VORBIREA FRATELUI POPA PETRU (SĂUCANI) LA ADUNAREA DE LA OGEŞTI – ANUL NOU 1982
„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iosif s-a dus şi el cu Sfânta Maria, de la ei din Galileea, ca să se înscrie în Betleem, pentru că el era din cetatea lui David, din casa şi din seminţia lui David” (cf. Lc 2, 1-5).
Slăvit să fie Domnul!
Ni s-a amintit în seara asta aici despre lumina care s-a coborât în câmpiile Betleemului. Această lumină s-a arătat prin Acela care S-a coborât de Sus: smerenie şi sfinţenie.
Ce întuneric mare a fost asupra pământului şi în vremurile acelea până când s-a coborât această lumină dumnezeiască – cum cântăm noi în bisericile noastre în ziua Naşterii: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei”.
Această lumină s-a coborât atunci peste acele câmpii.
Fie binecuvântat Dumnezeul luminii, Care s-a gândit totuşi la pământ, să nu-l lase întunecat veşnic, ci să mai trimită totuşi o lumină, pentru ca cei care vor vedea această lumină să poată ieşi din haos, din beznă, din întuneric, din întunecime.
În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezarul August, să se facă o înscriere a toată lumea. N-a mai fost aşa ceva, căci spune la versetul următor că înscrierea aceasta s-a făcut pentru prima dată. Niciodată n-a fost această lumină până atunci. Oare împăratul August s-a gândit el atunci când a dat porunca asta?
Ce rost are înscrierea asta pentru toată lumea? El poate n-a ştiut de ce i-a venit îndemnul şi gândul să facă această înscriere. De multe ori fraţii spun că oamenii nu ştiu de ce sunt aşa lucrurile care se petrec pe pământul acesta. Ei nu ştiu de ce se face aşa. Ele sunt rânduite de Cineva şi aşa trebuie să fie. | Continuare »
Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) de la o adunare
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. „Pe când trecea Iisus, a văzut un orb… cerşetor”.
Slăvit să fie Domnul!
Scumpii mei, iubiţi fraţi şi surori! Ce binecuvântată este trecerea lui Iisus pe-acolo pe unde trece El! Ce binecuvântată este cetatea aceea pe unde trec paşii Lui! Ce binecuvântat e sufletul şi casa aceea pe unde se opreşte Iisus, pe unde trece El! Ce binecuvântare avem noi în ziua de astăzi, că trece Iisus din nou şi pe-aci, prin această cetate şi pe lângă inimile fiecăruia dintre noi! Binecuvântat să fie El în veci! El ştie unde este o suferinţă, unde este o durere, unde este o rană, El ştie, fraţii mei, El ştie… aduceţi-vă aminte că El ştie. Aduceţi-vă aminte şi spuneţi-I Lui, şi nu vă pierdeţi nădejdea niciodată când vă vor plânge ochii sau când inima vă va fi zdrobită de una sau de alta. Spuneţi-I lui Iisus, că El ştie; şi El va veni şi va trece, şi vă va aduce mângâiere şi alinare.
Trecea Iisus şi l-a văzut pe un orb. Ce stare nenorocită, iubiţilor, este starea de orbie! Ce stare dureroasă este starea aceea! Câţi, în jurul nostru, sunt în dureri şi în lipsuri, dragii mei! Câţi nu sunt atinşi de suferinţă şi noi nu ştim! Câţi nu sunt fără ochi, câţi nu sunt fără mâini, câţi nu sunt fără de picioare, câţi nu sunt în jurul nostru, atâţia şi atâţia, dragii mei, care sunt în dureri şi sunt în suferinţă…
Dar oricum, chiar dacă ar fi cineva fără o mână, dar dacă are lumina ochilor, zice: „Binecuvântat să fie Dumnezeu că pot să-i văd pe cei dragi ai mei cu aceşti doi ochi. | Continuare »
Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Chimindia – august 1979
… fericită şi binecuvântată să fie în veci mântuirea aceluia care caută să-şi mântuiască toată familia sa, tot poporul său.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Programul nostru trebuie să se-mplinească. Şi va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem şi unde suntem aşteptaţi.
Aş fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment aşa de impresionant, aşa de minunat şi unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult… atâţia ochi în care nu putem privi fără lacrimi… Nu ştiu cum… toată viaţa noastră am cunoscut aceste două mari şi minunate condiţii de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viaţa noastră: dragostea şi lacrimile… Cum am moştenit de la părinţii noştri: şi-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noştri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi… Şi-n cele mai întunecate nopţi, poate că ochii noştri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi…
Noi mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste… Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari şi minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi şi vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.
Da, pentru că s-a vorbit aşa de frumos despre semnificaţia nunţii şi despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înţelesuri ale acestui cuvânt: familia.
Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. | Continuare »
Traian DORZ, din ISTORIA UNEI JERTFE
… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…
Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »
Vorbirea părintelui Teodor Heredea (Gavriş)
de la biserica din Poienile Izei, — 28 septembrie 1980
Aceasta ne trebuie, socotesc, cel mai mult: să ne smerim, să învăţăm de la Mântuitorul Iisus Hristos să ne smerim şi să nu mai zicem niciodată ca fariseul: „Doamne, eu sunt bun, eu nu sunt ca celălalt”. Ci totdeauna să zicem: „Doamne, fie-Ţi milă de mine păcătosul şi iartă-mă pe mine”.
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. (…)
Iubiţii mei!
Când vă văd însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu şi când văd că Hristos coboară peste noi, aş dori să nu vă îndreptaţi privirile spre noi. Suntem doar nişte vase de lut şi noi, de care Se foloseşte Hristos. Ridicaţi-vă privirile spre Hristos, Care este în mijlocul nostru, ca să puteţi înţelege ce vrea să ne spună şi ce are de gând să facă cu noi.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a dăruit în ziua aceasta harul acesta. Vor fi martori şi morţii din morminte [împotriva] tuturor celor ce nu vor şti preţui prezenţa lui Dumnezeu astăzi aci [peste] mulţimea adunată să asculte Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţii mei, Dumnezeu ne-a ales şi pe noi şi ne-a făcut pescari de oameni. De atunci, de mult, de când, căzuţi şi prăbuşiţi la picioarele Crucii, când Hristos a venit şi în casa noastră, am zis: „Doamne, ieşi de la noi, că suntem oameni păcătoşi”. Atunci când cu sinceritate am mărturisit: „Doamne, sunt un păcătos! Sunt cel mai păcătos om de pe pământ! Primeşte-mă…”, atunci Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, ne-a dat cel mai mare drept, prin credinţă şi prin puterea harului Său, de a ne numi şi de-a ne face copii ai lui Dumnezeu, născuţi nu din sânge, nici din carne, nici din firea vreunui om, ci din Dumnezeu. Şi de-atunci ne-a spus: „Duceţi-vă şi voi, de-acum sunteţi pescari de oameni”.
E grea slujba aceasta, dragii mei, să fii pescar de oameni. E grea slujba să chemi sufletele la Dumnezeu. Când parcă toată firea trage spre pământ, e aşa de greu şi-i aşa de mare răspundere să vorbeşti în Numele lui Hristos. Adesea mă gândesc la Mântuitorul când a spus: „Tatăl Care M-a trimis M-a învăţat ce să spun şi cum trebuie să vorbesc”. Noi suntem vase slabe şi adesea poate greşim şi în ce spunem, şi cum vorbim în Numele lui Hristos, în Numele Fiului lui Dumnezeu. | Continuare »
Fragment din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Cluj – 20 iulie 1984
… Mâine avem, la rând, Evanghelia cu slăbănogul. Cu acel slăbănog pe care l-au adus patru prieteni şi l-au coborât prin acoperişul casei în mijloc, în faţa lui Iisus.
Poate sunt şi aici suflete care au fost chemate şi aduse de prieteni în faţa lui Iisus. Sunt şi aici suflete şi trupuri bolnave. Dumnezeu poate să vindece şi boala trupului. Multe cazuri am văzut de acest fel. Dar Domnul mai întâi vindecă şi vrea să vindece boala sufletească. Şi, dacă s-a spus aici despre pocăinţă, este că acesta este remediul şi acesta este leacul tămăduitor al bolilor sufleteşti. Orice om poartă în el sămânţa unei boli şi sămânţa aceasta este sămânţa morţii. Nu există aici nici unul dintre noi care să n-avem în noi sămânţa morţii. La unii s-a dezvoltat şi se dezvoltă mai repede şi se sfârşeşte viaţa mai curând. La alţii se va dezvolta mai încet şi va ajunge mai târziu… Nu interesează timpul (…), ci cum se duce în viaţa veşnică. Hristos singurul poate vindeca stările noastre. Dar El vrea mai întâi să vindece starea sufletească, să vindece întâi boala noastră sufletească. Şi boala aceasta este păcatul. Şi fiecare dintre noi avem păcat. Spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă zicem că n-avem păcat, minţim şi adevărul nu este în noi”. Numai că unii au păcatele iertate, pentru că s-au întors la Dumnezeu, s-au hotărât pentru El, au trecut prin naşterea din nou, adică prin Taina Pocăinţei, şi acum trăiesc o viaţă nouă. Iar alţii, care nu s-au hotărât pentru Domnul, care n-au trecut prin naşterea din nou, au încă păcatele asupra lor. Şi păcatul acesta este aducător de moarte, pentru că este scris: „…păcatul este aducător de moarte”. Oricine trăieşte în păcat este un mort, este un condamnat la moarte veşnică. Nu numai la moartea trupească: la moartea sufletească, cea care este de o mie de ori mai mult. | Continuare »
