b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Predica la Duminica XXI după Rusalii

Fraţilor, multe şi nenumărate pilde a spus Mântuitorul în timpul când învăţa lumea, cutreierând satele şi oraşele. Una din cele mai frumoase însă este aceasta pe care aţi au- zit-o în Sfânta Evanghelie de azi. Ea poartă numele de Pilda Semănătorului, fiindcă Dumnezeu este asemănat cu omul care aruncă sămânţa în ţarină, iar lumea cu un câmp, în care Dumnezeu lucrează şi îşi răspândeşte cuvântul Său. Acest cuvânt al lui Dumnezeu este asemănat cu sămânţa ce cade uneori pe piatră şi se usucă, alteori între spini şi este înăbuşită, alteori pe marginea drumului şi este ciupită de păsări, iar alteori în pământ bun şi dă colţ, răsare, creşte, se înalţă până dă rod bun.
Tot aşa este cu cuvântul lui Dumnezeu. El se răspândeşte în toată lumea: Unul îl ascultă şi îi place, dar vine omul cel rău şi neînţelept şi-i zice: ei lasă, nu mai umbla cu treburi de astea! şi îi zmulge cuvântul, adică învăţătura cea bună a lui Dumnezeu.
Aude şi altul această învăţătură sfântă şi mântuitoare, îi place şi lui, dar îl năpădesc grijile lumeşti şi ucid ceia ce Dumnezeu semănase în sufletul lui. Învăţătura cea bună însă nu se opreşte aici. Intră în urechile altuia, care o primeşte cu bucurie. El o ţine însă numai cât îi e uşor s-o ţie, îndată însă ce vin greutăţi şi ispite, se leapădă de dânsa şi nu mai prinde rădăcină în inima sa. Iată-l însă şi pe al patrulea, care cu braţele deschise primeşte cuvântul Domnului. Acesta îl sădeşte în inima sa, îl păzeşte ca pe o comoară scumpă şi-i dă roadele dulci şi plăcute pe care le aduce învăţătura lui Dumnezeu. | Continuare »

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii
I
Fraţilor, în duminica trecută, am încheiat cu şirul Evangheliilor care se citesc de la Matei. În Duminica de azi, alt evanghelist a venit să ne arate cuvinte şi fapte de-ale Domnului Hristos. Acela a fost Sf. Evanghelist Luca. Deci după cum am ascultat până acum, duminică după duminică, povestirea vieţii Domnului, aşa cum a fost scrisă de unii evanghelişti, tot aşa, şi de acum înainte, să ascultăm povestirea aceleiaşi vieţi, în felul cum a fost scrisă de Sfântul Luca. În adevăr, cu toate că fiecare a scris despre aceiaşi viaţă a Domnului, nu toţi au scris la fel. Pe lângă părţile la fel pe care le au cu toţii, fiecare evanghelist are şi părţile sale deosebite. Asta înseamnă că de la fiecare învăţăm ceva nou, şi de aceia datori suntem să fim cu luare-aminte la cele povestite de fiecare deosebit.
Şi fiindcă din săptămâna aceasta am început a citi evanghelia după Luca, adică după cum a fost scrisă de Sf. Luca, firesc este să auzim unele lucruri iar de la capăt şi să privim viaţa Domnului Hristos de la început.
Aceasta şi este pricina pentru care azi aţi auzit citindu-se Evanghelia despre chemarea apostolilor, adică despre începutul lucrării Domnului Hristos printre oameni, când El se gătea de a-şi alege câţiva bărbaţi cu care să umble împreună pentru a împrăştia cuvântul dumnezeiesc.
II
Fraţilor, în cele citite azi în Sf. Evanghelie, am văzut cum Domnul Hristos a venit la marginea lacului Ghenisaret, sau Marea Galileiei, cum i se mai zicea; am văzut cum a fost îngrămădit de mulţimea care aştepta să audă din gura Lui cuvânt de învăţătură sfântă; cum Domnul a găsit pe apostolul Petru şi pe alţii, muncindu-se în bărcile lor cu uneltele pentru pescuit, cum apoi, s-a suit în barca lui Petru şi a început a învăţa poporul, lăsându-şi toţi lucrul lor şi ascultând cuvintele Domnului. | Continuare »

Predică la Înâlțarea Sfinfei Cruci

Crucii tale ne închinăm, Stăpâne
(Cântare la ziua praznicului)

Fraţilor, ziua de astăzi e zi de post şi întristare, pentru că ne aduce aminte de Patimile Domnului. Însăşi evanghelia pe care aţi auzit-o nu e alta decât evanghelia judecăţii, răstignirii şi patimii Mântuitorului. El îşi varsă sângele cel prea scump pe lemnul crucii, iar noi, muţi de durere, stăm şi privim jertfa Domnului nostru şi sălbăticia oamenilor.
Pentru aceasta crucea nu este o unealtă de chin ca toate uneltele şi un lemn ca toate lemnele, ci e împletită cu simţirile noastre creştineşti prin vărsarea sângelui Mântuitorului nostru. Din pricina aceasta a şi ajuns ea la noi semn sfânt, şi creştinul îşi însemnează totdeauna chipul cu acest semn întăritor.
Dar fiindcă ea e legată cu jertfa de sânge pe care Domnul nostru Hristos a adus-o, să nu uităm, fraţilor, că în însuşi acest sânge a pus el ancora care să ne ţie în părtăşie cu dânsul, ca pe nişte fii răscumpăraţi din ghiarele păcatului. Într-adevăr, la cina cea din urmă cu apostolii Săi, în amurgul serii, când gândurile omului mai uşor se desfac de cele pământeşti, spre a se îndrepta către Dumnezeu, a aşezat Domnul ospăţul sfânt care să ne aducă aminte de patima şi moartea Sa şi să ţie viu în cugetul nostru chipul învăţătorului răstignit, care ne-a învăţat aşa de frumos lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu. În adevăr, Domnul Hristos a spus apostolilor Săi la cină: aceasta să faceţi întru amintirea mea (Luca 22, 19). Şi aceasta o facem noi până azi, în amintirea jertfei şi morţii Mântuitorului, căci Sfânta Liturghie nu este altceva decât o neîncetată săvârşire şi preînchipuire a Cinei celei de taină a Mântuitorului cu Apostolii Săi.
În liturghie nouă ni se dă mijlocul de a lua parte la Sfânta Cină a Mântuitorului, pomenind astfel cu umilinţă răstignirea şi moartea Sa pentru noi, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: De câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest potir, moartea Domnului vestiţi până ce va veni (I Cor. 2, 26). | Continuare »

Predică la Duminica VI după Cinzecime

După cum într-un singur trup avem multe mădulare şi n-au toate mădularele aceiaşi lucrare, într-acelaş chip şi cei mulţi un trup suntem în Hristos, iar flecare unul altuia mădulare (Romani 12, 4-5).

I
Fraţilor, cuvintele acestea sunt ale Sf. Apostol Pavel, scrise de el în Epistola sa către Romani. El a fost cel mai aprig răspânditor al credinţei creştine după înălţarea Domnului la ceruri şi, în dorul lui înfocat de a vedea pe toţi închinându-se lui Iisus Hristos, nu s-a liniştit o clipă de a împrăştia învăţătura creştină până în ţinuturile cele mai depărtate.
Pe când se afla în toiul unui lucru fără odihnă, scrise el şi Epistola către Romani, din care am luat aceste cuvinte. El voia să se ducă la ei pentru a vesti şi acolo numele Domnului răstignit şi, neputând face aceasta, din pricina altor treburi grabnice care-l chemau în altă parte, se mulţămi să le scrie. Gândul lui era să întărească pe aceşti creştini, care acum începeau a se înmulţi în toate ţinuturile, şi să pună viaţa lor în rânduială. Voia să vadă tovărăşii sfinte, care să ţină pe oameni legaţi unii de alţii şi să nu se piardă din lipsă de îngrijire şi legătură. De aceia pe drept Sf. Apostol Pavel este privit ca cel ce a pus toate în rânduială la începutul întemeierii Bisericii şi a statornicit o îndrumare trainică pentru toată viaţa creştinătăţii.
Pentru cei de atunci, cuvintele Apostolului erau lucruri noi; pentru noi, cei de azi, care ne-am născut creştini şi trăim în Biserică, cuvintele lui ar trebui să fie lucruri demult ştiute şi înţelese. Cu toate acestea nu e aşa, fiindcă mulţi dintre noi trăiesc departe de Biserică şi se lipsesc de bogăţia de învăţături care au fost adunate într-însa de Apostol şi de Sfinţii Părinţi pentru buna călăuzire a oamenilor în viaţă. De aceia slujitorii Bisericii şi bunii creştini care mai sunt în ziua de azi, au datoria să tot pomenească lumii de vechile învăţături şi s-o înştiinţeze că nicăieri nu găseşte altele mai bune şi mai înviorătoare de inimi. | Continuare »

Predică la Duminica III după Rusalii

Fraţilor, nu vă îngrijiţi de viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici de trupul vostru, cm ce vă veţi îmbrăca…, ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăoga vouă (Matei 6, 25, 33).

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos începu să răspândească printre oameni sfintele Sale învăţături, căuta mai întâi să-i lumineze despre datoriile ce au către sufletul lor. Cum ar fi putut fi altfel, când nimic nu este mai preţios în om, decât sufletul! Un lucru însă este de mirat: că oamenii foarte puţin se îngrijesc de sufletul lor, ca şi cum ar fi ceva care să merite mai multă îngrijire.
Omul este plecat mai mult spre gustările trupului. E mare însă acest pericol, căci omul care se lasă în voia poftelor trupului, ajunge de la un timp că nu mai este stăpân pe sine. Poftele îl iau în stăpânire, iar el rămâne ca un fel de momâie care e târâtă în toate părţile după gustul lor.
Nu se văd zilnic oameni care spun: aş vrea să mă las de cutare obicei şi nu pot? Altul zice: tare-aş vrea să mă mântui de cutare patimă, dar nu e chip.
Ce înseamnă asta? – Că azi a lăsat să crească pofta trupului, mâne i s-a supus, ea a tot crescut, dintr-o buruiană mică, în copac mare, pe care nu-l mai poţi zmulge din rădăcină. Dacă însă omul, aşa cum se lasă în voia pornirilor trupeşti, ar asculta şi glasul sufletului său, ce fiinţă preţuită ar fi! În loc de urâciunea trupului, ar fi stăpânit de frumuseţea sufletului.
N-ar fi nimic cu unele pofte ale trupului care nu aduc omului nici un rău. Sunt însă patimi periculoase, care şi sufletul şi trupul îl duc la pierzare. Pe acestea trebuie să le stingem, şi cum ai să le stingi, dacă n-ai să întăreşti tocmai pe acel care are puterea să le stingă, adică sufletul?
Dacă este aşa, să vorbim despre îngrijirea ce suntem datori să dăm sufletului şi despre orbirea care-l lasă în părăsire.
Fraţilor, când un copil se naşte, aţi văzut cum aproape tot timpul şi-l petrece în somn şi mâncare. Nu se vede într-însul decât numai viaţa trupească. Anii trec unii după alţii şi încet de tot se vede o schimbare într-însul. Doarme mai puţin, gândirea începe să se trezească într-însul, treptat-treptat prinde limbă, ajunge tot mai vioi, până ce te trezeşti într-o zi că nu mai seamănă de loc cu cel de la început. | Continuare »

Predică la Duminica orbului

Eu trebuie să lucrez lucrurile Celui ce M-a trimes pe Mine cât este ziuă; vine noaptea, când nimenea nu mai poate lucra. Cât sunt în lume, sunt lumina lumii (Ioan 9, 4-5).

Fraţilor, aceste cuvinte, luate din Sf. Evanghelie de azi, ne sună ca o poruncă: Lucraţi cât este ziuă, căci vine noaptea când nimenea nu mai poate lucra. Mântuitorul le-a rostit mai înainte de a vindeca pe orbul din naştere, arătând cu asta că, atâta cât este între oameni, trebuie să lucreze pentru a-i scoate din nevoile lor. Din pricină că Evanghelia care ne vorbeşte de această vindecare se citeşte în această duminică, se cheamă ea Duminica orbului.
Dar prin asemenea cuvinte şi lecuiri, Mântuitorul nu vorbeşte numai vremilor de atunci şi oamenilor pe care i-a vindecat, ci şi nouă tuturor şi vremurilor viitoare. Şi tocmai aici este trebuinţă a le frământa cu mintea, pentru că mult avem a învăţa dintr-însele.
Într-adevăr, dacă ar fi numai istoria aceasta a vindecării orbului, ar fi poate un lucru frumos de ştiut, dar care la urma urmei nu ne-ar ţine nici cald, nici rece. Nu aici însă trebuie să ne oprim noi, ci trebuie să le privim ceia în ce aceste lucruri ne vorbesc nouă. Şi dacă ne vom încorda ochii minţii ca să privim asta, putem fi încredinţaţi că vom găsi multe învăţături de preţ şi folositoare.
Mai întâi trebuie să ştim, fraţilor, că pe lume sunt orbi nu numai cu ochii aceştia din cap, ci mai mulţi încă orbii cu ochii minţii. Mântuitorul singur de multe ori ne-a vorbit de călăuzele oarbe, care nu ştiu să se călăuzească nici pe ei, nici pe alţii şi duc în groapă pe cei ce-i călăuzesc (Matei 15, 14).
Nu vedem noi în toate zilele atâţia oameni nenorocindu-se pentru păcatele lor! Unul, într-o clipă de ispită, se apucă şi pune mâna pe lucrul care nu era al lui. Dacă încercarea i-a izbutit, o mai încearcă şi azi şi mâne şi poimâine şi aşa mai departe. Dar de la început se poate vedea că lucrurile acestea nu pot sfârşi cu bine. Se pot lungi ani după ani fără a cădea în capcană, până când odată se sparge ulciorul, căci toate au un capăt. | Continuare »