Traian Dorz, din «Zile şi adevăruri istorice» (fragment)

Consfătuirea aceasta trebuie să precizeze acest adevăr şi anume: atitudinea noastră faţă de grupările şi crezurile străine, care în ultimul timp au dat şi dau multe atacuri pentru dezbinarea adunărilor noastre şi de atragere a unor fraţi ai noştri la ei.
Nu urâm pe nimeni! Nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările lor şi nu vrem să le corupem nici un suflet.
Respectăm fiecăruia dreptul la credinţa pe care şi-o alege. Dar nu mai îngăduim nimănui să se amestece în adunările noastre. Nu mai dăm cuvânt nici unui străin la nici o adunare a Oastei, nici nu îngăduim nici unui frate de al nostru să meargă la ei
. Cei ce s-au dus au împrumutat multe rătăciri de la ei şi, venind, au dezbinat cu ele multe suflete de fraţi.
Toţi cei care au făcut până acum aceste greşeli să nu le mai facă, ci să se îndrepte pe calea sănătoasă. Iar cu cei ce nu vor să se îndrepte de bunăvoie, să rupem orice legătură, după cuvântul Sfintelor Scripturi (Tit 1, 10-11 şi 3, 10-11 etc.).

Când am terminat de spus aceste lucruri, am încheiat zicând:
Fraţilor, cu mâna dreaptă pe conştiinţa mea, pe care m-am străduit să mi-o păstrez curată înaintea Mântuitorului şi Judecătorului meu Iisus Hristos şi înaintea Lucrării Oastei Lui, faţă de învăţătura şi de credinţa pe care am primit-o din cea dintâi clipă a intrării mele în această sfântă Lucrare a lui Dumnezeu, cu mâna deci pe conştiinţa mea – vă declar aici solemn că întocmai aşa învăţ şi cred şi acum. Şi semnez aceste adevăruri de credinţă întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 8 iunie 1930, Ziua Rusaliilor intrării mele în Oastea Domnului.
Şi întocmai cum le-am crezut şi le-am semnat în 12 septembrie 1937, împreună cu Părintele Iosif şi cu cei peste cinci sute de fraţi care erau acolo, dintre care unii trăiesc şi azi.
Şi întocmai cum le-am semnat cu lacrimile legământului meu din 12-16 februarie 1938, lângă sicriul sfântului profet de la care le-am învăţat.
Şi tot aşa vă declar şi acum că voi crede şi voi învăţa în această sfântă Lucrare până la moartea mea. Dar şi că voi rupe-o cu toţi acei dintre voi care se alipesc de învăţături sectare. | Continuare »

Să facem o intrare creştinească în anul cel nou

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În primul număr din anul II, se publicară aceste lucruri pe larg, în pagina întâi a foii «Lumina Satelor».
Ecoul acestei înflăcărate chemări trecu şi prin toate celelalte pagini şi numere ale foii, reluat de fiecare subiect al ştirilor şi predicilor ce le cuprindea gazeta. Îndemnul acesta sfânt, nou şi limpede striga puternic cititorilor, de peste tot cuprinsul scrierilor omului trimis de Dumnezeu, înştiinţând şi trezind conştiinţele tuturor:

Necazurile de azi se vor ţine de noi şi vor trece cu noi dintr-un an în altul, până când vom lua hotărârea cea bună să scoatem aceste păcate din traiul şi din inima noastră şi să-L ascultăm pe Mântuitorul Hristos – suna de peste tot, trâmbiţa gazetei.
Hotărăşte-te şi tu, cititorule, şi stăruieşte şi de alţii, pentru că altcum în zadar aşteptăm şi suspinăm după vremuri mai bune şi mai uşoare!…

Astfel, gazeta avea acum o ţintă. Înălţase un steag, în jurul căruia erau chemaţi toţi cei care se trezeau şi se eliberau din robia diavolului.
Scriitorul ei stătea acum ca o flacără cu tot sufletul lui aprins şi dornic sub călăuzirea Voii lui Dumnezeu. Şi cu toată alipirea predat sub Crucea lui Hristos Domnul, dornic să-şi împlinească toată datoria inspirată de Duhul Sfânt în noaptea hotărâtoare.
Ştia că toată taina biruinţei stă în puterea şi harul revărsării Duhului Sfânt. Că, fără această revărsare, câmpia sufletească a ţării va rămâne mereu pustie, iar albia educaţiei noastre religioase, mereu uscată. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Pe urmele Mântuitorului – Însemnãri din cãlãtoria la Ierusalim

Coborând cele şaisprezece trepte (care se văd în fotografia de pe pagina alăturată, sus, la stânga), iată‑ne ajunşi în peştera unde S-a născut Mântuitorul lumii. Înainte de a spune ce am simţit în locul Naşterii, pentru orientarea cititorilor, voi face mai întâi o scurtă descriere despre cum se prezintă azi acest loc sfânt. Peştera Sfântă păstrează şi azi forma ce-a avut-o odinioară. Are o formă lungăreaţă (în direcţia răsărit-apus); deasupra, boltă de stâncă în formă de cer plin cu stele. E lungă de doisprezece metri, lată de opt şi înaltă de trei metri, având cu totul o suprafaţă de patruzeci de metri pătraţi. Pereţii sunt îmbrăcaţi în marmură.

Locul unde S-a născut Mântuitorul e în forma unui semicerc şi e îmbrăcat într-o lespede de marmură fină. Pe această lespede străluceşte o stea mare de argint, pe marginea căreia e scris în latineşte: „Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria“ (în imaginea de mai jos acest loc sfânt se vede la stânga, unde străluceşte Steaua Naşterii. Este prezentat în detaliu pe pagina următoare). Deasupra acestui loc sfânt ard neîncetat 16 candele de aur şi de argint, iar de sus, din plafon, alte şi alte candele coboară să lumineze locul unde S‑a născut Mântuitorul lumii. Deasupra acestui loc sfânt există o masă de altar unde slujesc ortodocşii (grecii) şi armenii. O icoană mare e atârnată deasupra sfântului altar, înfăţişând Naşterea Domnului, magii cu steaua şi uciderea pruncilor. Smirnă şi tămâie ard neîncetat, şi slujbele ţin aproape întruna.
În pereţii peşterii mai sunt încă două altare. Într‑un loc e altarul unde Maica Domnului a înfăşat Pruncul Sfânt în scutece. Se vede în acest loc chipul Sfintei Iesle acoperită acum cu scutece de mătase scumpă. | Continuare »

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Săucani – 1981

„Îndrăzniţi, Eu am biruit” (In 16, 33).
Viaţa noastră pe pământ este o luptă neîntreruptă; avem de luptat cu un vrăjmaş neînduplecat. Bătrânul şarpe în Eden a început lupta cu cei doi oameni, făpturile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le făcuse mai presus de toate făpturile şi care purtau chipul şi asemănarea Lui. De aceea şarpele, ca să strice planul şi bucuria lui Dumnezeu, a şi început îndată lupta cu aceste făpturi minunate, ca să-L întristeze pe Dumnezeu şi să-l nefericească pe bietul om. Şi primul atac l-a făcut cu Eva, făptura mai slabă; punând întâi îndoiala: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat?”. Şi după aceea minciuna: „Nu veţi muri!”. Şi pe urmă mândria: „Veţi fi ca Dumnezeu!”. Şi în felul acesta, biata făptură a fost biruită de şarpe. Iadul râde, cerul se înfioară! O, sărmană Evă, de ce nu l-ai întrebat pe soţul tău când şoapta străină ţi-a dat bineţe? O, unde erai tu? De ce erai singură în primejdia acestei lupte cu şarpele ispititor? Eva – singură.
O, fraţii mei tineri! Dumnezeu v-a dat o soţie care să fie cu voi, să vă însoţească întotdeauna. Nu le lăsaţi singure niciodată, căci şarpele pândeşte momentul să afle soţia singură şi să încaiere lupta cu ea, s-o biruie. Şi câte Eve n-au căzut de-atunci în laţul întins de şarpe în momentul când au fost singure… | Continuare »

Cornelu Rusu

    „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi-le şi voi asemenea.“ (Luca 6, 31-32)

RusuC

Nu putem avea privirea sănătoasă îndreptată spre oameni şi nu se poate realiza buna înţelegere între oameni decât prin iubirea deplină a Domnului Iisus Hristos.

A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (cf. Ioan 3, 3). Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El şi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înnoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhov-nicită, să-i atragem la Hristos-Domnul.

Saul din Tars a prigonit peste măsură pe „unşii Domnului“, atâta vreme cât râvna îi venea din ştiinţa învăţată din cărţi. Dar, când s-a întâlnit cu Stăpânul pe drumul Damascului, a renunţat la tot ce iubise; năzuinţele i s-au ruinat până în străfunduri şi, devenind „omul nou, născut din Duhul“, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige pe Hristos-Domnul, propovăduindu-L şi jertfindu-se pentru El; ba, şi mai mult, găsind plăcere în suferinţa pentru El.
| Continuare »

Vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de la Săucani – octombrie 1980

Slăvit să fie Domnul!
Din toată inima dorim să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această întâlnire frăţească în care cu bucurie ne privim feţele unii altora şi slăvim pe Dumnezeu în ceasul acestei bucurii. Am înţeles de la început că seara aceasta trebuie să fie o seară de mulţumire…
Am fost martori aşa de rar la zile şi la clipe de mulţumire către Dumnezeu! Ştim toţi că primăvara se fac rugăciuni pentru holde, ieşim să cerem îndurarea lui Dumnezeu peste câmpurile noastre, peste holdele noastre, peste locul în care am aruncat sămânţa şi privim în sus…
Dacă Dumnezeu dă soare, dacă Dumnezeu dă ploaie, dacă Dumnezeu dă vânt la vreme potrivită… noi, în urma muncii noastre, vom putea strânge vara, vom putea strânge toamna ceea ce, cu nădejde şi cu rugăciune, am cerut primăvara de la Dumnezeu.
Dar toamna n-am mai văzut rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu, Care a făcut să rodească sămânţa pe care am pus-o noi. E adevărat că noi muncim, arăm şi săpăm, şi punem acolo sămânţa. Dar numai atât putem face.
Şi-apoi ne uităm în sus. Dacă dă Dumnezeu, avem şi noi. Dacă nu dă Dumnezeu, ce putem face? Cu cine ne putem judeca? | Continuare »

Din cuvântarea Părintelui Iosif Trifa

de la Rusalii 1935

„…Oastea Domnului nu este ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Sfintele Scripturi. Şi, în special, Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii… Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea am şi ales ca praznic special Praznicul Duhului Sfânt.
În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este un hotar de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a dat pe primii creştini, pe creştinii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostoli şi credincioşi – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Biserica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a adus în lume dragostea şi frăţietatea primilor creştini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apostolilor viaţa primilor creştini, rămaşi după Ziua Cincizecimii… (Fapte 2, 41-47 şi 4, 31-35).
Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume «litera Legii». Puterea «literei Legii» ajunsese la culme – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această literă şi a slobozit în lume Duhul.

Se ridică însă şi aici marea întrebare: De ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas până la sfârşit Cincizecimea în viaţa creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui Adevărul că s-a dus demult-demult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi, pusă faţă în faţă cu viaţa şi creştinătatea din Faptele Apostolilor, este ceva necunoscut… e tocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul-schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

TDorzStarea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:

Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“

O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…
| Continuare »

…Şi iată scrisoarea testamentară a părintelui Vasile Ouatu, care îl dovedeşte şi în faţa morţii ca pe un suflet de statornică credincioşie…

…Scump şi iubite Părinte Iosif… Nu v-am scris până acum. Sunt istovit complet. M-am simţit de mai mult timp bolnav, dar n-am voit să cedez. Am luptat înainte cu credinţă în Dumnezeu. Acum sufăr din greu, pentru că lupta de zi şi noapte m-a istovit şi a stricat toate mădularele trupului meu. Nu mai am nimic bun în mine. Dar tot nu disperez. Am conştiinţa pe deplin împăcată că mi-am făcut numai datoria. Pot muri liniştit în orice clipă. Socot că mi-am împlinit misiunea pe acest pământ. Un singur lucru mă mai reţine şi adesea mă tulbură: soţia şi copiii care, omeneşte vorbind, au nevoie de cele ale pământului. Dar iarăşi îmi zic: Cel ce dă hrană tuturor, ploaie la vreme, podoabă flori­lor câmpului etc. va avea El grijă şi de scumpii mei… Sunt în aceste clipe soldatul care cade zdrobit de gloanţe, dar steagul îl ţine sus, în semn că nu s-a predat inamicului…
Eu nu m-am predat
. Am luptat, am suferit, dar nu m-am predat. De la ţintă nu m-am abătut. Acum, când nu mai am nici o putere, ştiu sigur că Domnul Însuşi va desăvârşi totul. În mâinile Lui le-am încredinţat pe toate şi stau aşteptând plinirea voii Lui.

În tot momentul mă rog pentru sf. voastră şi scumpă ostăşia Domnului. Domnul a voit ca să înţeleg toate frământările sf. voastre şi să mă identific deplin cu această lucrare divină. Poate şi de aceea am suferit mult, ca să înţeleg mult.

Acum am timp destul de rugăciune. Altceva nu pot face. De citit nu pot, de vorbit deloc, de scris foarte, foarte greu. Aşa că, doar mă rog…
Nemaiputând scrie, vă salut şi vă îmbrăţişez trimiţând şi tuturor celorlalţi dragostea mea în Domnul Iisus…
22 nov. 1936, Preot Vasile Ouat.

Preluat din: Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2

… un uriaş în statura sa duhovnicească

Dacă puterea operei cuiva se măsoară după ecoul ei imediat în suflete, atunci lucrarea acestui uriaş trimis al lui Dumnezeu rămâne şi prin aceasta neîntrecută în Biserica noastră de la Sfântul Ioan Gură de Aur, până azi. Încă în răstimpul scurtei sale vieţi – şi anume doar în câţiva ani din acest răstimp – lucrarea sa a cuprins nu numai toată ţara românească, ci s-a răspândit şi în toate cele cinci continente ale lumii. Întocmai cum este scris: până la marginile pământului.
Această lucrare n-a creat numai suflete noi, ci a făcut să înflorească o literatură nouă, o muzică nouă, o viaţă profund nouă nu numai în Biserică, ci şi în popor. Toate acestea au început cu el sau au făcut un salt calitativ uriaş datorită lui.

Oriunde a fost nevoie de dăruire deplină, el a fost acolo. De la munca sa de învăţător şi preot într-un sat de moţi săraci şi într-o vreme de primejdie şi lipsuri, până la rugul său de martir pe altarul renaşterii duhovniceşti pe toată aria poporului şi a Bisericii noastre, el a fost acolo gata a se dărui fără de rezerve şi fără a socoti preţul pe care trebuia să-l dea pentru cauza sfântă şi necesară a mântuirii semenilor săi. Şi pentru slujirea cinstită şi curată a Domnului său Iisus cel Răstignit. Făptura lui a fost alcătuită din acel aluat ceresc din care sunt frământaţi martirii şi adevăraţii sfinţi.
El n-a şovăit niciodată în faţa marilor hotărâri, nici n-a socotit preţul jertfei care era de dat.
A pus un legământ în faţa lui Hristos?
Nici o putere din lume, nici o ademenire şi nici o ameninţare nu l-a putut face să şi-l schimbe!
A pornit pe un drum?
Nici o ispită şi nici o lovitură nu l-a mai putut abate la dreapta sau la stânga din acest drum sfânt! | Continuare »

Pr-Iosif-4-a1Moise Velescu, PROFETUL VREMILOR NOASTRE (vol. III)

Iată, suntem robi în ziua aceasta în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri să mănânce roadele şi bunătăţile ei, iată, suntem robi în ea (Neemia 9, 36).

Neemia era paharnicul împăratului (Neemia 1, 11) şi el avea în inimă, mai ales aici, în robia străinului, un dor aprins după ţara lui, după cetatea sfântă care „era în necaz mare şi ocară“. Şi împăratul, văzându-i faţa tristă, fără pricină de boală, i-a zis slujitorului său: „Aceasta nu este decât întristare de inimă“. Da, Neemia era trist „fiindcă cetatea Ierusalimului, locul mormintelor părinţilor, era batjocorită“.
Se vede aici iubirea de ţară, iubirea de neam, patriotismul întreţesut cu credinţa lui nestrămutată în Dumnezeul strămoşilor lui.
Păstrate ca-n fund de ocean, totuşi, de la şcolile din Brad şi Beiuş, avem rămase câteva îngălbenite documente ale anilor şcolari 1899-1907.
Cu riscul de a fi luat din nou în batjocură de cei „din strana cealaltă“, care m-au ţinut de rău că am putut face asemănarea între Neemia şi trâmbiţaşul redeşteptării noastre la viaţa cea cu adevărat duhovnicească, iată, am să prezint un document publicat în revista ieşeană «Spre lumină» în anul Domnului 1906, spre a se vedea de către toţi cei cu vedere scurtă credinţele unui „rob“ care cobora din marele Avram Iancu.
E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa“ din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes) la 1 martie 1906 către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. E o scrisoare istorică, scrisă în anul în care la Teatrul Naţional din Bucureşti tineretul român, sub flacăra entuziasmului creator al domnului Nicolae Iorga, dădea „lupta pentru limba românească“. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară referitoare la acela care era să fie „chemat de la Vidra pentru marile rosturi ale unei Mişcări unice în istoria Bisericii româneşti“.
Cititorii vor aprecia, după acest document provenit de la un şcolar, dacă el, Iosif Trifa, a fost – cum s-a spus în «Lumina Satelor» – „creaţia“ cuiva de acolo, de la Sibiu, sau a fost cu mult înainte „creat“ pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei Mişcări Oastea Domnului. | Continuare »

ZIUA NUMELUI

Ieri am fost în târgul de porci şi iacă mă întâlnesc acolo cu unul din prietinii mei cu care numai pe străzile cele făloase din Sibiu mă întâlneam. Şi mai mult m-am mirat când am văzut că cumpărase un purcel. „Dar tu, mă, ce cauţi în târgul de porci şi cu purcelul ce-ai să faci?”, îl întrebai eu. Atunci prietenul meu astfel începu:
„Acum la Sf. Nicolae e ziua numelui meu şi de 2 ani am început să-mi prăznuiesc ziua aşa că nu mai plătesc cu băutură gratulările prietinilor şi cunoscuţilor, ci cu banii ce i-aş da pe băutură fac în tot anul o faptă de milostenie. Acest purcel l-am cumpărat pentru o biată văduvă de război de la marginea oraşului. Are 6 copii şi de ani de zile n-a mai putut să-şi prindă porc la casă. Şi anul trecut i-am cumpărat un purcel pe care biata femeie şi l-a crescut cum a putut şi acum îl va tăia, pe Crăciun. O, ce bucurie vor avea copilaşii ei! Într-un an de zile, de câte ori mama lor va pune mâncarea pe masă, cei 6 copilaşi se vor ruga într-un glas: «Dumnezeu să-i dea sănătate la domnul cel bun!». Eu aflu, prietine dragă, că acest fel de prăznuire este mai bun şi mai creştinesc decât să satur pe oameni de băutură şi pe urmă tot să fie nemulţumiţi că nu i-am săturat destul de bine”…
Astfel grăi prietinul meu şi avea toată dreptatea, căci, de fapt, felul cum prăznuiesc creştinii de azi „ziua numelui” lor este cu totul păgânesc. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete… Lângă mine era, cu patul, un medic veterinar, un om destul de uşuratic, care făcuse şi el cândva – ca toţi cei care erau asemenea lui – o politică aventuristă, iar acum nu voia să recunoască, deşi faptele lui erau evidente. Din cauza asta venea mereu de la anchetă cu picioarele bătucite de răngi şi umflate de vânătăi. I se aducea totdeauna o găleată de apă rece pentru a şi le dezumfla.
– Iarăşi m-au încălţat cu bocancul de plumb, spunea el gemând.
– Cum este acest bocanc? îl întrebau cei neştiutori.
– Un bocanc cu talpa de plumb. Te leagă şi te întoarce în sus, apoi îţi trage cu ranga la tălpi. Până în fundul creierului te străpunge – şi nu poţi să nu urli.

În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte: | Continuare »

SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 6 ianuarie 1935, pag. 5 (fragment)

„Şi au zis: «Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt!»
” (Num 14, 4).

(…) Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine în două feluri. Ea vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
Fraţii mei, luaţi aminte, mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vor striga răspicat: „Oastea asta şi-a făcut de cap… ne-a spart liniştea satelor… ne-a stricat obiceiurile… a făcut împerecheri… trebuie neapărat luate măsuri de îndreptare contra ei şi contra ostaşilor.
Şi atunci se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei cu tărie: „În felul acesta nu mai merge cu Oastea… noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă, care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate”.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în Egipt, ca să scape de „pustie” şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică”.
Vor rămânea cei tari în Domnul, să păşească înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

ÎNCĂ O DATĂ PĂŢANIA CELUI CARE A FURAT CALENDARUL DE PERETE

Cititorii acestei gazete îşi aduc aminte despre păţania unui creştin care anul trecut, pe la Crăciun, furase Calendarul de părete din gazeta unui abonat. Nu i-a fost însă de bine această furătură, căci în curând ne-a trimis calendarul înapoi, împreună cu următoarea mult grăitoare scrisoare: „D-le Redactor! Păcatele mele ori, mai bine-zis, diavolul m-a pus să fur un calendar de perete din gazeta unui abonat la «Lumina Satelor». Multă mustrare sufletească am avut pentru acest lucru, că, de câte ori mă uitam pe perete la chipul Domnului Hristos din calendar, mi se părea că Domnul Hristos, în loc să mă binecuvânteze, mă mustra şi mă blestema pe mine şi toată casa mea. Am avut şi visuri grele şi o pagubă mare am avut, poate tot ca pedeapsă pentru acest calendar furat. Vi-l trimit înapoi şi vă rog să-mi iertaţi şi să mă ierte şi bunul Dumnezeu. Vă trimit 100 de lei ca un fel de pedeapsă pentru fapta mea cea rea. Faceţi cu ei ce veţi afla de bine: ori ci-i daţi la orfani, ori că veţi cinsti pe cineva cu foaia sau cu ceva cărţi de învăţături sufletească.

Un păcătos din jud. Arad”

În numărul 2 al gazetei din acest an, am fost publicat pe larg această întâmplare. Un iscusit şi un vestit desenator din Bucureşti şi prieten al gazetei noastre, dl. Pomescu Gilly, citind şi el această mişcătoare întâmplare, a luat pana în mână şi a desenat-o aşa cum se vede în chipul de alături. | Continuare »

…încorporarea ereticilor în Biserică

din Mărturisirea de credința împotriva ecumenismului, făcuta de Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia, în anul 2009

… Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i privește și pocăința, așa încât să fie o adevărată unire și pace; unire cu adevărul și nu cu rătăcirea și cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, savârșit în afara Bisericii, fără întreita afundare și ridicare a celui ce se botează în apa sfintită printr-o rugaciune specială și de către un preot neortodox, nu este botez.
Sunt lipsiți de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor și ereziilor, și, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au cazut”.
Pentru aceasta este netemeinică și nesigură noua încercare a ecumenistilor de a impune conceptia că avem botez comun cu ereticii, și pe inexistența unitate baptismală să susțina unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul. Însa cineva intră în Biserica și devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul și unicul Botez savârșit de preoții care au Preoția Bisericii. (s.n.)

Episcopul LONGHIN, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, pg. 99-100

Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »

Traian DORZ, din «Istoria unei jertfe»

Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr un gard de sârmă ghimpată.
Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7. | Continuare »

MAI SUNTEM PĂRTAŞI CU PĂRINTELE IOSIF?

de AVAELIAS

Prilejul comemorării celor 80 de ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui Iosif trebuie să reprezinte, pentru inimile noastre, nu doar un prilej de „aducere aminte” (Evr 13, 7), nu numai prezenţa noastră fizică lângă mormântul Părintelui nostru duhovnicesc, ci şi părtăşie în duh, în comuniune, în învăţătură, în simţire, în luptă, în statornicia credinţei, în dragostea dintâi. Într-un cuvânt, nu este suficientă prezenţa noastră fizică lângă mormântul Părintelui în postura de epigoni, nevrednici de a ne ridica şi păşi pe urmele celui ce a sunat din trâmbiţă şi ne-a şi îndemnat să rămânem statornici în credinţă şi să nu dăm înapoi, indiferent ce fel de pericole şi duhuri ar veni peste noi.
A vorbi despre părtăşia cu Părintele Iosif fără o cunoaştere şi însuşire a mesajului evanghelic transmis de el, fără a păstra o rigurozitate în învăţătură, în duh şi în formă, chiar şi în terminologia sa, ar însemna o impostură, ar fi doar o părtăşie de paradă, în care ne lăudăm cu îndeplinirea formală a acestei datorii de conştiinţă, a prezenţei noastre lângă mormânt.
O privire atentă surprinde flagrant starea noastră de „fii rătăcitori”, care am plecat de mult din „Casa Oastei” celei adevărate, am părăsit Duhul, Învăţătura şi Dragostea Dintâi şi ne-am concentrat doar pe „partea de moştenire”, o moştenire primită fără nici un efort şi fără nici un merit; „alţii s-au ostenit, iar noi am intrat în munca lor”, dovedind iresponsabilitate şi nevrednicie, prin risipirea acestei moşteniri… în locuri nepermise, în stări nepermise şi în drumuri care nu duc nicăieri, ci doar la pierzare. | Continuare »

MĂRTURISIRE

Ovidiu Rus, Sibiu, la 8 febr. 2018

Prin Decizia nr. 8, din 1 februarie 2018, emisă de SC Tipografia Oastea Domnului SRL şi semnată de administratorul Pr. Iosif Toma, începând cu data de 2 martie 2018, am fost concediat din postul de angajat al acestei firme. Decizia amintită spune explicit că această concediere s-a făcut „în urma analizei activităţii” mele pe care am desfăşurat-o neîntrerupt la această instituţie, din septembrie 1994.
De asemenea, prin Dispoziţia nr. 11 din 6 februarie 2018, semnată de acelaşi Pr. Iosif Toma, începând cu data de 8 februarie 2018, mi se suspendă dreptul de a locui la „sediul Casei Centrale a Oastei Domnului Sibiu”, unde am avut domiciliul de la data angajării mele în cadrul Asociaţiei Oastea Domnului.
În această situaţie, mă simt dator faţă de frăţietatea Oastei de astăzi şi de mâine cu o scurtă mărturisire a convingerilor mele referitoare atât la Oastea Domnului, cât şi la Biserica Ortodoxă. Această convingere mi s-a format şi din ceea ce am putut cunoaşte din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât mai ales din jalonarea căii spre mântuire pe care ne-au făcut-o înaintaşii Oastei Domnului prin viaţa şi scrierile lor. Din aceste scrieri, voi reda ca exemplu câteva texte ce se găsesc în lucrarea fratelui Traian Dorz intitulată Zile şi adevăruri istorice (ed. 2010):
„Părintele Iosif a spus: «Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…»” (pag. 107) | Continuare »

DESPRE OASTEA CEA MICĂ

de AVAELIAS

„Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan, Ed. 2001, pag. 40)
Încă de la apariţia sa, Mişcarea de trezire sufletească Oastea Domnului s-a confruntat cu lupte din afara şi dinlăuntru, cu păreri şi încredinţări diferite referitor la modul de viaţă duhovnicească sau la felul de a pune în acţiune învăţătura Sf. Scripturi şi a Sf. Biserici. Aceste divergenţe de opinie cât şi de acţiune au apărut datorită unor cauze pe care Părintele Iosif le descrie astfel: „Creştinul de «literă» face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei face şi azi tot aşa. Dimineaţa îl vezi la biserică, lăudând pe Dumnezeu, iar după-amiază îl vezi jucând la cârciumă şi îl auzi înjurând pe Dumnezeu. Se întâmplă şi aici exact ceea ce s-a întâmpla sus pe Muntele Sinai. În decurs de câteva ore, creştinul de «literă» Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu… un viţel, cu jocul şi petrecerea”. (Spre Canaan, pag. 137)
Este binecunoscut faptul că, prin Duhul lui Dumnezeu, Părintele a văzut toate aceste pericole care se abăteau peste Lucrare, a căutat să găsească soluţiile cele mai fericite şi binecuvântate de Domnul, care să dea şi roade. De aceea a spus: „Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de «pustie» şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne «turma cea mică». Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain­te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor.
| Continuare »

Paranteză

Paranteză

Traian Dorz

Un lucru central în toată publicitatea aceasta din ziare împotriva mea este învinuirea că eu mă autointitulez conducătorul pe ţară al Oastei Domnului şi că pretind acest titlu.
Din toate învinuirile nedrepte care mi se aduc, aceasta este însă învinuirea cea mai nedreaptă şi cea mai neadevărată.
Am spus de la începutul acestor mărturisiri ce origine săracă, în toate privinţele, am avut. Ce nepregătit şi ce slab am fost şi sunt, ce nevrednic pentru orice funcţie de conducător m-am socotit şi mă socotesc eu însumi, mai ales într-o lucrare duhovnicească atât de uriaşă şi de sfântă cum este Oastea Domnului. Când rostesc numele acestei Lucrări sfinte, eu totdeauna mă cutremur, gândindu-mă cu frică la Dumnezeul cel Atotputernic care este Împăratul acestei Oştiri divine, la Domnul Iisus Hristos, care este Conducătorul ei. Şi la Duhul Sfânt, Care este Îndrumătorul ei puternic şi adevărat… Cum atunci să îndrăznesc eu, un praf şi o nimică, să mă ridic din genunchi şi din pulberea pământului unde sunt – şi să-mi închipui că aş putea – nu eu să pretind, dar nici că alţii ar putea să mă numească sau să mă creadă un conducător al acestei dumnezeieşti Lucrări? Aceasta ar fi o închipuire peste măsură de vinovată. Oastea Domnului nu a avut niciodată un alt conducător, decât pe Domnul Iisus Hristos. Ea este a Lui, fiindcă El a răscumpărat-o, El a adunat-o, El o conduce şi El o va purta şi în viitor cu biruinţă şi putere, până îşi va împlini voia Sa şi planul Său cu ea, atât pe pământ, cât şi în cer. Îndrumătorul şi Ocrotitorul ei este acum Duhul Sfânt, Cel căruia i-a încredinţat-o Domnul ei când a zis: „Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care va fi cu voi, Care vă va călăuzi în toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v am spus Eu…”. | Continuare »

„Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!» Dar ei răspund: «Nu vrem să umblăm pe ele!»
Am pus nişte străjeri peste voi: «Fiţi cu luare-aminte la sunetul trâmbiţei!» Dar ei răspund: «Nu vrem să fim cu luare-amin­te!» (Ier. 6, 16-17)

În Ziua Crucii, 14 septembrie, 1986, mă găseam la fratele Moise din Arad, în drumul de la unii fraţi spre alţii… Mă simţeam mai rău încă de mai înainte cu câteva zile, în urma prea marilor eforturi şi oboseli pe drumuri, prin frig şi înghesuială, după multe nopţi nedormite şi lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor şi a neînţelegerilor care bântuiau încă în unele părţi. Şi pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.
Dar în noaptea şi în dimineaţa acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ţinut tot timpul în sufocări, palpitaţii şi ameţeli. Când voiam să mă ridic din pat, mă clătinam gata să cad în toate părţile. Capul mă durea şi îmi vuia puternic. Un ţiuit metalic strident îmi asurzea urechile… Eram ca un om mort de beat care nu se mai poate ţine pe picioarele lui – aşa cum mă simţeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. | Continuare »

O serbare religioasă pentru deţinuţi

Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Noi, la Beiuş, luasem din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun [1947], după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare la şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuia să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul închisorii, cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, iar în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.

A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi – împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor… | Continuare »

Traian_Dorz_01Tot în acest an [1983], prietenul scriitor Ştefan Doncea mi-a adus în mai multe rânduri nişte scurte scrisori de la poetul Nichita Stănescu, unul dintre cei mai înzestraţi poeţi (de acum) ai ţării noastre. Nichita Stănescu era grav bolnav şi cineva îi dusese cartea noastră de poezii „Cântări Nemuritoare“ şi se vede că, citindu-le, a fost foarte mişcat, că mi-a scris, dictând soţiei sale, o scrisoare de mulţumire, încheind cu cuvintele: „În ceasurile de înălţare sufletească, nu uita nici de zbuciumul sufletului meu…“
Mi-a mai trimis câteva din cărţile sale, cu autograf şi de asemenea unele reviste cu poeziile şi fotografiile sale. I-am mulţumit adânc mişcat sufleteşte, atât în scris, cât şi verbal prin Ştefan Doncea, care era un apropiat admirator al lui.
Tot prin Ştefan Doncea mi-a sugerat Nichita Stănescu în 1983 ideea unei selecţii din poeziile mele, care să poată apărea la o editură de stat de aici din ţară. Însufleţit de acest gând, mi-a şi trimis un cuvânt de prezentare pentru viitorul volum, pe care, spunea el, nu ştiu dacă eu îl voi mai apuca, dar vreau să-l întâmpin cu o „Inscripţie pe un pridvor“. El a dictat această inscripţie lui Ştefan Doncea şi a semnat-o doar cu câteva zile înainte de moartea lui: „Azi, 7 decembrie 1983“. O păstrez şi azi în original.
Despre această idee mi-a vorbit şi părintele profesor Dumitru Stăniloae din Bucureşti, scriind şi dânsul, cu întâmpinare, câteva rânduri pentru frontispiciul ei. Şi tot aşa şi prietenul meu, poetul Ioan Alexandru. Le păstrez şi pe acestea, ambele în original. Dar cartea care poartă pe frontispiciul ei semnăturile acestor trei mari luceferi de pe cerul scrisului nostru contemporan n-a mai putut apărea nici azi. Ea cuprinde cinci sute de poezii care, am crezut eu că ar fi dintre cele mai alese pe care le-am scris. Şi aşteaptă o zi prielnică să-şi poată lua zborul spre zările sufletelor care o doresc.
– Ce facultate ai făcut? Ce şcoală ai? m-au întrebat în câteva rânduri mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile ori au discutat cu mine.
– Ce să vă spun? le răspundeam simplu şi apoi tăceam. | Continuare »