Comori Nemuritoare

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel prefăcut trădează când nu mai e câştig
cum cel fricos trădează când nu mai are gloată,
cel uşuratic fuge când nu mai e mulţime,
cel vorbăreţ, atuncea când trebuie tăcut,
iar trufaşul trădează când florile lipsesc.

Fă totul şi te ţine statornic în credinţă
şi-nvaţă cum duci lupta cât încă n-a sosit.
Veghează şi te roagă nainte de ispită,
c-atunci când e venită şi eşti în ea, n-ai vreme
nici să veghezi pe cale
şi nici să te mai rogi!

Nainte de-a ajunge pe căi alunecoase
fii băgător de seamă la fiecare pas,
c-atuncea când începe vârtejul prăbuşirii
nu-i nimeni să mai fie în stare-a te opri.
Atunci trădarea face popoare-ntregi de morţi.

Mai bine deci te roagă să n-ajungi în ispită
de nu te ştii în stare s-o-nvingi ajuns în ea.
Să nu te ducă Duhul în locul încercării
de n-ai puteri să suferi
şi-atunci să nu trădezi.
Mai bine-un vameş sincer
decât un fariseu!

Traian DORZ,

din Cântări Îndepărtate

De ce noi nu putem, Iisuse, al vieţii greu să-l biruim,
batjocorile şi prigoana mai răbdători să le primim?

De ce în valurile vieţii aşa uşor ne afundăm?
De ce ne copleşeşte somnul, de veghe când ne pui să stăm?

…Fiindcă noi privim la valuri şi nu pe Tine, Te vedem,
fiindcă ne culcăm alene şi nu cu Tine priveghem!

Fiindcă nu iubim ocara şi n-am dori să suferim;
cu toată lumea de păcate ne place-n pace să trăim.

De-aceea nu putem, Iisuse, să facem lucrul cel mai mic
şi în această tristă stare în veci nu vom putea nimic!

O, întăreşte-ne, Iisuse, şi ochii ţine-ni-i mereu
la Tine, Care eşti puterea şi biruinţa-n orice greu.

Traian DORZ,
din CÂNTAREA ÎNVIERII

Tu singur trebuie să cauţi
de vrei să afli ce doreşti,
tu singur trebuie să stărui
de vrei vreodată să primeşti,
tu singur trebuie, tu singur
să baţi la Porţile Cereşti
– de vrei cu-adevărat izbânda
în tot ce-aştepţi şi năzuieşti!

Dar caută, stăruie şi bate
pân’ ai să izbuteşti ce vrei,
să nu te laşi nici dus de lene
şi nici înspăimântat de lei.
Împotriveşte-te ispitei,
înfruntă-te cu anii grei,
trântit, – ridică-te şi luptă
– pân’ ai să izbuteşti ce vrei!

Căci trebuie să afli-odată
ce cauţi, umblând stăruitor,
şi trebui’ să primeşti odată
ce ceri cu lacrimi şi cu dor,
şi trebui’ să ţi se deschidă
odată orişice zăvor,
– numai să lupţi, să ceri, să stărui
nerenunţând – şi-ncrezător!

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Eu n-am uitat cuvântul: «Aduceţi-vă-aminte!»;
ca fulgerul îmi arde, ca tunetul mi-e spus,
– înaintaşii noştri nu-s pietre ori morminte,
ci steaguri înălţate şi sori ce n-au apus!

Îl văd venind pe ziduri părintele-lumină,
cu fruntea lui şi mâna cea albă – singurel,
şi glasu-i alb întreabă… şi tace, şi suspină,
şi nu-şi mai recunoaşte pe nime’-aici cu el.

Şi văd o Mână Sfântă cum scrie pe o rază
un «Mane, Techel, Fares» pe-acest oraş beţiu
ce cântă-cântă-cântă când tot se ruinează
şi cântecul răsună a jale şi-a pustiu.

Şi văd copii nevârstnici venind ca să se-mbete
de cântecul acestui ţimbal zângănitor
şi sunetul i-nşală – şi sufletele, bete,
se duc pe alte drumuri, pierzându-şi ţara lor.

… Cum m-a-nşelat iubirea să nu văd mai din vreme
că duhul îndărătnic nu poate fi salvat,
că vai e-n veci de cel ce n-ascultă,
nici se teme
şi vai e şi de-aceia ce-n urma lui s-abat!

Acum aud cuvântul: Ia seama ce răsplată
au toţi dărâmătorii – şi teme-te mereu!
– şi mă-ngrozesc ce are să vină dintr-o dată
şi peste-acel ce scrie acuma Dumnezeu!

Frumoasă-i hărnicia ce face tot ce poate
ca-n casa ei să strângă, să aibă din de toate,
când cineva îi vine flămând din depărtare,
să poată să-i deschidă o casă primitoare.

Frumoasă-i alergarea când cineva-i în casă,
spre-a-i arăta o grijă şi-atenţie aleasă,
dar când un om de seamă e-acela, şi vorbeşte,
umblarea-l deranjează şi treaba-l stânjeneşte.

Aşa era şi Marta cea harnică, odată,
când Domnul poposise în casa ei curată;
vorbea Mântuitorul cuvinte neuitate,
dar Marta n-avea stare, umbla cu câte toate.

Ba, încă să se-arate ce harnică-i spre multe,
îşi mai certa şi sora, ca nici ea să n-asculte –
şi-atunci a cam mustrat-o Iisus, cu bunătate,
să-nveţe c-ascultarea mai bună-i decât toate.

N-ai totdeauna-n casă un Om cu vorbă mare,
dar când îl ai, arată-i o sfântă ascultare;
aceasta lui îi place, iar ţie-ţi foloseşte,
purtarea înţeleaptă pe tine te cinsteşte… | Continuare »

Traian Dorz, Cântările Eterne

M-am întâlnit cu Tine
la un hotar, Iisus,
şi-am ascultat întâiul
cuvânt ce mi l-ai spus;
la-ntâia Ta chemare
Ţi-am spus cu lacrimi: DA
– şi nu uit pân’ la moarte
îmbrăţişarea Ta.

Au fost de-atunci necazuri
cât munţii-ameninţând,
dar Harul Tău mai mare
a fost, de orice rând;
au năvălit vrăjmaşii
cumpliţi ca nişte lei,
dar Tu ai fost, Iisuse,
mai tare decât ei.

Ştiu că şi de-azi ’nainte,
pe-oriunde m-ai purta,
mă va-nsoţi prin toate,
Iisus, puterea Ta
şi-mi vei întinde Mâna,
mai repede să vin,
să mă-ntâlnesc cu Tine
la Alt Hotar Divin.

Traian DORZ, din «Eternele poeme»

Numai Tu mă poţi iubi,
numai Tu, Iisuse,
oricâte-aş putea greşi,
spuse ori nespuse,
căci Tu vezi ce-mi pare rău
de-orişicare dată
când nu strâng Cuvântul Tău
cu fiinţa-mi toată.

Numai Tu mă poţi ierta
când ştiu să fac bine,
dar nu văd iubirea Ta
cum stă-n prag la mine,
când cu inima gândesc
binele cel mare,
dar cu fapta săvârşesc
răul ce mă doare…

Numai Tu poţi să-mi ajuţi
să-nving slăbiciunea
şi cu cei în veci plăcuţi
să-Ţi trăiesc minunea,
iar în lupta cu cel rău
să-nving de-orice dată,
ca să-mi umple Harul Tău
inima mea toată.

Traian Dorz, din «Cântările din urmă»

Frumos ai fost, Iisuse, în Cerul cel ascuns,
Frumos în Slava-nchisă şi-n Timpul Ne-nceput,
Frumos în Gândul Veşnic, Frumos în Nepătruns,
dar ca-n Lumina Primă nicicând nu Te-ai văzut.

Preafrumos, preafrumos, preafrumos
e din veci, pe vecie Hristos,
preamărit, preamărit, preamărit
fie El, Cel Frumos şi Iubit!

Frumos ai fost, Iisuse, în staulul umil,
Frumos la Sânul Mamei, Frumos în Templu dus,
Frumos crescând în haruri, Frumos vorbind, Copil,
dar ca în ascultare, neîntrecut, Iisus.

Frumos ai fost, Iisuse, pe muntele Măslin,
Frumos ai fost pe mare, Frumos lucrând slăvit,
Frumos ai fost pe vârful Taborului divin,
dar ca pe Crucea Jertfei, nicicând mai strălucit.

Traian DORZ, din «Scumpele noastre surori»

Frumos va fi Edenul, acel DUPĂ sfârşit,
Edenul ce va-ncepe cu-al Slavei Răsărit,
Edenu-n care Domnul va duce pe acei
care-au trăit pe lume în felul Lui – şi ei.

Frumos va fi în clipa când Însuşi Dumnezeu
le va grăi: „– Săracii din lume eram Eu!
Toţi ce-aţi făcut, odată, la cei ce v-au cerut,
la cei din suferinţă, voi Mie Mi-aţi făcut…“

Frumos va fi veşmântul din in imaculat
al celor ce pe Domnul aici L-au îmbrăcat,
frumoasă va fi casa din aur strălucit
a celor ce pe Domnul în case L-au primit.

Frumos va fi căminul oricăror şi-au lăsat
căminul, pentru Domnul, şi Lui s-au devotat;
frumoasă va fi plata din ceruri a oricui
L-a mângâiat pe Domnul, când mângâia pe-ai Lui!

Frumos va fi-aşternutul al celor ce-au primit
la ei să odihnească Iisus cel ostenit;
frumoasă va fi viaţa ce-aşteaptă-n Viitor
pe-acei ce pentru Domnul şi-au dat viaţa lor!…

* * *
…O, dragi surori de astăzi şi până-n veci, veniţi,
primiţi aceste-ndemnuri şi Domnului slujiţi!
Că-n orice osteneală va fi-un etern folos,
Iisus vă va deschide Edenul Lui frumos…

Traian DORZ, din CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel ce-a luat mai bine seama la oameni şi la duh
a spus:
că unii predică Credinţa numai cu gura, fără viaţă,
vorbesc numai de ea,
dar nu o mărturisesc cu fapta lor,
– aceştia-s aceia care zic totdeauna, dar nu fac.
Lua-vor o mai grea osândă,
căci ei fac cel mai mare rău
îndepărtând aşa pe oameni de ascultarea lui Hristos
şi ispitindu-i să hulească, din cauza lor, pe Dumnezeu,
mergând la iad, mai trag în moarte pe mulţi
prin nepăsarea lor.

Alţii nu predică Credinţa, cu gura,
dar a lor viaţă,
mărturisind despre Credinţă, e-o pildă vie
pentru toţi,
aceştia-s lumina care nezgomotos fac slujba bună,
iar oamenii văzându-i astfel
Îl preamăresc pe Dumnezeu.

Iar alţii,
cei puţini,
sunt cei ce, vorbind frumos despre Hristos,
mărturisesc şi cu viaţa despre iubire şi-adevăr.
Aceştia-s cei mai puternici şi buni urmaşi
ai lui Hristos,
căci învăţându-i şi pe alţii ce trebuie despre Credinţă,
ei o arată şi-n trăire, înfăţişându-L pe Iisus.

Un om de-acesta preţuieşte cât sute de predicatori,
iar roada lui rămâne scumpă
şi lumii,
şi lui Dumnezeu.

O Doamne, dă Credinţei Tale nu mulţi predicatori
în lume,
ci mulţi împlinitori cu fapta,
puternici mărturisitori!