Traian Dorz
Profetul vremurilor noastre
tu eşti un glas ceresc spre noi
în faţa marilor dezastre
şi-a Judecăţii de Apoi.
Şi eşti solia salvatoare
cu îndreptar de unic drum
din faţa morţii-ngrozitoare
cu cerul prăbuşit în scrum.
Şi eşti trimisul ultim care,
la pasul ultimei răscruci,
mai face-o ultimă chemare
spre Steagul Salvatoarei Cruci.
… O, de-am primi cu toţi solia
şi-am cugeta la sensu-i sfânt
’nainte de-a veni Mânia
cu ultimul deznodământ!
Hristos e Cel ce ne vorbeşte
prin glasul tău, „ceresc trimis“,
ce-n faţa morţii ne sileşte
pe cel din urmă drum deschis.
Fii binecuvântată, Viaţă
şi Cale, şi-Adevăr frumos!
Cât încă mai te-avem în faţă
noi vrem şi-alegem pe Hristos.
Poezii în lectura autorului Traian Dorz
 |
Traian Dorz, din Cântarea Învierii
O, Sfântă Faţă-nsângerată,
senină sub cununa-Ţi grea,
spre slava Ta îndurerată
cum să-mi ridic privirea mea?
Cu lacrimi Te privesc,
cu lacrimi Te iubesc,
cu lacrimi Te sărut smerit,
căci pentru mine-ai suferit!
Ce susă-i slava Ta divină,
ce joasă-i aplecarea Ta
între Sfinţenie şi Vină,
pe amândouă-a le purta!
Cum să-Ţi privesc acele rane
ce ştiu că eu Ţi le-am făcut,
– o, dureroasele piroane
ce-al meu păcat Ţi le-a bătut!…
Iisuse, răstignit de mine,
mă prăbuşesc plângând zdrobit:
ce vinovat sunt către Tine
– şi totuşi Tu cât m-ai iubit!
Zdrobit-am Inima-Ţi iubită,
făcând ce nu mai pot uita
– cu toată inima-mi zdrobită
plâng încleştat de Crucea Ta!
Traian Dorz, versificări şi meditaţii la Eclesiastul (format audio în lectura autorului)
«O deşertăciune a deşertăciunilor – zice Eclesiastul – o deşertăciune a deşertăciunilor!… Totul este deşertăciune. Ce folos are omul de toată truda lui pe care şi-o dă sub soare?»
A doua carte a lui Solomon, Eclesiastul, urmăreşte viaţa unui suflet care n-a ascultat întru totul de Domnul Dumnezeul său, nici de îndemnul primit. N-a urmat deplin calea lui Dumnezeu… Ci şi-a pus toată truda grea a vieţii sale să se bucure de viaţa lumii acesteia. Să-şi strângă comorile lumii acesteia. Să se desfăteze cu plăcerile lumii acesteia.
Astfel, ea începe cu încheierea. Şi se încheie cu judecata.
Deşertăciune este de la început şi până la sfârşit o viaţă care caută în primul rând lucrurile acestei lumi, slava ei şi desfătarea ei. Peste toată întinderea unei astfel de vieţi răsună mereu tristul refren: «O, deşertăciune a deşertă-ciunilor!…». Ca o puternică înştiinţare tuturor celor ce au apucat şi care merg pe calea aceasta… Că au apucat rău. Că merg rău. Şi că vor sfârşi rău.
Dar cine are astăzi urechi să mai audă?
 |
 |
Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,
căci eu numai prin Tine iertare pot afla.
Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,
să-mi plâng cu-amare lacrimi păcatul din trecut.
Apleacă-mă, Iisuse, la Sfântă Jertfa Ta,
ca Sângele Golgotei să spele vina mea.
Apleacă-mă, Iisuse, sub pocăinţă-acum,
să merg cu biruinţă pe-al mântuirii drum.
Apleacă-mă, Iisuse, ca treaz să fiu oricând,
să birui pe satana, în Jertfa Ta crezând.
Apleacă-mă, Iisuse – iar când vei judeca,
aşază-mă, Stăpâne, cu cei de-a dreapta Ta.
