Comori Nemuritoare

Traian Dorz

Am lăsat în urmă lumea şi-am ajuns pe-ai Slavei munţi,
cu-a Iubirii flăcări ars-am orice legături şi punţi;
să rămânem pe vecie numai Singur Tu şi eu,
nu mai vreau nici o comoară, sunt bogat, Iisuse-al meu!

Tot ce poate să-mi dea lumea nu mai are nici un preţ,
nu privesc decât spre-a’ Tale bogăţii şi frumuseţi –
nu m-atrage decât dorul după Tine, Domnul meu,
sunt bogat că Te-am pe Tine, Tu mă-mbogăţeşti mereu.

O, al Veşniciei mele Dulce şi Puternic Far,
Tu-mi arăţi mereu mai scumpe ţărmuri fără de hotar
şi mă treci prin stăvilarul Timpului încet şi greu,
să cuprind Nemărginirea strânsă-n Tine, Domnul meu! | Continuare »

Cât de neuitată eşti…, dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei!…
dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei!

Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireşii straturi de petale,
aşternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale…

Unde-i primăvara dulce de-altădată
când peste portiţă înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria…

Cum era hotarul plin atunci de floare
şi întreg cuprinsul plin de tinereţe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumuseţe. | Continuare »

Cu proaspătă plăcere mă-ntorc mereu şi-acum
spre toate-acele drumuri pe care-am mers cu Tine,
chiar când doar gândul numai mi-l pot porni la drum
se-ntoarce totdeauna cu braţe pline-pline!

La orice răspântie în care-am aşteptat
zâmbesc de-o revedere sau plâng de-o despărţire:
aici am stat pe iarbă, acolo ne-am rugat
– şi toate-s încă pline de cântec şi iubire!

Pe drumurile vieţii cu Tine mi-au rămas
nemuritoare urme şi feţe neuitate,
iar când mă-ntorc spre ele, la fiecare pas,
cu proaspătă plăcere le regăsesc pe toate.

Şi toate-acestea numai că Tu ai fost cu noi,
sfinţind umblarea noastră cu dulcea-Ţi frumuseţe;
nimic nu se-nvecheşte, ci toate-s tot mai noi,
scăldate-n strălucirea Curatei Tale Feţe.

Cu câtă bucurie, când trec pe-a noastre căi,
văd Chipul Tău cel dulce pe chipurile-aduse
şi-Ţi întregesc Fiinţa din toţi cei dragi ai Tăi:
în loc de mii de feţe văd doar pe-a Ta, Iisuse!

Traian Dorz, Cântarea anilor

Traian Dorz

Noi am aflat comoara ascunsă-n locul sfânt
când am primit chemarea, ca Levi de la vamă,
şi-am biruit în lupta dintre avânt şi teamă
când ne-am atins de Coasta Divinului Cuvânt.

Noi ne-am întors la ţărmuri cu luntrea grea de peşti
când mreaja, la Cuvântul Lui Sfânt, am aruncat-o
şi pacea conştiinţei deplină ne-am aflat-o
când ne-am predat deplinei trăiri dumnezeieşti.

Azi, noaptea ne-nfioară de-al Mirelui Sfânt dor
şi soarele ne spune de Faţa-I Strălucită,
şi şoaptele iubirii – de Nunta Fericită
la care-o să ne cânte al cerurilor cor.

O, veşnică Mireasă, etern Ierusalim,
cu Mielul al tău Templu, cu Mirele-al tău Soare,
suntem tot mai aproape de scumpa ta Intrare,
– trimite-un vânt prielnic, mai grabnic să sosim!

Traian Dorz

O, milostiv Samaritean,
nu Tu-ai fost gol,
nici Tu, sărman,
ca noi c-un dar să-Ţi fi-ajutat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat!

Nu Tu ai fost bolnav şi-nchis
în al durerilor abis,
ca noi să-Ţi dăm vreun rod bogat,
ci noi am fost,
şi Tu ne-ai dat! | Continuare »

Tu, Care-ntreci Închipuirea
tronând în sori de curcubeu
Tu, Care-ntuneci Strălucirea,
Tu, mărgineşti Nemărginirea
– Nebănuite Dumnezeu.

Tu, Cel ce Eşti din Veşnicie,
Tu, Cel ce-n veci vei fi mereu,
ce-nfricoşată Măreţie
e-n tot ce Ţi se-nchină Ţie
– Preastrălucite Dumnezeu.

Fiinţa Ta ori Nefiinţa
e-n Infinitul Apogeu;
Ţi-urmează vecii Elocinţa
şi Galaxiile Voinţa
– Neconcepute Dumnezeu.

Tu-Ţi odihneşti înalt Mărirea
în Fericitul Empireu
noi, preamărind Dumnezeirea,
Îţi aşteptăm Sărbătorirea
– Atotputernic Dumnezeu.

Traian Dorz – Eternele poeme

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»

Când vin presimţiri să-ţi umple
duhul cu-ntristare,
cere-I Domnului puternic
sfânta-mbărbătare,
să te ţii mereu deasupra
valurilor grele;
roagă-te să nu te lase
să te-afunzi în ele.
– Doamne, nu lăsa, o Doamne, să m-afund în ele!

Când vin ispitiri să-ţi fure
sfânta curăţie,
cere-I Domnului puternic
pază şi tărie;
roagă-te şi priveghează,
căci El îţi ajută,
până când învingi ispita
şi ţi-o vezi trecută.
– Doamne, fă să-nving ispita şi s-o văd trecută.

Când vin întristări să-ţi moaie
hotărârea bună,
cere-I Domnului puternic
linişte-n furtună,
roagă-te ca să-ţi ajute,
liniştindu-ţi starea,
până când se luminează
iarăşi toată zarea.
– Doamne, vin’ şi-mi luminează iarăşi toată zarea.

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Anilor»

Frumoasă floare-a toamnei, tu singură-ai rămas,
când toate celelalte zac moarte, pas cu pas;
e faţa ta lovită de stropii ploii reci,
dar străluceşti mai dulce cu cât mai greu te-apleci.

În jurul tău, grădina e-un cimitir de flori,
tu ştii că vine iarna şi ştii curând că mori
şi totuşi lupţi, păstrându-ţi curajul neclintit
în amintirea scumpă a soarelui iubit.

Când toate celelalte se ofilesc şi mor,
când totu-i deznădejde şi plâns de-al verii dor,
când totul e ruină, părând pe veci pierdut,
tu stai luptând eroic pe locul cunoscut.

Cu-ai tăi căzuţi sub colţii duşmanului, la rând,
nu-ţi părăsi chemarea, rezistă rămânând!
Ştiind că-i, pân’ la urmă, vrăjmaşu-nvingător,
zâmbind primeşte-ţi moartea, privind spre Viitor.

Cu ultimele lacrimi de gheaţă pe obraz,
priveşte neclintită spre Soarele Viteaz
şi mori încredinţată că El va triumfa,
că-n Ziua Biruinţei şi tu vei învia.

Mi-am luat prin soare, crucea către Ţel
– undeva în urmă, într-un orb noroi,
rămânea trecutul, îmi luam din el
zborul, numai zborul, fără-ntors napoi.

Era primăvară… şi frumos era,
calea numai cântec, mersul numai zbor,
crucea numai roze, zarea scânteia,
soare, numai soare, fără pic de nor.

– Dar ce fără veste vântul s-a stârnit
când prea fără temeri şi prea gol eram;
cândva, la trezire, mi-nălţam rănit
trunchiul, numai trunchiul, fără pic de ram.

Ani mi-am ars prin soare, mi-am zbătut prin vânt
şi mi-am strâns prin gerul crâncenei suiri
dragoste şi jertfă, ţel şi legământ,
crucea, numai crucea, fără trandafiri. | Continuare »

Traian Dorz, din vol. «Cântarea Veşniciei»

La Ospăţul Veşniciei vin, pe-a razelor cărări,
revărsându-se din largul celor patru depărtări,
sufletele-nveşmântate în al Curăţiei in,
strălucind în oglindirea Feţei Mirelui Divin.

Toţi cei ce dormeau de veacuri în tăcere aşteptând,
înviaţi de-o Faţă Dulce şi treziţi de-un drag Cuvânt,
ies ca fulgerele albe într-un nou şi unic nins,
din pământ în cer, feeric, umplu-al zărilor cuprins.

Sus în Porţile Măririi fâlfâie Slăvitul Steag,
faldurile coborându-şi de pe turnuri până-n prag
şi din cerul cel deasupra până-n cerul cel de jos,
şi din zare până-n zare – pretutindenea, Hristos.

Faţa Lui răsfrânge Slava pentru câte feţe vin,
a Lui Inimă se-mparte fiecărui sân deplin
şi-a Lui Gură îi sărută al oricăruia obraz,
pe când Soarele Său unic stă în veşnicu-I amiaz.

…Printre unduiri de raze cu răsfrângeri de culori,
se deschide Începutul Nesfârşitei Sărbători
şi la mese nesfârşite, numai aur cristalin,
vin cei ce-au răbdat cu Mielul foame şi-nchisori, şi chin.

Coruri veşnice de îngeri cântă reluând mereu
cele mai nemuritoare imnuri pentru Dumnezeu
şi-ntre toţi şi cu oricare şade Mirele Dorit,
dându-i fiecărui, unic, dragostea desăvârşit.