hristos rabdă toate acestea, rabdă, pentru că printre întrebările neghioabe se întamplau şi unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, ştia să întoarcă până şi atacurile răutăcioase în lecţii de înţelepciune dumnezeiască şi iubire. Cred că într-o astfel de împrejurare I s-a adresat şi femeia noastră după ajutor, cerându-I să-I tămăduiască fiica, atunci când ceilalţi îl atacau cu întrebări ispititoare şi răutăcioase. | Continuare »

[„Mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!”]

sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur – Omilia LII

… Ai văzut înțelepciunea femeii, că nici n-a îndraznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora și nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „ Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căteluș, iar ea și-a adăugat și ce fac cățelușii. Ai văzut smerenia ei?
Ascultă acum și lăudaroșenia iudeilor! „Sântem sămânța lui Avraam și n-am fost robi nimănui niciodată”; și: „Din Dumnezeu sântem născuți”. Cananeanca nu grăiește așa, ci se numește pe ea însăși cațeluș, iar pe aceia domni. De aceea a și ajuns printre fii.

–  Ce face Hristos? Îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta!”
Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rosteasca aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie. „Fie ție precum voiești!”
Cu alte cuvinte Hristos îi spune asa: „Credința ta, femeie, poate săvârși lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ție precum voiești!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Să se facă cerul și s-a făcut”.

„Si s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai văzut că și cananeanca a contribuit, nu puțin, la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credința ta! Fie ție precum voiești!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o lingușeală, ci că mare era puterea credinței ei. Hristos i-a dat încredințarea și proba invederată a spuselor Lui prin desfășurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndata…

Timotei, ucenicul iubit al Marelui Pavel

Traian Dorz, din «Cărarea tinereţii curate»

Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.

Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi to­varăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapt. Ap. 16, 1-3). Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfân­tului Apostol (Fapt. Ap. l9, 22). Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fap­te.  Ap. 20, 4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom. 16,  21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor. 16,10).
Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndruma­rea lucrării Evangheliei (II Cor. l, l;  Filip. l, l;  Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin sufe­rinţe (I Tes. 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigo­niri pentru Hristos (Evrei 13, 23). | Continuare »

NOŢIUNEA DE INIMĂ ÎN BIBLIE

Paul Evdokimov, Taina iubirii

Inima de care vorbeşte Biblia nu coincide cu centrul emoţional al psihologilor. Evreii gândeau cu inima. Centru metafizic, ea integrează toate facultăţile fiinţei umane; raţiunea, intuiţia, voinţa nu sunt niciodată străine de opţiunile şi simpatiile inimii (logica şi raţiunile inimii de care vorbeşte Pascal). Radiind şi penetrând totul, ea este ascunsă în propriul şi tainicul ei adânc. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” se referă înainte de toate la acest adânc: „intră în lăuntrul tău şi vei afla acolo pe Dumnezeu, pe îngeri şi Împărăţia” spun Părinţii duhovniceşti.
„Cine poate cunoaşte inima omului?” întreabă Ieremia şi răspunde: „Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii” (Ier. 17, 9-10), ceea ce vrea să spună că penetrează această sferă obscură pentru conştiinţă, zona subconştientului sau a inconştientului. Sfântul Petru vorbeşte de homo cordis absconditus, de „omul cel tainic al inimii” şi aici, la acest nivel insondabil, se află eul uman. Taina lui, după chipul lui Dumnezeu, este bine desemnată de cuvântul Sfântului Grigorie deNyssa: „prin «incognoscibilitatea» de sine, omul manifestă pecetea inexprimabilului”
Lui Deus absconditus (ascuns, tainic în esenţa Lui) îi răspunde chipul Său, homo absconditus. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Mt. 6, 21): omul valorează cât valorează obiectul iubirii sale şi dorinţele inimii lui. „Rugăciunea lui Iisus”, numită „rugăciunea inimii”, face din inimă locul prezenţei permanente a lui Hristos. Evanghelia şi asceza acordă inimii primatul ierarhic în structura fiinţei umane; ea îi dă coloratura sănătăţii sau a bolilor sale. Contrar lui Leonardo da Vinci, orice cunoaştere este pruncul unei mari iubiri.
Amo ergo sum (iubesc, deci sunt) desemnează o intenţionalitate originară, înnăscută şi parcă magnetizată: „Ne-ai făcut pentru Tine şi inima noastră nu-şi află liniştea până nu se va odihni întru Tine”, mărturiseşte SfântulAugustin. „Doar pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt”. „Dumnezeu a pus în inima omului dorul de El”, de unde acest splendid nume pe care I-L dă Sfântul Grigorie lui Dumnezeu: „Cel pe Care Îl iubeşte inima mea”.

[ Pentru iscusinţa sufletului lor ]

Sfântul Ioan Gură de Aur, din Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului

… Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).
Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.
Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.
Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.
Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor. | Continuare »

Vrei să creşti? Hrăneşte-te!

Ioan Marini

Pentru ca să creşti, trebuie să te hrăneşti. Un corp nehrănit se prăpădeşte! Şi un suflet care nu se hrăneşte, aşişderea se va ofili şi va muri. Şi moare din vina lui, fiindcă „masa Domnului“ este întinsă pentru oricine. Trebuie doar să întinzi mâna, să iei şi să mănânci.
„Pâinea“ şi ,,apa“, „vinul“, „mierea“ şi „laptele“ Cuvântului lui Dumnezeu sunt astăzi, mai mult ca oricând la îndemâna tuturor. Veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi şi mâncaţi, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată! (Is 55, 1-2).

Iată, aceasta e Biblia, cuvântul lui Dumnezeu. O masă întinsă, bogată, plină cu bucate gustoase, care se dau fără bani şi fără „plată“ tuturor celor ce vin şi cumpără… Noi avem viaţă, prin cuvântul lui Dumnezeu. A nu te hrăni din el înseamnă a te ucide singur.

Întrebarea e: Ne hrănim noi din acest cuvânt, din acest „lapte“, din această „pâine“ şi bem noi această „apă“? – sau trece săptămâna şi nici nu-l vedem cu ochii? Atunci să nu te miri că n-ai nici o vlagă şi că orice vântişor de ispită te doboară jos. Fiindcă atâta viaţă şi putere avem în noi, cât luăm din cuvântul Vieţii veşnice. Inima se întăreşte prin har, nu prin mâncări (Evr 13, 9).
Dacă îţi hrăneşti doar trupul, poţi zburda oricât de bine trupeşte, dar sufletul îţi va tânji de foame, până când, la sfârşit, vei ajunge un sărman „mort ce trăieşte“ (Apoc 3, 1).
Dragul meu, simţi tu foame şi sete după cuvântul lui Dumnezeu? (Amos 8, 11). Foamea duhovnicească e semnul vieţii pentru un suflet. Ferice de tine, când începi să doreşti „hrana“. O vei afla şi te vei sătura (Mt 5, 6). | Continuare »

O, nu mai sta şi anul acesta tot aşa!

Privesc mereu la chipul de alături. Întâi am rămas nedumerit. Ce este? O uşă? Da! De la o casă oarecare? Nu, de la o inimă! Dar privesc oarecum întristat la chipul acestei „porţi” încuiate. Lacătul de la intrare spune: „Stăpânul nu este aici. El nu este „acasă”. Vrei să intri în casa aceasta?… te-asigur că nu-ţi va plăcea înăuntrul ei!… În casa aceasta nu vei găsi decât păianjeni, gunoi şi necurăţii. Căci aşa este orice casă, orice inimă de unde lipseşte Stăpânul ei cel adevărat.

Lacătul acesta arată mai apoi o istorie atât de tristă pentru „casa” la uşa căreia stă.
În primul rând, ne-aduce aminte de cele ce s-au petrecut în noaptea Naşterii, când într-un întreg oraş, pentru Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat loc de poposire. Pretutindeni a întâlnit numai „lacăte” şi porţi încuiate.
Apoi, „poarta” aceasta zăvorâtă ne spune despre starea nenorocită a atâtor mii de oameni a căror inimă zace zăvorâtă sub puterea păcatului. Atâţia şi atâţia oameni îngăduie păcatului, plăcerilor şi lumii să le treacă pragul „casei”, dar când e vorba de Domnul şi Evanghelia Lui spun că nu e loc. pentru El n-au decât lacăte şi zăvoare. O, ce lucru grozav este acesta. | Continuare »

Sfântul sfinţitul Mucenic Ignatie, purtătorul de Dumnezeu (Teoforul)

Se povesteşte despre acest sfînt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea cînd era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pămînt şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stînd acolo aproape în popor şi ascultînd cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mîntuitorului şi avînd cu dînşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dînşii şi, chemînd la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzîndu-l, l-a luat pe mîini zicînd: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.
Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mîinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.
Sfîntul Ignatie a fost mai întîi ucenic al Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întîi numele de creştin. Luînd el ocîrmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătînd întru totul rîvnă apostolească.
Acest sfînt ierarh a aşezat în biserică să se cînte dumnezeieştile cîntări în două cete, asemănîndu-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cîntînd astfel. Adică atunci cînd cînta o ceată, cealaltă tăcea, iar cînd cînta cealaltă, cea dintîi asculta. După ce săvîrşea aceea cîntarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfînta Treime. Văzînd aceasta Sfîntul Ignatie întru descoperire, a pus orînduiala aceasta, mai întîi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orînduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orînduielilor bisericeşti şi desăvîrşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfîrşit ca mucenic, fiind dat spre mîncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »