Dregătorul bogat; păzirea poruncilor

„Şi s-a întristat, căci era bogat foarte“…

Să luăm aminte! Nu cumva să credeţi că Evanghelia de mai sus ar cere de la noi să ne vindem averile şi să le dăm săracilor, ca să ne putem mântui. Nu avuţia şi strângerea ei sunt o piedică pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ci piedicile sunt beteşugurile sufleteşti ce le scorneşte avuţia în sufletul nostru, dacă nu băgăm de seamă. O evanghelie din duminicile trecute ne arată un om pe care avuţia îl aruncase în braţele băuturilor şi desfătărilor, iar Evanghelia de mai sus ne arată pe un altul, ce-şi făcuse din bogăţie un idol pe care îl avea mai drag şi mai de preţ decât mântuirea lui sufletească. „Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea, zicea Psalmistul. Dar greşeala aceasta este că oamenii îşi lipesc mai mult inima de bogăţiile pământeşti decât de Mântuitorul şi de bogăţiile cele sufleteşti.
În multe chipuri şi feluri se poate vedea şi azi Evanghelia de mai sus. Eu am văzut-o şi astă-vară într un sat. Ieşiseră domnii de la judecătorie în afacerea unui om ce pârâse pe altul că s-a băgat cu hotarul spre el. Cel pârât tăgăduia (cu toate că se vedea bine că şi-a lărgit hotarul cu strâmbul). Atunci judecătorul l-a poftit pe cel pârât să pună jurământ. Pârâtul a stat puţin pe gânduri şi o dată a pus piciorul pe piatra de pe hotar şi a jurat, sau mai bine zis şi-a dat sufletul pentru o bucată lată de 50 de centimetri de pământ (cam un sfert cât i-ar fi trebuit de groapă). Ca şi în chipul de alături, şi pe omul acela Evanghelia îl chema să iasă din lăcomie şi să plece după Iisus, dar lăcomia şi diavolul îl îndemnau de la spate: „Nu te lăsa, omule… sporeşte-ţi averea!“ Şi omul a ascultat glasul lăcomiei şi L-a părăsit pe Iisus… pentru o brazdă de pământ.
O, câte fac oamenii să-şi sporească averile: jură strâmb, înşală, fură, omoară şi îşi vând sufletul în sute de feluri, apucaţi de lăcomia de a-şi înmulţi avuţiile. De aceea zice Iisus: Cu anevoie vor intra cei avuţi în Împărăţia lui Dumnezeu. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 25-A DUPĂ RUSALII (Lc 10, 25-37)
Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

samarineanul mEvanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).
Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus. Păcatul te-a rănit, păcatul ţi-a dezbrăcat sufletul de haine şi te-a lăsat „mai mort fiind“. Nu simţi tu acest lucru?De nu-l simţi, apoi tu eşti un pierdut şi azi; mâine vei muri în păcatele tale. Dar, dacă, cercetându-ţi starea ta sufletească, te vei simţi rănit de tâlharii păcatelor – şi odată cu aceasta vei simţi şi o durere pentru rănile tale sufleteşti şi o dorinţă vie care să-ţi umple ochii de lacrimi şi să-ţi deschidă gura să strigi: „Mântuitorule Doamne, vino şi mă scoate, ridică-mă, Doamne“ – atunci să ştii, iubite cititorule, că aproape de tine este mântuirea ta. Atunci să ştii că, în chipul samarineanului din chipul de mai sus, şi asupra ta Se pleacă Domnul şi Mântuitorul Hristos cu tămăduire şi mântuire sufletească.
O, ce Samarinean milostiv şi bun este nouă Domnul! Dar tocmai această bunătate şi milostivire cere ca şi noi să fim cu milă şi iubire faţă de aproapele nostru. „Mergi de fă şi tu asemenea“ – i-a zis Iisus legiuitorului; şi aşa ne zice şi nouă. Fiecare creştin trebuie să fie, să se facă, mai ales în aceste vremuri grele, un samarinean milostiv pentru durerile, lipsurile şi rănile sufleteşti şi trupeşti ale aproapelui său. | Continuare »

Demonizaţii din Gherghesa

Ieromonah Arsenie Boca

Printre nenumăratele minuni, pe care le-a săvârşit Mântuitorul Hristos, în timpul cât a petrecut cu oamenii, este şi ceea cu vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor.

Este vorba de doi oameni al căror trecut nu-l cunoaştem şi despre care Sfânta Evanghelie de la Matei ne spune numai că, stăpâniţi de această boală, locuiau prin morminte, că erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu se încumeta să treacă pe-aproape de ei.

Vor fi plecat ei de bună voie dintre concetăţenii lor, gherghesenii, sau aceştia, văzându-i stăpâniţi de demoni, îi vor fi alungat ei, luând măsuri de apărare, ca şi în cazul cu bolnavii de lepră. Nu putem şti. Ceea ce putem bănui însă, este că răutatea lor împotriva oamenilor singuratici, trecători pe acolo, era cu atât mai mare, cu cât ea era sporită de setea de răzbunare împotriva comunităţii omeneşti în genere.
Dacă istorisirea evanghelică despre minunea vindecării acestor doi demonizaţi nu ne-ar înfăţişa o seamă de fapte obiective, care să ne încredinţeze că cei doi nefericiţi erau cu adevărat stăpâniţi de demoni, am fi înclinaţi să credem că ar fi vorba doar de doi simpli nebuni, ajunşi în faza critică de furie. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

EVANGHELIA DUMINICII DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

Iată cât de frumoasă este şi această Evanghelie! Ea cuprinde tot ce trebuie să primim pentru mântuirea sufletului nostru. Să luăm pe rând învăţăturile din ea:
„Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine…“ – zice Evanghelia. Asta înseamnă că, dacă vrei să pleci după Hristos, trebuie să te hotărăşti pentru El, trebuie să intri în slujba Lui şi să asculţi de El şi de voia Lui. Voile tale, de cele mai multe ori, sunt „voile trupului şi ale gândurilor“ (Efes. 2, 3), adică voile lui satan şi ale păcatului şi de aceea trebuie să te lepezi de ele şi să-L primeşti pe Hristos de Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa sufletului tău. „Au nu ştiţi că voi nu sunteţi ai voştri?“, zice apostolul Pavel (I Cor. 6, 19), ci sunteţi ai lui Iisus Hristos, Care „v-a răscumpărat cu preţ“. Lepădarea de sine asta înseamnă: să-ţi dai mâinile tale, picioarele tale, inima ta, vorbele şi gândurile tale, să-ţi dai tot ce ai lui Iisus Hristos, să le pui în slujba Lui şi în ascultare de El.
Dar lucrul acesta nu e uşor. De aceea, zice mai departe Evanghelia că tot cel ce vrea să se lepede de sine trebuie:
„Să-şi ia crucea sa“, adică să porţi luptă cu patimile, cu plăcerile, cu ispitele ce ţi le scoate lumea aceasta în calea ta de mergere înainte după Hristos. Dar, în această luptă, noi am cădea neputincioşi la cel dintâi pas dacă înaintea noastră n-am avea Crucea lui Hristos, adică Jertfa cea mare a răstignirii lui Hristos pentru păcatele noastre.
Cititorule! Priveşte icoana de alături şi-ţi dă seama că pentru tine suie Hristos Golgota. Pentru păcatele tale şi ale mele, şi ale tuturor. Crucea pe care o duce Hristos pe umerii Săi, ca să moară pe ea, este darul prin care ne-a venit iertare şi mântuire de pieirea cea veşnică. | Continuare »

[Hristos nu dă scaune moi… ci crucea]

Din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Ceişoara – duminică, 30 iunie 1974

„Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze!”
Hristos nu dă titluri, nici scaune moi. Hristos ne dă crucea, s-o purtăm pe urmele Lui. O, voi, care aţi căutat mereu scaune şi titluri, şi întâietate în Lucrare, nu mai căutaţi în Lucrarea aceasta aşa ceva. Căci lucrurile acestea nu le poţi găsi aici. Noi nu avem aşa ceva. Vă veţi izbi de un zid puternic – Hristos – Care ca mâine vă va scoate din Lucrarea Lui. Cum i-a spus Sfântul Apostol Pavel lui Timotei: „Timoteie, păstrează credinţa şi cugetul curat pe care unii l-au pierdut şi au căzut de la credinţă. Din numărul lor sunt Imeneu şi Alexandru, pe care i‑am dat pe mâna satanei, ca să se înveţe să nu hulească”.

Vreţi voi, fraţilor care căutaţi întâietate în adunare şi scaune moi, vreţi voi să fiţi daţi pe mâna satanei? Dumnezeu poate să vă pună pe scaunul şi pe patul de durere, dacă vă ţineţi morţiş ca un spin în coasta acestei adunări. Dumnezeu ca mâine poate să vă scoată din Lucrare şi veţi sta ani de zile pe patul de durere. Dacă ai fi fost hotărât pentru mântuire, n-ai fi ajuns aşa. Dar acolo în chinuri şi în durere, Dumnezeu tot îţi va deschide inima pentru El şi pentru Lucrarea Lui. Însă e păcat, fraţilor, când Dumnezeu ne-a pregătit să avem atâtea mijloace, atâtea posibilităţi să întărim Biserica lui Dumnezeu, noi să ne credem cineva în adunarea Domnului, să-L înlocuim pe Domnul.

Cine suntem noi, de fapt? Spunea un Sfânt Părinte în Pateric că vine la stareţ şi îi zice: „Părinte mi-a venit duhul mândriei…” Stareţul zice: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul…”
Mândriţi-vă şi voi, fraţilor, cei care aţi făcut cerul şi pământul. Căutaţi scaunele moi din adunări, dacă vouă vi s-a dat stăpânire peste adunări şi peste pământ. | Continuare »

Inaltarea

Pr. Iosif Trifa, «Lumina Satelor» nr. 22/24 mai 1925, p. 1

Acum joi, la Înălţarea Domului, se face iarăşi, toată ţara, praznic de amintire şi de rugăciune pentru odihna celor morţi în război. Un lucru cuminte şi creştinesc a făcut statul nostru când a pus acest praznic, pentru că scumpii noştri morţi în război sunt morţii învierii noastre naţionale. Prin suferinţele, patimile şi moartea lor, noi am înviat ca naţiune. Scumpii noştri cari dorm azi – cei mai mulţi în pământ străin – nu sunt numai morţii mamelor, taţilor, ai văduvelor şi orfanilor, ci ei sunt morţii noştri, ai tuturora, ai neamului nostru, şi trebuie în tot chipul să ne arătăm recunoştinţa faţă de ei jertfa lor. Un astfel de semn al recunoştinţei noastre este şi ziua amintirii şi prăznuirii lor. Dar cu o zi de praznic şi de rugăciune pentru ei într-un an, încă nu ne-am împlinit toată datoria faţă de jertfa lor. Să nu uităm că lângă crucile Golgotei noastre naţionale plâng Mariile şi Magdalenele, plâng văduvele şi orfanii care şi-au pierdut pe scumpii lor pentru învierea noastră naţională. faţă de aceşti vii ai morţilor noştri trebuie să ne facem toată datoria şi noi, şi statul nostru. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor Duminicilor de peste an

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel“.
Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Intrare-Ierusalim
Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.
Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
Iată, Împăratul Măririi Se apropie să intre în Ierusalimul sufletului nostru! După ce am postit şi ne-am mărturisit, acum soseşte Taina cea mare a Sfintei Cuminecături; adică Însuşi Hristos va intra în casa sufletului nostru.
Sosesc Paştile! Şi Praznicul acesta trebuie să-l aştepte tot creştinul, cu sufletul curat şi curăţit de păcate. | Continuare »

Litera omoară, iar duhul dă viaţă

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Floriilor

Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toateâ atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii. | Continuare »

[Toţi cei care, în viaţă, crucea ca jugul aţi purtat]

Ioan Opriș, fragment din vorbirea de la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

Fraţilor dragi şi surorilor scumpe! Gura Domnului ne grăieşte prin gura proorocului Solomon la 8, 17: „Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi pe cei ce Mă caută cu tot dinadinsul. Mă las să fiu găsit de ei”.
Pe cine iubeşte Domnul Iisus? Pe cei ce-L iubesc pe El şi Se lasă găsit de cei ce-L caută cu tot dinadinsul.

În Matei 11, 28 zice: „Veniţi la Mine voi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară. Şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima. Şi veţi avea odihnă pentru sufletele voastre”.
E un cuvânt din două sau trei versete, care se aude foarte mult prin adunările noastre. Dar aceste versete trebuie bine ascultate, bine judecate, bine pătrunse, bine pronunţate, bine rumegate… Ele trebuie neapărat înţelese. După ce-l cheamă pe fiecare la Sine, după aceea le spune imediat tuturor: „Luaţi jugul Meu, că este bun, şi sarcina Mea, că este uşoară!…”
Şi tu, frate şi soră care eşti bolnavă sau care ai un bolnav în casă, mereu te plângi, mereu te tânguieşti şi spui aşa: „Crucea mea e grea, crucea mea e foarte grea, crucea mea e mai grea decât toate crucile…” Totuşi Domnul Iisus nu aşa a spus, ci a spus: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”.

Deci dacă sarcina ta o duci alături de Domnul Iisus, ea este bună şi uşoară de dus, şi binecuvântată. Dar pentru că tu-ţi duci crucea ta singur, de aceea gemi şi te văicăreşti. Cum făceam azi undeva o asemănare: | Continuare »

Sf. Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica Ortodoxiei – 25 martie 1945

În cea dintâi Duminică a Marelui Post, care se numeşte Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfânta Biserică prăznuieşte întărirea şi întemeinicirea credinţei ortodoxe, biruinţa asupra numeroşilor eretici osândiţi de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Ştiţi că încă din vremurile apostolice au apărut o mulţime de dascăli mincinoşi, al căror număr a tot crescut o dată cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strâmbat sfânta credinţă ortodoxă, învăţând mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – şi mulţi au urmat păgânătăţii lor, mulţi au pierit cu moarte veşnică.

Toate acestea au fost prezise de către sfinţii apostoli. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua Epistolă sobornicească a sa: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Ce i-a răscumpărat, îşi vor aduce sieşi grabnică pieire; şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite, şi din pricina lor calea adevărului va fi hulită (2 Pt. 2, 1-2). Şi sfântul apostol Pavel îi prevenea pe creştinii din Efes: Ştiu că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma, şi dintre voi înşivă se vor ridica bărbaţi grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici după ei (Fapte 20, 29-30).

Încă de atunci, din vremurile apostolice, au început despărţirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa că Biserica trebuie să fie una: Şi va fi o turmă şi un păstor (v. In. 10, 14-16). Şi în rugăciunea Sa arhierească El a strigat către Tatăl Său: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17, 10-21).

Domnul a învăţat că Biserica trebuie să fie una, El fiindu-i Cap şi Păstor – iar toţi dascălii mincinoşi şi ereticii cu putinţă au năzuit întotdeauna, ca nişte lupi răpitori, să se deosebească de Hristos şi să răpească o parte a turmei lui, însetând de stăpânire şi de cinstirea din partea lumii. Ei sfâşie Biserica lui Hristos. În anul 1054, din pricina pretenţiilor papilor romani la stăpânire absolută în Biserică, pe care voiau s-o cârmuiască singuri, Biserica Apuseană, catolică adică, s-a despărţit de Biserica Răsăritului, ai cărei fii suntem noi. Sfinţii apostoli nu au practicat niciodată stăpânirea absolută a unui singur om în Biserică: Biserica era cârmuită soborniceşte şi nimeni nu-şi dădea numele de locţiitor al lui Hristos pe pământ. Ortodocşii au făcut totul pentru a preîntâmpina ruptura, dar Domnul a îngăduit-o. | Continuare »