1972 – 1976
Alege bine ţinta spre care te îndrepţi,
c-ai să-ţi primeşti răsplata când nici n-ai să te-aştepţi
şi vei răspunde veşnic în faţa lui Hristos
de toţi cei ce-ţi urmează pe drumul ce i-ai scos.
Să mă întorc iarăşi la altceva, mai înainte.
După un an de zile de la trimiterea, în 1971, a memoriului la patriarh, am fost chemat la Protopopiatul Beiuş pe ziua de 14 martie 1972, pentru o întâlnire cu episcopul Oradiei, care avea să-mi comunice ceva din partea patriarhului. M-am bucurat de această ocazie. Voi căuta să le înfăţişez din nou, cu toată durerea, situaţia grea în care ne găsim şi să le pun pe inimă marea răspundere pe care o au pentru soarta Bisericii, ameninţată pe de-o parte de rătăcirile şi dezbinările provocate din afară, care se adâncesc cu fiecare zi din cauza indolenţei şi imoralităţii dinăuntrul ei; iar pe de altă parte, de necredinţa şi decăderea din mijlocul ei, care creşte la fel. Iar lucrarea Oastei, care ar fi de cel mai mare ajutor în redresarea lucrurilor, continuă să fie privită cu duşmănie şi lovită în toate felurile.
În ziua fixată, când intram în biroul protopopului, mă aşteptau amândoi, episcopul şi protopopul. Îndată a intrat acolo şi inspectorul cultelor.
– Frate Dorz, începu Episcopul, eu te cunosc pe dumneata din 1945-1946, de când veneai pe la Săsciori cu fratele Marini. Şi eu sunt de pe acolo… Te-am chemat acum ca să-ţi spun că patriarhul vrea să stea de vorbă cu dumneata în problema Oastei Domnului, aşa că ai să-i scrii la Patriarhie, cerându-i o audienţă şi veţi discuta amândoi. | Continuare »
Versuri: Traian DORZ, compoziţie şi interpretare: Culiţă MIHĂILĂ
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 9-a după Rusalii
… Dumnezeu lucrează împreună cu noi numai atâta vreme cât şi noi lucrăm cu El, potrivit voii Sale şi planului Său. El binecuvântează munca noastră numai cât lucrăm cu materialul plăcut Lui. Cu învăţătura Adevărului Său, care este: aurul, argintul şi pietrele Lui scumpe. Şi cu pilda vieţii noastre ascultătoare, smerite, curate, evlavioase şi iubitoare.
Dar, îndată ce noi primim ispitele diavolului de a folosi alt material, altă învăţătură, alte încredinţări, în locul celor bune de la început, nu numai că lucrul începe să capete altă formă şi altă calitate, dar şi ajutorul lui Dumnezeu ne este retras. Duhul Sfânt ne părăseşte şi nu mai lucrează cu noi, fiindcă El nu vrea să Se facă părtaş la stricarea unei Lucrări pe care El Însuşi a început-o.
Şi nici nu vrea ca în Lucrarea pe care El a gândit-o şi a voit-o într-un fel, la care a lucrat o vreme şi pe care a înălţat-o până la un nivel, – să vină apoi alte duhuri s-o schimbe, s-o modifice, s-o întoarcă altfel, dându-i un alt scop, o altă formă, un alt chip de cum a vrut El.
Atunci lucrătorii acelui sector încep să lucreze fără binecuvântarea Domnului. Se opintesc, se sforţează, se zbat cu toată încăpăţânarea şi toată îndărătnicia ambiţiei lor – şi cu toată colaborarea duhului lui Satan… – şi lucrează fără Hristos…
Lucrează la dărâmarea a tot ce s-a construit înainte, înlătură aurul, argintul şi pietrele scumpe ale bunelor învăţături, ale dreptei credinţe, ale frumoaselor pilde din trecut. Înlătură sfintele nume ale înaintaşilor, părăsesc sfintele rânduieli, batjocoresc sfintele valori, dispreţuiesc sfintele adevăruri, leapădă sfintele principii. Şi iau lemnul, fânul, trestia… paiele unor învăţături crescute de ieri-alaltăieri şi le clădesc pe acestea în locul aurului lămurit în focul veacurilor, în focul încercărilor şi în cel al roadelor…
Iau paiele aduse de vânturile ispititoare ale veacului acestuia, uşuratic şi stricat…
Iau paiele unor învăţături străine şi nestatornice, fără trăinicie şi fără roade.
Iau paiele acestea fără rădăcini, fără trecut şi fără viitor… Şi clădesc… pentru flăcările nimicirii.
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
…Într-adevăr, nici cu o altă metodă n-ar fi reuşit Satan să facă atât de mult rău contra mântuirii aduse de Domnul Iisus, decât cu metoda răstălmăcirii Adevărului Său Sfânt. Nici o altă putere decât „adevărurile“ mincinoase n-ar mai putea strica aşa de mult Adevărul adevărat. Şi nici o altă uneltire n-ar fi reuşit să-i dezbine pe fraţi decât cea a prefăcătoriei, a „dragostei“ făţarnice… a iubirii false cu vorba şi cu cântarea. Dar a uneltirii cu fapta contra iubirii adevărate.
E de atâta mirare cum pot unii oameni să vină sau să stea în Lucrarea lui Dumnezeu şi să n-aibă nici duhul şi nici învăţătura acestei Lucrări!
E şi mai de mirare cum pot vorbi aceştia de sinceritatea inimii, când ei au o inimă prefăcută; de ascultarea frăţească – şi ei nu ascultă de nimeni; de umblarea în adevăr, când ei umblă în ascuns; de părtăşia frăţească, când ei uneltesc cu străinii tocmai împotriva fraţilor, a învăţăturii frăţeşti, a adunării frăţeşti, a dragostei frăţeşti…
Ce mai rămâne din toată vorbăria lor despre Hristosul cel Adevărat, când toată lucrarea lor foloseşte numai hristoşilor mincinoşi? Ce rost mai are toată umblarea lor între fraţi, dacă pe urma lor nu rămân decât dezbinarea, cearta, clevetirea şi amărăciunea rătăcirilor, a răstălmăcirilor, a zavistiilor? Ce duhuri le vorbesc oamenilor acestora? Ce puteri îi poartă? Şi ce răsplată îi aşteaptă?
Răbdare, o, încă puţină răbdare!
Sus ochii, şi gândul, şi braţul, şi paşii!
Slăvita Cetate cerească răsare,
iar cea mai frumoasă şi sfântă intrare
e-aceea prin care te nalţă vrăjmaşii.
Răbdare în chinuri şi-n lipsuri răbdare,
în zbucium, în lupte şi-n dorul fierbinte!
Pe faţa brăzdată de lacrimi amare
vor cerne lumină răsfrângeri de soare
din Slava ce vine… Priveşte nainte!
Răbdare-n viaţă şi-n moarte răbdare!
Al tău e triumful din veacul ce vine.
Când noaptea apune, când Ziua răsare…
nu moarte-i aceea, ci viaţă şi har e
răsplata răbdării-ndelungi şi senine.
Răbdare, o, încă puţină răbdare!
Priveşte răsplata, să birui suspinul
şi treci peste moarte cu-a vieţii cântare!
Răbdare, o, încă puţină răbdare,
căci vine seninul, seninul, seninul!…
Traian Dorz, Cântări îndepărtate
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
… E lucru de mare mirare cum unii aşa-zişi credincioşi iau în chip atât de uşuratic şi de simplu vorba cea mare a mântuirii lor, condiţiile ei şi dobândirea ei. Din dorinţa de câştig lumesc şi de laudă firească, pentru a se face cât mai uşor primiţi şi urmaţi de cei lesne-crezători, aceştia le promit o mântuire foarte uşoară şi foarte la îndemână: o credinţă simplă, o formalitate simplă, o trecere simplă la un crez simplu – şi gata, eşti mântuit… O, ce nebunească şi nechibzuită este o astfel de încredere! Pe o astfel de vorbă au fost băgaţi în Lucrarea lui Dumnezeu atâţia uşuratici şi lumeşti, nenăscuţi din Dumnezeu, neschimbaţi prin Harul lui Hristos şi netransformaţi prin Duhul Sfânt. Aceştia, apoi, prin duhul păcatului şi al firii, de care nu fuseseră curăţaţi, au adus în Biserica şi în adunarea Domnului lumea, dezbinarea, păcatul, răul…
Cuvântul sfânt însă înştiinţează cutremurător de la început: nu cel care zice, ci acel care face… (Matei 7, 21-23). Pentru a nu fi nici o îndoială în privinţa asta pentru nimeni şi niciodată. Toate înştiinţările Domnului au în vedere acest lucru. Mântuirea se primeşte nu la începutul credinţei, ci la sfârşitul ei (I Petru 1, 9).
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
Oricine este un trimis al Duhului Sfânt vorbeşte pe limba fiecăruia dintre cei care-l aud. Duhul Sfânt îi dă darul vorbirii în felurite limbi, după feluritele trebuinţe sufleteşti ale celor cărora le vorbeşte sau le scrie.
Iată-l pe părintele Iosif. Când Duhul Sfânt S-a revărsat peste el şi l-a trimis să propovăduiască lucrarea Vântului şi a Focului Ceresc pentru trezirea Bisericii şi a poporului nostru, el a vorbit în aşa fel încât noi toţi, cei care eram din toate neamurile de sub cer şi de sub iad, beţivi, mincinoşi, desfrânaţi, suduitori, hoţi, clevetitori, certăreţi, fumători, lacomi, ucigaşi – l-am auzit şi noi, fiecare, vorbindu-ne pe limba noastră… Şi toate sutele de mii am simţit că acest cuvânt ne străpunge inima, că ne îndoaie genunchii, că ne scaldă ochii şi că ne prăbuşeşte la picioarele Crucii lui Hristos, strigând din sutele de mii de guri cu un singur glas:
– Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Cine a făcut minunea asta, dacă nu darul şi Harul Duhului Sfânt?
Care putere de om mai este în stare să facă aşa ceva? Ce trâmbiţă cerească a mai sunat aşa în Biserica noastră de la Sf. Ioan Gură de Aur până astăzi – ca el?
Nu este, oare, asta o minune a revărsării Duhului Sfânt, după cum ne-a spus de atâtea ori el însuşi?
Cine a mai făcut o astfel de lucrare, cu un astfel de răsunet limpede dulce şi cald, cum este lucrarea Oastei, lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea acestei Cincizecimi Dumnezeieşti?
Şi iată nu numai dovada roadelor ei, dar şi dovada trăiniciei ei, a duratei ei în timp!…
Câte furtuni a stârnit diavolul împotriva ei nu numai din afară, ci mai ales dinlăuntru! Ce vânt rău au stârnit valurile învolburate din 1935 bântuind până în 1947, timp de doisprezece ani, înecând atâtea suflete şi spărgând atâtea corăbii care porniseră şi ele spre Ierusalimul de Sus, dar care n-au mai ajuns niciodată în portul lui! Şi ce vânt viclean se strecoară iarăşi, cu vârtejuri ascunse şi cu răsuciri ucigaşe, aruncând praful şiretelor încredinţări şi gunoaiele orbiei pierzătoare în ochii multora, de atâţia ani, şi până şi azi!
Apoi câţi lei furioşi s-au repezit să rupă – şi-au rupt.
Dar lucrarea aceasta merge mereu crescând, biruind şi rodind pentru Dumnezeu, fiindcă ea este revărsarea Duhului Sfânt şi prin ea lucrează puterea şi Numele lui Hristos.
Şi nimeni şi nimic nu o vor putea nici nimici, nici abate de la slujba şi chemarea ei până ce şi le va împlini, fiindcă Dumnezeu Şi-a pus Numele Său şi pecetea Lui peste ea.
Traian Dorz, din HRISTOS –PUTEREA APOSTOLIEI
…Prigonirile sunt pentru credinţă ceea ce este furtuna pentru foc. Când focul e slab, furtuna îl împrăştie, dar când focul e puternic, ea îl aprinde nespus mai mult şi îl răspândeşte nespus mai repede. Aşa a fost totdeauna şi aşa a şi rămas până astăzi.
Încă din primele zile ale creştinismului, diavolul a stârnit împotriva Bisericii Domnului Iisus cea mai ucigaşă ură şi cea mai necruţătoare prigonire, cu gândul de a o nimici, după cum căutase să facă şi cu Iisus. Dumnezeu a îngăduit diavolului să-şi împlinească, în mare parte, aceste planuri ale lui, dar numai în măsura în care acestea foloseau chiar Bisericii Sale şi fiecărui credincios care ajunsese în această cernere a lui Satan, cum spusese Mântuitorul (Luca 22, 31). Dar aceasta era îngăduită de Dumnezeu tocmai în vederea curăţării grâului Său din hambarul Bisericii, prin această cernere.
…Furtuna n-a stins niciodată un foc viu, ci numai pe acela care şi aşa era mort. Cernerea n-a pierdut niciodată grâul care era sănătos, ci numai pe acela care şi aşa era sec. Nu vă miraţi de încercarea de foc ce s-a abătut peste voi – spune Cuvântul lui Dumnezeu (I Petru 4, 12)…
…Furtuna trebuie să împrăştie focul, iar vântul trebuie să cureţe aria, când fumul se lasă prea jos în ochi, iar aria se prea umple cu pleavă şi cu gunoaie.
Nu vine încercarea decât atunci când este nevoie şi numai acolo unde este lipsă de ea.
Vântul nu scutură decât florile seci şi nu face să cadă decât fructele viermănoase. După ce şi-a făcut această lucrare binefăcătoare, încercarea trece şi vântul încetează.
