…încorporarea ereticilor în Biserică

din Mărturisirea de credința împotriva ecumenismului, făcuta de Sinaxa Clericilor și Monahilor Ortodocși din Grecia, în anul 2009

… Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i privește și pocăința, așa încât să fie o adevărată unire și pace; unire cu adevărul și nu cu rătăcirea și cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, savârșit în afara Bisericii, fără întreita afundare și ridicare a celui ce se botează în apa sfintită printr-o rugaciune specială și de către un preot neortodox, nu este botez.
Sunt lipsiți de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor și ereziilor, și, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au cazut”.
Pentru aceasta este netemeinică și nesigură noua încercare a ecumenistilor de a impune conceptia că avem botez comun cu ereticii, și pe inexistența unitate baptismală să susțina unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul. Însa cineva intră în Biserica și devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul și unicul Botez savârșit de preoții care au Preoția Bisericii. (s.n.)

Episcopul LONGHIN, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, pg. 99-100

Dar pentru bine nu trebuie oare să sufere nimeni?

Erau primele zile din ianuarie 1948.
Într-un târziu se auzi mişcare pe coridor!
– Vine mâncarea, ziseră cei doi.
Şi, într-adevăr, la ei veni. La fiecare dintre ei gardianul le aduse câte un sufertaş cu mâncare caldă şi pâine. Mâncară şi dădură înapoi vasele goale.
Mult mai târziu uşa se deschise din nou şi gardianul, arătând spre mine, îmi zise:
– Tu ai castron şi lingură, mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
– N-am, zisei eu, ieşind. Pe sală era un om cu haine vărgate, cu o găleată, plină până la jumătate cu fasole, în mână.
– În ce îţi iei mâncarea? Repede, că n-am timp! Ori rămâi nemâncat până mâine!
M-am uitat împrejur şi, nevăzând nimic, mi-am împreunat mâinile şi omul mi-a pus cu o cutie veche de conservă porţia mea de mâncare, în căuşul palmelor mele împreunate.
Şi astfel, direct cu gura, din palme, am luat prima mea masă de la Stat, de când venisem de pe front… | Continuare »

traian-Dorz-web

…Om trimis de Dumnezeu, el a trăit poate cu sute de ani în avans faţa de generaţia sa. Era ca un munte care vedea departe înainte, peste toate muşuroaiele care erau lângă el sau înaintea lui. El a intuit adevăruri pe care nu numai cei din generaţia sa, dar poate că nici cei din generaţiile viitoare încă nu vor fi în stare să le poată cuprinde. Ca un descoperitor care vede continente noi acolo unde toţi contemporanii săi cred că este capătul pământului.
El n-a fost niciodată deznădăjduit şi niciodată exaltat. N-a vrut să fie nici stăpânul, dar nici robul nimănui, ci liber în Hristos, frate cu toţi, pentru a-l putea simţi fiecare lângă el, deşi era atât de departe înaintea tuturor. Necunoscând decât două stări: ori pierdut în păcat, ori mântuit în Hristos, el a redus toată propovăduirea Evangheliei la aceste două mari dimensiuni care, până la urmă, rămân singurele valabile în faţa vieţii, în faţa morţii, în faţa judecăţii veşnice. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Mărturia mea capitolul 32Traian-DORZ-060

Mai fi-va la Sfârşit o Judecată, cumplita Judecată de Apoi,
căci trebuie pe drept să-şi ia răsplată, cum a făcut, oricare dintre noi…

De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, fără ca noi să primim nici o înştiinţare de nicăieri. Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Desigur, cercetându-se cărţile noastre şi negăsinduse în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă recunoscute de Constituţia ţării, cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe şi a tuturor celorlalte culte creştine aprobate de lege, toţi credeam că ar fi nu numai o nedreptate, ci chiar o ruşine să ni se facă nouă proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut şi aprobat altora? Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite, nu erau dăunătoare întru nimic nici intereselor Statului, nici Bisericii oficiale şi nici altor culte sau persoane. Mai circulau prin ţară atâtea alte cărţi tipărite chiar şi în străinătate, cu un conţinut cu adevărat dăunător, fără ca nimeni să se sesizeze de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule în ţară şi autorităţile ştiau. Dar nicăieri nu fuseseră urmărite. Prin urmare, de ce să fie urmărite tocmai ale noastre? Orice minte cinstită ar fi gândit aşa. | Continuare »

Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »

Citiţi cărţile Părintelui!

Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. […] Nu şi-au întemeiat credinţa pe mesajul acesta cutremurător de sfânt pe care l-a răspândit Dumnezeu prin Părintele Iosif şi prin cuvântul său.
Cei mai mulţi n-au citit cărţile Părintelui. Erau din Sibiu şi era acolo gazeta, şi… dacă erau doi sau trei dintre toţi cei care erau în Sibiu atunci abonaţi la foaia «Isus Biruitorul»; sau să citească cărţile Părintelui. Dacă nu era adunare la Oastea Domnului, se duceau la creştini după Evanghelie sau la baptişti, sau la penticostali. De aceea s-a ales acolo praful şi pulberea de toţi.
Puterea Domnului şi Cuvântul Lui sfânt s-au răspândit în ţara aceasta prin cuvântul scris, prin lucrarea scrisă, prin puterea acestor cuvinte ale Părintelui Iosif.
De aceea am îndemnat mereu: citiţi cărţile acestea! Nu numai aşa de suprafaţă! [Ci] să le subliniezi aşa cum le subliniase părintele Vladimir. Toate, toate erau subliniate şi trăite, şi recitite, şi răscitite. De trei, patru, de cinci, şase, zece ori, pentru ca să se pătrundă de ceea ce este puterea lui Dumnezeu scrisă în ele.
Zic, să ne pătrundem şi noi de tot acest simţământ sfânt, pentru că avem o chemare deosebită de toţi ceilalţi. | Continuare »

Traian DORZ, din «Istoria unei jertfe»

Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr un gard de sârmă ghimpată.
Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7. | Continuare »

MAI SUNTEM PĂRTAŞI CU PĂRINTELE IOSIF?

de AVAELIAS

Prilejul comemorării celor 80 de ani de la trecerea în veşnicie a Părintelui Iosif trebuie să reprezinte, pentru inimile noastre, nu doar un prilej de „aducere aminte” (Evr 13, 7), nu numai prezenţa noastră fizică lângă mormântul Părintelui nostru duhovnicesc, ci şi părtăşie în duh, în comuniune, în învăţătură, în simţire, în luptă, în statornicia credinţei, în dragostea dintâi. Într-un cuvânt, nu este suficientă prezenţa noastră fizică lângă mormântul Părintelui în postura de epigoni, nevrednici de a ne ridica şi păşi pe urmele celui ce a sunat din trâmbiţă şi ne-a şi îndemnat să rămânem statornici în credinţă şi să nu dăm înapoi, indiferent ce fel de pericole şi duhuri ar veni peste noi.
A vorbi despre părtăşia cu Părintele Iosif fără o cunoaştere şi însuşire a mesajului evanghelic transmis de el, fără a păstra o rigurozitate în învăţătură, în duh şi în formă, chiar şi în terminologia sa, ar însemna o impostură, ar fi doar o părtăşie de paradă, în care ne lăudăm cu îndeplinirea formală a acestei datorii de conştiinţă, a prezenţei noastre lângă mormânt.
O privire atentă surprinde flagrant starea noastră de „fii rătăcitori”, care am plecat de mult din „Casa Oastei” celei adevărate, am părăsit Duhul, Învăţătura şi Dragostea Dintâi şi ne-am concentrat doar pe „partea de moştenire”, o moştenire primită fără nici un efort şi fără nici un merit; „alţii s-au ostenit, iar noi am intrat în munca lor”, dovedind iresponsabilitate şi nevrednicie, prin risipirea acestei moşteniri… în locuri nepermise, în stări nepermise şi în drumuri care nu duc nicăieri, ci doar la pierzare. | Continuare »

MĂRTURISIRE

Ovidiu Rus, Sibiu, la 8 febr. 2018

Prin Decizia nr. 8, din 1 februarie 2018, emisă de SC Tipografia Oastea Domnului SRL şi semnată de administratorul Pr. Iosif Toma, începând cu data de 2 martie 2018, am fost concediat din postul de angajat al acestei firme. Decizia amintită spune explicit că această concediere s-a făcut „în urma analizei activităţii” mele pe care am desfăşurat-o neîntrerupt la această instituţie, din septembrie 1994.
De asemenea, prin Dispoziţia nr. 11 din 6 februarie 2018, semnată de acelaşi Pr. Iosif Toma, începând cu data de 8 februarie 2018, mi se suspendă dreptul de a locui la „sediul Casei Centrale a Oastei Domnului Sibiu”, unde am avut domiciliul de la data angajării mele în cadrul Asociaţiei Oastea Domnului.
În această situaţie, mă simt dator faţă de frăţietatea Oastei de astăzi şi de mâine cu o scurtă mărturisire a convingerilor mele referitoare atât la Oastea Domnului, cât şi la Biserica Ortodoxă. Această convingere mi s-a format şi din ceea ce am putut cunoaşte din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, cât mai ales din jalonarea căii spre mântuire pe care ne-au făcut-o înaintaşii Oastei Domnului prin viaţa şi scrierile lor. Din aceste scrieri, voi reda ca exemplu câteva texte ce se găsesc în lucrarea fratelui Traian Dorz intitulată Zile şi adevăruri istorice (ed. 2010):
„Părintele Iosif a spus: «Toată viaţa mea am stat de strajă pentru a nu lăsa în Oastea Domnului şi în Biserică să pătrundă duhuri străine de voia lui Dumnezeu, duhuri străine de Duhul lui Hristos, Care ne-a fost dat nouă de la început. Am privegheat neîncetat, căutând să nu se stingă duhul Oastei dintâi prin ceea ce este duh de literă şi de tulburare… Şi aşa voi face până la cea din urmă clipă a vieţii mele…»” (pag. 107) | Continuare »

DESPRE OASTEA CEA MICĂ

de AVAELIAS

„Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan, Ed. 2001, pag. 40)
Încă de la apariţia sa, Mişcarea de trezire sufletească Oastea Domnului s-a confruntat cu lupte din afara şi dinlăuntru, cu păreri şi încredinţări diferite referitor la modul de viaţă duhovnicească sau la felul de a pune în acţiune învăţătura Sf. Scripturi şi a Sf. Biserici. Aceste divergenţe de opinie cât şi de acţiune au apărut datorită unor cauze pe care Părintele Iosif le descrie astfel: „Creştinul de «literă» face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei face şi azi tot aşa. Dimineaţa îl vezi la biserică, lăudând pe Dumnezeu, iar după-amiază îl vezi jucând la cârciumă şi îl auzi înjurând pe Dumnezeu. Se întâmplă şi aici exact ceea ce s-a întâmpla sus pe Muntele Sinai. În decurs de câteva ore, creştinul de «literă» Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu… un viţel, cu jocul şi petrecerea”. (Spre Canaan, pag. 137)
Este binecunoscut faptul că, prin Duhul lui Dumnezeu, Părintele a văzut toate aceste pericole care se abăteau peste Lucrare, a căutat să găsească soluţiile cele mai fericite şi binecuvântate de Domnul, care să dea şi roade. De aceea a spus: „Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de «pustie» şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne «turma cea mică». Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain­te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor.
| Continuare »

Paranteză

Paranteză

Traian Dorz

Un lucru central în toată publicitatea aceasta din ziare împotriva mea este învinuirea că eu mă autointitulez conducătorul pe ţară al Oastei Domnului şi că pretind acest titlu.
Din toate învinuirile nedrepte care mi se aduc, aceasta este însă învinuirea cea mai nedreaptă şi cea mai neadevărată.
Am spus de la începutul acestor mărturisiri ce origine săracă, în toate privinţele, am avut. Ce nepregătit şi ce slab am fost şi sunt, ce nevrednic pentru orice funcţie de conducător m-am socotit şi mă socotesc eu însumi, mai ales într-o lucrare duhovnicească atât de uriaşă şi de sfântă cum este Oastea Domnului. Când rostesc numele acestei Lucrări sfinte, eu totdeauna mă cutremur, gândindu-mă cu frică la Dumnezeul cel Atotputernic care este Împăratul acestei Oştiri divine, la Domnul Iisus Hristos, care este Conducătorul ei. Şi la Duhul Sfânt, Care este Îndrumătorul ei puternic şi adevărat… Cum atunci să îndrăznesc eu, un praf şi o nimică, să mă ridic din genunchi şi din pulberea pământului unde sunt – şi să-mi închipui că aş putea – nu eu să pretind, dar nici că alţii ar putea să mă numească sau să mă creadă un conducător al acestei dumnezeieşti Lucrări? Aceasta ar fi o închipuire peste măsură de vinovată. Oastea Domnului nu a avut niciodată un alt conducător, decât pe Domnul Iisus Hristos. Ea este a Lui, fiindcă El a răscumpărat-o, El a adunat-o, El o conduce şi El o va purta şi în viitor cu biruinţă şi putere, până îşi va împlini voia Sa şi planul Său cu ea, atât pe pământ, cât şi în cer. Îndrumătorul şi Ocrotitorul ei este acum Duhul Sfânt, Cel căruia i-a încredinţat-o Domnul ei când a zis: „Nu vă voi lăsa orfani. Vă voi trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care va fi cu voi, Care vă va călăuzi în toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v am spus Eu…”. | Continuare »

„Aşa vorbeşte Domnul: «Staţi în drumuri, uitaţi-vă şi întrebaţi care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre!» Dar ei răspund: «Nu vrem să umblăm pe ele!»
Am pus nişte străjeri peste voi: «Fiţi cu luare-aminte la sunetul trâmbiţei!» Dar ei răspund: «Nu vrem să fim cu luare-amin­te!» (Ier. 6, 16-17)

În Ziua Crucii, 14 septembrie, 1986, mă găseam la fratele Moise din Arad, în drumul de la unii fraţi spre alţii… Mă simţeam mai rău încă de mai înainte cu câteva zile, în urma prea marilor eforturi şi oboseli pe drumuri, prin frig şi înghesuială, după multe nopţi nedormite şi lungi stări de vorbă pentru aplanarea frământărilor şi a neînţelegerilor care bântuiau încă în unele părţi. Şi pentru deplina armonie de care aveam nevoie cât mai urgent.
Dar în noaptea şi în dimineaţa acestei zile mi-a fost foarte rău. O criză îndelungată de inimă m-a ţinut tot timpul în sufocări, palpitaţii şi ameţeli. Când voiam să mă ridic din pat, mă clătinam gata să cad în toate părţile. Capul mă durea şi îmi vuia puternic. Un ţiuit metalic strident îmi asurzea urechile… Eram ca un om mort de beat care nu se mai poate ţine pe picioarele lui – aşa cum mă simţeam în ultimele zile în închisoarea de la Satu Mare. | Continuare »

O serbare religioasă pentru deţinuţi

Traian DORZ, HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Noi, la Beiuş, luasem din timp toate aceste măsuri, iar în ziua a treia de Crăciun [1947], după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare la şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu coşurile lor pline de hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuia să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem în închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul închisorii, cu care luasem din timp legătura, dăduse deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, iar în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi deţinuţi erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a păstra ordinea.

A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi – împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor… | Continuare »

Traian_Dorz_01Tot în acest an [1983], prietenul scriitor Ştefan Doncea mi-a adus în mai multe rânduri nişte scurte scrisori de la poetul Nichita Stănescu, unul dintre cei mai înzestraţi poeţi (de acum) ai ţării noastre. Nichita Stănescu era grav bolnav şi cineva îi dusese cartea noastră de poezii „Cântări Nemuritoare“ şi se vede că, citindu-le, a fost foarte mişcat, că mi-a scris, dictând soţiei sale, o scrisoare de mulţumire, încheind cu cuvintele: „În ceasurile de înălţare sufletească, nu uita nici de zbuciumul sufletului meu…“
Mi-a mai trimis câteva din cărţile sale, cu autograf şi de asemenea unele reviste cu poeziile şi fotografiile sale. I-am mulţumit adânc mişcat sufleteşte, atât în scris, cât şi verbal prin Ştefan Doncea, care era un apropiat admirator al lui.
Tot prin Ştefan Doncea mi-a sugerat Nichita Stănescu în 1983 ideea unei selecţii din poeziile mele, care să poată apărea la o editură de stat de aici din ţară. Însufleţit de acest gând, mi-a şi trimis un cuvânt de prezentare pentru viitorul volum, pe care, spunea el, nu ştiu dacă eu îl voi mai apuca, dar vreau să-l întâmpin cu o „Inscripţie pe un pridvor“. El a dictat această inscripţie lui Ştefan Doncea şi a semnat-o doar cu câteva zile înainte de moartea lui: „Azi, 7 decembrie 1983“. O păstrez şi azi în original.
Despre această idee mi-a vorbit şi părintele profesor Dumitru Stăniloae din Bucureşti, scriind şi dânsul, cu întâmpinare, câteva rânduri pentru frontispiciul ei. Şi tot aşa şi prietenul meu, poetul Ioan Alexandru. Le păstrez şi pe acestea, ambele în original. Dar cartea care poartă pe frontispiciul ei semnăturile acestor trei mari luceferi de pe cerul scrisului nostru contemporan n-a mai putut apărea nici azi. Ea cuprinde cinci sute de poezii care, am crezut eu că ar fi dintre cele mai alese pe care le-am scris. Şi aşteaptă o zi prielnică să-şi poată lua zborul spre zările sufletelor care o doresc.
– Ce facultate ai făcut? Ce şcoală ai? m-au întrebat în câteva rânduri mulţi dintre cei care mi-au citit cărţile ori au discutat cu mine.
– Ce să vă spun? le răspundeam simplu şi apoi tăceam. | Continuare »

Cuvânt către fraţi

Culiţă Mihăilă

Vin în faţa frăţiilor voastre cu o mărturisire durută, privind atitudinea mea din ultima vreme în Lucrarea Oastei Domnului. Am trecut, de-acuma, peste 70 de ani, dar am încredinţarea că sunt în deplinătatea facultăţilor mintale, chiar dacă în trupul meu semnele bătrâneţii îşi spun cuvântul; însă rugăciunea mea către Dumnezeu este să-mi ţină conştiinţa trează până la sfârşit, indiferent ce boală ar măcina trupul meu.
Desigur, unii îşi pun întrebarea despre mine de ce, de o bună bucată de vreme, lipsesc de la prilejurile frăţeşti din zonă.
Referitor la aceasta, mărturisesc că nu am nimic cu copiii nici unei familii de fraţi, nici cu căsătoriile lor sau altceva de felul acesta. Din contră, ştie Dumnezeu că mă rog pentru ei ca El să-i păstreze credincioşi în aceste vremuri. Însă atitudinea pe care am luat-o este un protest împotriva încălcării principiilor fundamentale ale Oastei Domnului de către cei care, astăzi, se consideră vrednici de a dirigui această Lucrare a lui Dumnezeu. Atitudinea mea de protest am luat-o nu singur, ci împreună cu alţi fraţi, printre care şi fratele Titus Niculcea, pe vremea când încă mai trăia, prin anul 2007. | Continuare »

CELE DE DUPĂ ACEEA

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia şi a o transforma în ceva nou, bun şi folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat nişte condiţii învierii şi vieţii. Dacă frământătura este primitoare şi atmosfera este caldă, dospirea se face repede şi rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică şi atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică şi atmosfera îngheţată nimiceşte orice aluat pus în ea.

Aluatul bun despre care Părintele Iosif le spunea atunci fraţilor că l-a pus Sfatul Oastei, prin Moţiunea înaintată, în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta îngheţului. Aceeaşi soartă tragică o avuseseră şi toate celelalte încercări de acelaşi fel pe care le mai făcuseră părintele şi fraţii în toţi aceşti trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate şi ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni şi de nimic. E uimitor şi total de neînţeles cum nici un om şi nici un argument, nici o încercare şi nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător şi nedrept să vadă răul şi crima pe care le face. Funcţia pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituţia pe care o servea şi cauza împotriva căreia lupta ar fi trebuit să-l cutremure şi să-l prăbuşească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva şi pe Saul când era în faţa lui David nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce şi sân­geroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înţelepciune, peste orice milă. Şi nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om. | Continuare »

Du-te acolo… în locul meu… frate Traian…

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

Era 20 ianuarie [1947] când am ajuns la Sibiu. L-am găsit pe fratele Marini, într adevăr, foarte grav.
Dar abia am ajuns lângă el, până am şi aflat o altă veste dureroasă: mama lui, Ana, de la Săsciori, trecuse la Domnul… Ne-a fost destul de greu să-i spunem vestea aceasta. Dar ştiam că sufletul lui, care suferise atât de mult şi care era atât de alipit de Domnul, va suporta orice.
Am stat o zi şi o noapte împreună cu ceilalţi fraţi lângă el. […]
În ziua următoare, 21 ianuarie, stăteam lângă căpătâiul lui. Părea că dormitează. Dar ştia că sunt acolo.
Şi-a deschis ochii limpezi şi s-a uitat la mine cu o privire în care regăseam toată dragostea şi încrederea adâncă dintre noi. Mi-a şoptit rar:
– Mâine va fi înmormântarea mamei mele… Eu nu pot fi acolo. Du-te în locul meu… Şi spune tu în locul meu
N-a mai putut continua… Plângea adânc…
I-am dat un creion şi o hârtie:
– Scrie măcar câteva cuvinte pe care ai vrea să le spun!
Cu o mânuţă subţire şi albă ca o rază de soare a început să scrie, pe hârtia albă, fără şir, odihnind greu ca după o muncă peste puteri, câteva rânduri răsucite şi întrerupte din care am descifrat câteva cuvinte, la început clare, după aceea doar bănuite:
„Mamă… cel mai dulce nume care se rosteşte de limba omenească… | Continuare »

… Noi nu forţăm problema şi conştiinţa nimănui. Dar vrem să fie fiecare conştient de atitudinea pe care o ia şi de învăţătura pe care o manifestă. Dacă e cinstit, să vină pe linia învăţăturii cu fraţii; şi atunci se ataşează de Oastea Domnului şi acceptă ca fraţii. Nu cu încredinţări străine, cum au alţii. Iar dacă e nesincer faţă de Lucrare şi-i sincer faţă de doctrina lui, atunci să se ducă. Faceţi-vă sectari, frate, scrieţi-vă o firmă acolo cum vreţi… Pe noi nu ne deranjează. Dar nu umblaţi cu dublură şi cu prefăcătorie: „Că… suntem Oastea Domnului… că… îi iubesc pe toţi fraţii, că mă duc…”. Cosmopolitism de ăsta, amestecătură, care totdeauna-i necinstită şi-n faţa lui Dumnezeu, şi-n faţa oamenilor. Decideţi-vă clar… (Traian DORZ, la adunarea de sfat frăţesc de la Galaţi – 16 septembrie 1988)

… Pătrundeţi-vă, dragii mei, de Duhul lui Dumnezeu revărsat peste Lucrarea aceasta prin solia adusă de Părintele Iosif. De ce insistăm noi atât de mult? Citiţi cărţile Părintelui! Însuşiţi-vă învăţătura din ele şi puterea din ele! Este o putere acolo! Lucrarea Oastei Domnului s-a răspândit prin cuvântul scris, prin mesajul scris al Părintelui. El a predicat foarte puţin. A predicat foarte rar în adunările din Sibiu. Dar după Părintele Iosif, îndată ce a plecat el, cuvântul a trecut pe la alţii… Şi de aceea, [cu] adunarea din Sibiu iată ce s-a întâmplat: un cosmopolitism, o amestecătură distructivă şi nimicitoare. Pentru că ei s-au limitat numai la cuvântul vorbit [al Părintelui], care a fost aşa de puţin şi aşa de rar. (Traian Dorz, la „Sărbătoarea mulţumirii” de la Sâmbăteni – octombrie 1986)

O TAINĂ A LUI DUMNEZEU

Şi iată că am ajuns şi aceste vremuri când mulţi dintre cei care n-au rămas în învăţătura şi în duhul Oastei dintâi au ajuns acum să se rupă de duhul ei şi să se împartă în două duhuri, în două tabere extreme şi extremiste… Cei din dreapta formalistă şi cei din stânga sectaristă. Amândouă aceste tabere se urăsc şi se prigonesc între ele, dar urăsc şi prigonesc şi duhul Oastei adevărate şi statornice. Astfel, cei care au căzut din taina lui Dumnezeu nu mai pot nici înţelege şi nici suferi lucrarea tainică de mijloc. Formaliştii o numesc sectară, sectarii o numesc formalistă.
Şi fiecare se luptă să o atragă de partea sa, iar dacă nu pot, să o nimicească.

Lucrarea de vestire a Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta este o lucrare duhovnicească. Împărăţia Lui, fiind o împărăţie duhovnicească, Biserica Lui, Trupul Său Sfânt, este în primul rând o familie, o unitate şi o frăţietate duhovnicească. De aceea ea este ceva cu totul aparte şi cu totul altfel decât orice ar putea fi înţeles în mod firesc, lumesc, pământesc. Şi mult dincolo de toate aceste înţelesuri.
Cuvintele Mântuitorului sunt Duh şi Adevăr, fiindcă „Dumnezeu este Duh“. De aceea şi oricine vrea să înţeleagă aceasta, trebuie să fie duhovnicesc.
Împărăţia lui Hristos nu vine fireşte, izbind privirile fireşti, ca împărăţiile lumii acesteia. Ea, fiind, prin esenţa ei, de aceeaşi natură cu El, vine prin Duhul Sfânt. Astfel, oricine vrea să facă parte din acest Trup al Lui trebuie neapărat să se nască duhovniceşte. Să se transforme, prin lucrarea puterii Cuvântului şi a Duhului Sfânt, într-o fiinţă nouă, duhovnicească şi de natură divină.
Această condiţie a naşterii duhovniceşti este tot atât de necesară pentru viaţa veşnică pe cât de necesară pentru viaţa asta este condiţia naşterii fireşti. | Continuare »

SPRE NOI ÎMPLINIRI

Cornel RUSU,
Cuvântul, Cheie a Darurilor

Era în 1947. Se apropia marea sărbătoare a Creştinităţii: Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Peste tot pregătiri de colinde, piese, poezii, grupuri de fraţi consultându-se cum ar fi mai bine. Eu stăteam singur, înţelegându-mă cu mine însumi. Mi-am amintit că la Lipova, în urma postului şi rugăciunii, mi s-a arătat ce aveam de făcut şi eram convins de prezenţa Domnului, cum că El mi-a vorbit. Dar, înhămat la carul Faraonului, nu vedeam portiţa de ieşire. Totuşi nădăjduiam într-o minune care să rupă funia ce mă lega de serviciu şi să îmblânzească spiritul de patroană al mamei, care n-ar fi vrut să-i scape rodul muncii nici unuia dintre noi.
În timp ce depănam amintirile trecutului cu minunatele-i descoperiri, iată factorul, la poartă, cu o scrisoare. Era de la fratele Bolunduţ. Printre altele, citesc: „Vino, că fraţii din Roşia Montană au aranjat să fii angajat la mină. Noi, cu toţii, te aşteptăm cu drag…“ O, ce bucurie!… Iată că toate descoperirile ca şi împlinirile îşi au vremea lor.
Dimineaţa, m-am dus la serviciu, m-am interesat la birou dacă mi se poate da concediu cu plată, mi s-a spus că da, am dreptul la şapte zile pentru timpul lucrat în perioada concediului din armată. | Continuare »

DIN VIAŢA SFÂNTULUI NICOLAE

Acum miercuri avem prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae. Biserica a pus prăznuirea sfinţilor ca să luăm pildă şi învăţătură din viaţa şi faptele lor. Şi viaţa Sfântului Nicolae este bogată în astfel de pilde şi învăţături.
Cărţile bisericeşti ne spun că Sf. Nicolae plecase odată cu corabia să cerceteze locurile sfinte din Ierusalim. Pe drum s-a făcut furtună şi corabia ameninţa să se cufunde. Atunci Sf. Nicolae a căzut în genunchi şi, rugându-se cu credinţă şi căldură, furtuna s-a liniştit şi călătorii au scăpat. Plecând înapoi de la Ierusalim, nişte corăbieri răi îndreptară corabia spre alte ţări, ca să-l despartă pe Sf. Nicolae de ţara lui. Dar Sf. Nicolae s-a rugat iarăşi cu credinţă şi un vânt potrivnic întoarse corabia şi o duse spre Mira Lichiei, ţara sfântului.
Învăţătura acestor întâmplări este că şi noi suntem călători pe marea vieţii, spre Ierusalimul nostru ceresc. Viforul ispitelor şi patimilor tulbură şl marea vieţii noastre şi corăbieri răi încearcă să ne departe de ţara noastră cea cerească. Numai credinţa, rugăciunea, privegherea, neîncetată şi purtările cele bune ne pot scăpa şi trece şi pe noi peste furtunile din marea vieţii.
O altă istorie ne spune că, pe vremea Sf. Nicolae era un om sărac ce avea 3 fete şi ajunsese într-o lipsă atât de mare, încât se muncea cu gândul să-şi dea fetele la desfrânare, ca să scape de lipsuri. Dumnezeu descoperi Sfântului Nicolae gândul cel rău al omului şi Nicolae aruncă noaptea, în taină, omului 3 pungi cu galbeni; şi, cu acest ajutor neaşteptat, omul cel sărac îşi mărită fetele, scăpându-le de la moartea cea sufletească.
O învăţătură şi o pildă [e] aceasta, să pândim şi noi cu prisosul nostru de avere şi de bani lipsurile celor săraci şi lipsiţi. Pândeşte şi tu, cititorule, să scapi pe cineva de la pieire sufletească cu prisosul tău de bani.

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 49 / 16 dec. 1923, p. 3

Traian DORZ, Istoria unei jertfe – vol. 4

SCRIIND şi SPUNÂND, am putut să fac o sută de greşeli mici, faţă de o sută de oameni mici şi greşitori ca şi mine. Şi aş fi putut avea şi eu iertarea lor cum au avut-o şi ei pe a mea, fiindcă toţi eram la fel.
Dar NESCRIIND şi NESPUNÂND, aş fi făcut doar un singur păcat, dar păcatul cel nespus de mare faţă de Adevăr, faţă de Dumnezeu, Care, neavând El Însuşi nici un păcat, nu mi-ar fi avut poate nici mie nici o iertare.

Şi acum, când zilele mele s-au dus şi vorbele mele s-au dus, şi scrierile mele se duc, iată că sunt gata să mă duc şi eu pe urma lor la Judecata cea Mare şi Adevărată a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
Cu datoria mea faţă de fraţi şi de Frăţietate, mă duc împăcat, căci, pe cât mi-a ajutat harul lui Dumnezeu şi puterile mele, am căutat să alerg zi şi noapte, cu vreme şi fără vreme, bolnav ori sănătos, ca să-i pot ajuta pe toţi să ajungă la pace, la unitate, la colaborare şi la orientarea cea sănătoasă şi bună în dreapta învăţătură. Cine a vrut să asculte s-a fericit. Cine n-a vrut se va osândi singur. În privinţa asta simt că nu mai am nici o datorie faţă de nimeni.

Cu datoria faţă de ceilalţi, de la cei mai mari şi până la cei mai străini şi vrăjmaşi, la fel, mă duc împăcat. Am făcut tot ce eram dator şi faţă de ei. Nu mai datorez faţă de nimeni nimic. Pot privi şi acum, şi în faţa Judecăţii curat în ochii oricăruia cu care m-am întâlnit ori de care m-am despărţit…

Şi acum vreau să mă întorc pe totdeauna şi cu toată faţa fiinţei mele în întregime numai spre Tine, Dulcele, Dragul şi Scumpul meu Mântuitor Iisus Hristos, cu Care am pornit pe acest drum de la primul meu pas şi cu Care rămân singur acum la pasul acesta, cel din urmă. Nici Ţie nu trebuie să-Ţi mai spun acum nimic, pentru că Ţi-am spus totul, totul, totul, clipă de clipă, loc de loc şi stare de stare până aici. | Continuare »

cu  prilejul adunarii Oastei Domnului de la Praznicul Cincizecimii din 1933

Iubiţii mei fraţi!
Departe fiind de voi, pribeag prin ţări străine şi greu bolnav, cu duioşie mă gândesc la adunarea din Sibiu şi vă trimit, de pe patul meu de suferinţă, frăţeştile mele salutări, rugând pe Domnul Oastei să împărtăşească şi acestei adunări suflarea cea caldă şi sfântă a Duhului Sfânt, Iniţiatorul şi Cârmuitorul Mişcării noastre.
Iubiţii mei! Să nu vă pierdeţi cumpătul din pricina necazurilor mele (Efeseni 3, 13). Totul este voia Domnului. Poate clipa plecării mele acasă la Domnul, nu este departe (II Tim 4, 8 şi II Cor. 5, 8). O, nu fiţi întristaţi pentru aceasta. Oastea Domnului este a Domnului, şi El va avea grijă de ea. Eu am fost numai un vas umil şi netrebnic, de care Domnul s-a folosit în Lucrarea Sa. Eu vă zic ca Apostolul Pavel: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această Lucrare o va isprăvi până în Ziua lui Iisus Hristos“ (Filip. 1, 6).
Nu uitaţi apoi, iubiţii mei, că orice lucrare nouă, pentru statornicia ei, cere jertfă. Mânăstirea de la Argeş nu s-a putut termina până când, în temelia ei, n-a fost îngropată o jertfă de om.
E adevărat că Jertfa cea Scumpă a Scumpului nostru Mântuitor suplineşte şi săvârşeşte totul, dar istoria ne arată în chip luminos că, creştinismul a înflorit şi a odrăslit şi prin jertfa celor care, urmând pe Domnul, şi-au pus viaţa în slujba Lui.

Vă mulţumesc, iubiţii mei, pentru rugăciunile pe care le-aţi făcut şi le faceţi pentru mine. Le-am simţit şi le simt. Exact din duminica slăbănogului, când aţi început a vă ruga pentru slăbănogul Oastei, boala mi s-a uşurat. Puterile îmi revin. Dacă va fi în voia Domnului, cred că mă voi întoarce iarăşi în fronturile Oastei, pentru a vă mai spune – prin foaie şi cărţi – ceea ce Duhul Domnului mi-a încredinţat să vă spun.
În această nădejde vă zic: La revedere, în frontul Oastei şi prin draga foaie «Oastea Domnului».
Iar dacă totuşi voia Domnului va fi să plec la El, eu vă trimit de aici, din depărtare, ultimul meu duios salut de despărţire, zicându-vă: Fraţii mei! Iubiţii mei!
Rămâneţi cu Domnul!

Davos (Elveţia) 1 iunie 1933

Traian DORZ, din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

… Dimineaţa, înainte de ora opt, eram iarăşi în biserică, îngenuncheat la picioarele Mântuitorului meu, Care mă izbăvise ieri şi Care mă va izbăvi şi astăzi. Din faţa lui Iisus, am mers din nou în faţa lor (a anchetatorilor), plin de încredere şi pace.
În această zi, a trebuit să răspund la alte întrebări, mai ales în legătură cu drumurile mele pe la fraţii din ţară. Cu frământările şi sfaturile noastre. Cu dezbinările şi cu luptele din mijlocul adunărilor.
– De ce te amesteci dumneata în credinţa altora? De ce nu laşi pe fiecare să creadă cum vrea şi să meargă cum îi place?
– Pentru că aceste dezbinări, e adevărat, sunt acum o problemă arzătoare numai pentru Oastea Domnului, dar, dacă astăzi nu se va lucra grabnic şi cu simţ de răspundere, nu numai de către noi, pentru rezolvarea lor, mâine dezbinările acestea vor fi o problemă pentru Biserică. Iar poimâine, o problemă gravă pentru naţiune.
– Pentru ce?
– Veţi vedea!
– Dar cu tineretul ce aveţi?
– Sunt copiii noştri, viitorul neamului şi al credinţei noastre şi avem răspundere pentru educaţia şi viaţa lor.
– De ce aveţi probleme cu ei, dacă i-aţi educat cum aţi vrut?
– Câtă vreme erau numai sub educaţia noastră nu aveam probleme. Problemele cu ei încep când trec sub educaţia altora.
– A cui?
– A şcolii, a străzii, a societăţii.
– Până când răspunde părintele de educaţia copilului său? | Continuare »

TipografiaPrIosifPărintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)

Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »