b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mai săptămânile trecute, o doamnă din Bucureşti, din „cea mai bună familie“, şi-a pus capăt vieţii.
În cea mai bună familie era neînţelgere şi nefericire. Raportul poliţiei spunea că lângă moartă s-a aflat revolverul cu care îşi trăsese un glonţ în cap şi patruzeci de chei: cheile de la toate încăperile caselor.
Lipsea însă o cheie, pe care, dacă ar fi avut-o sinucigaşa, n-ar fi apucat calea lui Iuda: lipsea cheia credinţei în Dumnezeu. Dacă ar fi citit în Biblie, ar fi aflat această cheie, pentru că Biblia este o Carte plină de chei sufleteşti, care se potrivesc la orice împrejurări grele din viaţă. Nu este nici o stare sufletească pentru care să nu găseşti în Biblie o cheie potrivită, care îţi aduce mângâiere, întărire şi scăpare. De ar fi avut cheia aceasta, n-ar fi apucat calea pierzării; şi, desigur, nu devenea un „iad“ nici casa în care n-a mai putut sta. Ce folos de chei şi averi dacă nu-i credinţă în Dumnezeu?!

Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea?

Părintele Iosif Trifa, 6oo de istorioare

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

De ce le merge bine celor răi?… De ce încercările şi necazurile îi izbesc, de regulă, tocmai pe cei care Îl caută pe Domnul şi mântuirea?… De ce sunt parcă mai feriţi de încercări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufleteşti şi se tăvălesc în toate patimile şi păcatele?…
Iată o întrebare care ispiteşte. Dar nu e greu de dezlegat. Vom folosi o asemănare.
Când cineva e bolnav, doctorul nu cruţă medicamentele, oricât de amare ar fi. Şi, pe lângă aceasta, se dau bolnavului şi fel de fel de oprelişti de mâncăruri şi băuturi (aşa-numita „dietă“). Şi bolnavul nu se supără, căci e vorba de viaţa şi sănătatea lui.
În chipul acesta sunt cei credincioşi, pe care Doctorul cel Ceresc îi apără de boala păcatului, de boala pieirii sufleteşti, prin „medicamente“ şi „oprelişti“; prin fel de fel de necazuri şi încercări. Dar sunt şi altfel de bolnavi, care nu mai pot fi salvaţi. Pe aceştia medicul nu-i mai supără cu medicamentele şi opreliştile. Ci face ceea ce se vede în chipul de mai sus. Se apleacă spre cei ai casei şi le şopteşte: „Bolnavul e pierdut!… Nu-l mai chinuiţi cu medicamente şi diete… Daţi-i să mănânce şi să bea tot ce pofteşte, căci şi aşa e pierdut!“.
În chipul acesta, sunt cei necredincioşi, cărora „le merge bine“. Dar «binele» lor e şoapta medicului: „Lăsa-ţi-l să mănânce tot ce-i pofteşte inima, căci şi aşa e pierdut!… Lăsaţi-l să guste din toate plăcerile lumii, căci şi aşa mântuirea lui e pierdută!“
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de un astfel de «bine»! Cea mai mare nenorocire pentru un om pământean este când se tăvăleşte în păcate şi „îi merge bine“; când Dumnezeirea nu Se mai ocupă de el; când Doctorul cel Ceresc îl lasă „să bea şi să mănânce“ tot ce-i pofteşte inima.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un credincios, care trăia cu adevărat Evanghelia, spunea odată între nişte oameni:
– Am un lucru foarte greu. Când vine seara, stau să cad mort de oboseală… abia apuc să mă dau odihnei.
– Şi ce lucru atât de greu vei fi având? – întrebară oamenii.
– Un lucru foarte greu. În fiecare zi păzesc doi şoimi, îngrijesc doi iepuri, asupresc doi săpători, biruiesc un leu, apăr o casă de foc, curăţ o fântână şi vindec un bolnav.
Ascultătorii zâmbiră. Credeau că omul lui Dumnezeu glumeşte.
– Desigur, dumneata glumeşti cu noi, căci unde s-a mai pomenit ca cineva să îngrijească iepuri şi să omoare lei. Astea-s poveşti!
– Nicidecum! – răspunse credinciosul. Ceea ce v-am spus e adevărat. Ascultaţi!
Cei doi şoimi sunt ochii mei, pe care trebuie să-i păzesc toată ziua, să nu „zboare“ pe acolo pe unde se rănesc inimile şi se strică sufletele.
Cei doi iepuri sunt picioarele mele, de care trebuie să grijesc neîncetat să nu alerge în căile pierzării şi să nu mă ducă şi pe mine în calea cea rea.
Cei doi săpători sunt mâinile mele, pe care trebuie să le „asupresc“ neîncetat cu munca, pentru a-mi câştiga traiul vieţii şi a ajuta, după puterile mele, şi pe cei săraci şi lipsiţi.
Leul, pe care trebuie să-l biruiesc, este vrăjmaşul diavol care „umblă neîncetat, răcnind ca un leu şi căutând să mă înghită“ (I Petru 5, 8).
Focul, de care trebuie să apăr casa, este limba mea, căci „foc este limba, care aprinde case şi păduri“ (Iacov 3, 5). De acest foc îmi apăr mereu casa sufletului, înfrânându-mi limba, ca să nu grăiesc decât ceea ce place lui Dumnezeu. | Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE
– o istorioară din viaţa lui Shundar Singh –

Treceam într-o iarnă – spune Shundar Singh – prin munţii Tibetu¬lui. Era un viscol puternic şi un ger grozav. Calea era tot mai grea. Simţeam că puterile îmi scad. Mă biruia frigul şi îngheţul.
La o răspântie, văd un om căzut în zăpadă. E aproape îngheţat şi mort. Mă aplec spre el. E un tibetan. Îmi dă să înţeleg că orice încercare pentru salvarea lui e zadarnică. Dar eu nu pot să-l las aici. Îl ridic în spate şi plec cu el la drum. Povara e grea, dar, sub greutatea ei, simt că mă încălzesc. Eram aproape îngheţat de frig şi acum, iată, mă năpădesc sudorile. M-am încălzit, iar căldura mea o simte cel din spatele meu. Am devenit un fel de cuptor pentru el. Era aproape mort, iar acum îl simt că se mişcă şi dă semne de viaţă. Nu mai pot de bucuria mântuirii unui pierdut. Această bucurie îmi dă puteri noi. Păşesc cu bărbăţie prin zăpadă şi viscol. În zare se iveşte un sat. Suntem mântuiţi! Suntem mântuiţi amândoi, unul prin altul. Tibetanul ar fi pierit fără ajutorul meu, dar şi eu aş fi pierit fără el. Purtându-l în spate, m-am încălzit şi l-am încălzit şi pe el. M-am mântuit mântuind pe altul.“
Ce mult-grăitoare este această întâmplare! Să o luăm şi noi pe sufletul nostru! O taină a mântuirii sufleteşti aceasta este: să te mântui mântuind pe altul.
Creştinii de azi sunt atât de „reci“, tocmai pentru că nu se încălzesc încălzind pe alţii. Creştinii noştri sunt atât de „slabi“, tocmai pentru că nu se întăresc întărind pe alţii.
Şi sunt atât de „săraci“ creştinii de azi, tocmai fiindcă nu se îmbogăţesc îmbogăţind pe alţii.
Să nu uităm nici noi, ostaşii Domnului, porunca: Să ne mântuim, mântuind pe alţii!… Să ne încălzim, în-călzind pe alţii!…

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un preot istoriseşte, în amintirile sale pastorale:
O doamnă distinsă şi bogată veni odată la mine.
– Părinte, îmi zicea ea, eu sunt un suflet care caută de mult mântuirea. Dar nu o pot rupe cu lumea. Cad necontenit în vechile mele păcate. Făcut-am mereu rugăciuni, m-am spovedit în posturi, făcut-am multe pomeni cu săracii, şi tot parcă e zadarnic… Ce să mă fac?…
– Mai este încă o scăpare, – îi răspunsei eu liniştit.
– Şi anume ce?
– Nenorocirea! Crucea încercărilor!
– Ah! Nenorocirea? – grăi doamna cam speriată.
Şi aşa a şi fost. În casa ei cea plină de lux şi îmbuibare, intrară izbeliştile. Printr-un proces, pierdu o mare parte din averea ei. Rudele se întoarseră împtriva ei. Şi, pe deasupra, trecu şi printr-o boală grea.
Peste un an, căzu în faţa mea, strigând:
– Slavă lui Dumnezeu! În sfârşit, nenorocirea mi-a ajutat să apuc calea mântuirii. Prin crucea încercărilor am aflat ceea ce căutam.

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Trei păsări zburătoare: struţul, găina, vulturul; dar câtă deosebire este în zborul lor!
Struţul are aripi, dar nu zboară niciodată cu ele pe sus. Le foloseşte numai ca să-şi asprească mersul.
Găina zboară şi ea, dar numai din când în când; şi numai zboruri mici şi scurte. Zboară peste garduri.
Pe când vulturul zboară veşnic la înălţime. Îi place înălţimea cerului. Cu aripile se ridică mereu spre înălţimile cerului.
Aşa sunt şi rugăciunile oamenilor. Sunt oameni, în chipul struţului, care nu folosesc niciodată aripile rugăciunii. Au „aripi“, dar nu „zboară“. Cu aripile rugăciunii nu se ridică niciodată spre cer, spre Dumnezeu. Nu cunosc măreţia desprinderii noastre de pământ prin zborul rugă- ciunii.
Sunt apoi alţii, în chipul găinii, care folosesc din când în când „aripile“ rugăciunii. Fac însă numai „zboruri“ mici şi scurte. Se roagă fără să se desprindă prea mult de „pământ“. Se roagă din obicei, fără să se ridice din lume, fără să iasă din lume.
Cei care se roagă cu adevărat sunt în chipul vulturului. Se roagă cu putere. Când îşi desfac „aripile“, se desprind cu totul de pământ şi se ridică în slăvile cereşti. Le place – ca şi vulturului – măreţia înălţării spre cele cereşti. Cu aripile rugăciunii ies mereu din lume şi se ridică în slăvile unde lumea şi pământul nu ne mai pot urmări.
Aşa te rogi tu? Cum te rogi tu?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Cică un călugăr, răzbit odată de foame, căuta cum ar putea să mănânce ceva, în afară de timpul rânduit de mănăstire.
„Ştiu ce voi face – îşi zise el după o vreme. Căuta-voi pe unde se ouă găinile mănăstirii şi voi lua câteva ouă!“
Zis şi făcut.
Dar, după ce aduse ouăle în chilie, un alt necaz: cum era să fiarbă aceste ouă? Căci la bucătărie nu cuteza a se duce cu ele.
„Ştiu ce voi face! – îşi zise călugărul, judecând înde-lung. Lua-voi o lumânare, o voi aprinde şi voi «frige» oul, învârtindu-l la flacăra lumânării.“
Zis şi făcut.
Dar, tocmai pe când „frigea“ oul, dădu buzna peste el stareţul mănăstirii.
– Ce te-ai apucat să faci, fiule? Vai de mine! Ai furat ouă şi te-ai apucat să le fierbi cu lumânarea!
– Iartă-mă, preacuvioase stareţe! – suspină călugărul. Diavolul m-a îndemnat să fac aşa ceva.
Dar, în clipa aceea, apăru diavolul, răspunzând indignat:
– Nu-i adevărat, cuvioase stareţe!… Eu nu l-am îndemnat să facă acest lucru… Mie nici prin gând nu mi-a trecut că ar putea cineva fierbe ouă cu lumânarea… Nu aruncaţi toate în cârca mea!
Şi diavolul se făcu nevăzut.
Într-o carte bătrână am citit această istorioară. Iar învăţătura din ea e aceasta: diavolul a lăsat în lume şi în suflete sămânţa răului, dar, în iscodirea păcatului, omul de multe ori e mai drac decât dracul.

Preot IOSIF TRIFA,
din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.