b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Înţelepciune, Maică sfântă,
ce-mi îndrumezi cărarea mea,
rămâi de mine mai aproape
când munţii-s nalţi, iar noaptea-i grea!

Învaţă-mă că nu-s pe lume
comori mai mari şi mai de preţ
ca cele ce le dă credinţa
smeritei şi-nfrânatei vieţi.

Învaţă-mă să n-am prieteni
mai buni şi mai aleşi ca cei
ce n-au nici duhul linguşirii,
nici pofta laudei în ei.

Învaţă-mă că nu-i cunună
mai scumpă ca un cuget drept,
nici tron mai nalt ca umilinţa,
nici dar ca sfatul înţelept.

Învaţă-mă nu după vorbe
pe cei ce-i văd să-i preţuiesc,
să-i simt, prin duh, în adâncime
şi, prin tăcere, ce gândesc. | Continuare »

Când Tu îmi dai sărutul iertării, parcă-aş vrea
să-mi crezi, Iisuse, plânsul din pocăinţa mea,
să vezi ce rău îmi pare de tot ce Ţi-am greşit
când n-am iubit puternic pe cel ce m-a lovit.

Când n-am întors cu milă spre cel nenorocit,
când n-am plâns lângă-acela cu sufletul rănit,
când n-am răspuns iubirii cu care mă-nconjori
cu râvnă şi-ascultare decât arareori.

Eu ştiu că nu sunt vrednic, Iisuse, până-n veci,
din slava slavei Tale spre mine să Te-apleci,
dar crede-mi, Doamne, plânsul din rugăciunea mea,
nu-ntoarce de la mine, în lacrimi Faţa Ta.

Iisuse, doar la Cruce, iertare, vin să-mi dai
şi stărui lângă Jertfa-Ţi cu plânsul fără grai
şi-aş vrea să-mi crezi suspinul, că-i sincer tot ce-Ţi spun,
sărutul împăcării să-mi dai, Iisuse bun.

Lidia Hamza

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel prefăcut trădează când nu mai e câştig
cum cel fricos trădează când nu mai are gloată,
cel uşuratic fuge când nu mai e mulţime,
cel vorbăreţ, atuncea când trebuie tăcut,
iar trufaşul trădează când florile lipsesc.

Fă totul şi te ţine statornic în credinţă
şi-nvaţă cum duci lupta cât încă n-a sosit.
Veghează şi te roagă nainte de ispită,
c-atunci când e venită şi eşti în ea, n-ai vreme
nici să veghezi pe cale
şi nici să te mai rogi!

Nainte de-a ajunge pe căi alunecoase
fii băgător de seamă la fiecare pas,
c-atuncea când începe vârtejul prăbuşirii
nu-i nimeni să mai fie în stare-a te opri.
Atunci trădarea face popoare-ntregi de morţi.

Mai bine deci te roagă să n-ajungi în ispită
de nu te ştii în stare s-o-nvingi ajuns în ea.
Să nu te ducă Duhul în locul încercării
de n-ai puteri să suferi
şi-atunci să nu trădezi.
Mai bine-un vameş sincer
decât un fariseu!

Traian DORZ,

din Cântări Îndepărtate

De ce noi nu putem, Iisuse, al vieţii greu să-l biruim,
batjocorile şi prigoana mai răbdători să le primim?

De ce în valurile vieţii aşa uşor ne afundăm?
De ce ne copleşeşte somnul, de veghe când ne pui să stăm?

…Fiindcă noi privim la valuri şi nu pe Tine, Te vedem,
fiindcă ne culcăm alene şi nu cu Tine priveghem!

Fiindcă nu iubim ocara şi n-am dori să suferim;
cu toată lumea de păcate ne place-n pace să trăim.

De-aceea nu putem, Iisuse, să facem lucrul cel mai mic
şi în această tristă stare în veci nu vom putea nimic!

O, întăreşte-ne, Iisuse, şi ochii ţine-ni-i mereu
la Tine, Care eşti puterea şi biruinţa-n orice greu.

Traian DORZ,
din CÂNTAREA ÎNVIERII

Tu singur trebuie să cauţi
de vrei să afli ce doreşti,
tu singur trebuie să stărui
de vrei vreodată să primeşti,
tu singur trebuie, tu singur
să baţi la Porţile Cereşti
– de vrei cu-adevărat izbânda
în tot ce-aştepţi şi năzuieşti!

Dar caută, stăruie şi bate
pân’ ai să izbuteşti ce vrei,
să nu te laşi nici dus de lene
şi nici înspăimântat de lei.
Împotriveşte-te ispitei,
înfruntă-te cu anii grei,
trântit, – ridică-te şi luptă
– pân’ ai să izbuteşti ce vrei!

Căci trebuie să afli-odată
ce cauţi, umblând stăruitor,
şi trebui’ să primeşti odată
ce ceri cu lacrimi şi cu dor,
şi trebui’ să ţi se deschidă
odată orişice zăvor,
– numai să lupţi, să ceri, să stărui
nerenunţând – şi-ncrezător!

Traian DORZ, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Eu n-am uitat cuvântul: «Aduceţi-vă-aminte!»;
ca fulgerul îmi arde, ca tunetul mi-e spus,
– înaintaşii noştri nu-s pietre ori morminte,
ci steaguri înălţate şi sori ce n-au apus!

Îl văd venind pe ziduri părintele-lumină,
cu fruntea lui şi mâna cea albă – singurel,
şi glasu-i alb întreabă… şi tace, şi suspină,
şi nu-şi mai recunoaşte pe nime’-aici cu el.

Şi văd o Mână Sfântă cum scrie pe o rază
un «Mane, Techel, Fares» pe-acest oraş beţiu
ce cântă-cântă-cântă când tot se ruinează
şi cântecul răsună a jale şi-a pustiu.

Şi văd copii nevârstnici venind ca să se-mbete
de cântecul acestui ţimbal zângănitor
şi sunetul i-nşală – şi sufletele, bete,
se duc pe alte drumuri, pierzându-şi ţara lor.

… Cum m-a-nşelat iubirea să nu văd mai din vreme
că duhul îndărătnic nu poate fi salvat,
că vai e-n veci de cel ce n-ascultă,
nici se teme
şi vai e şi de-aceia ce-n urma lui s-abat!

Acum aud cuvântul: Ia seama ce răsplată
au toţi dărâmătorii – şi teme-te mereu!
– şi mă-ngrozesc ce are să vină dintr-o dată
şi peste-acel ce scrie acuma Dumnezeu!

Frumoasă-i hărnicia ce face tot ce poate
ca-n casa ei să strângă, să aibă din de toate,
când cineva îi vine flămând din depărtare,
să poată să-i deschidă o casă primitoare.

Frumoasă-i alergarea când cineva-i în casă,
spre-a-i arăta o grijă şi-atenţie aleasă,
dar când un om de seamă e-acela, şi vorbeşte,
umblarea-l deranjează şi treaba-l stânjeneşte.

Aşa era şi Marta cea harnică, odată,
când Domnul poposise în casa ei curată;
vorbea Mântuitorul cuvinte neuitate,
dar Marta n-avea stare, umbla cu câte toate.

Ba, încă să se-arate ce harnică-i spre multe,
îşi mai certa şi sora, ca nici ea să n-asculte –
şi-atunci a cam mustrat-o Iisus, cu bunătate,
să-nveţe c-ascultarea mai bună-i decât toate.

N-ai totdeauna-n casă un Om cu vorbă mare,
dar când îl ai, arată-i o sfântă ascultare;
aceasta lui îi place, iar ţie-ţi foloseşte,
purtarea înţeleaptă pe tine te cinsteşte… | Continuare »

Traian Dorz, Cântările Eterne

M-am întâlnit cu Tine
la un hotar, Iisus,
şi-am ascultat întâiul
cuvânt ce mi l-ai spus;
la-ntâia Ta chemare
Ţi-am spus cu lacrimi: DA
– şi nu uit pân’ la moarte
îmbrăţişarea Ta.

Au fost de-atunci necazuri
cât munţii-ameninţând,
dar Harul Tău mai mare
a fost, de orice rând;
au năvălit vrăjmaşii
cumpliţi ca nişte lei,
dar Tu ai fost, Iisuse,
mai tare decât ei.

Ştiu că şi de-azi ’nainte,
pe-oriunde m-ai purta,
mă va-nsoţi prin toate,
Iisus, puterea Ta
şi-mi vei întinde Mâna,
mai repede să vin,
să mă-ntâlnesc cu Tine
la Alt Hotar Divin.

Traian DORZ, din «Eternele poeme»

Numai Tu mă poţi iubi,
numai Tu, Iisuse,
oricâte-aş putea greşi,
spuse ori nespuse,
căci Tu vezi ce-mi pare rău
de-orişicare dată
când nu strâng Cuvântul Tău
cu fiinţa-mi toată.

Numai Tu mă poţi ierta
când ştiu să fac bine,
dar nu văd iubirea Ta
cum stă-n prag la mine,
când cu inima gândesc
binele cel mare,
dar cu fapta săvârşesc
răul ce mă doare…

Numai Tu poţi să-mi ajuţi
să-nving slăbiciunea
şi cu cei în veci plăcuţi
să-Ţi trăiesc minunea,
iar în lupta cu cel rău
să-nving de-orice dată,
ca să-mi umple Harul Tău
inima mea toată.

Traian Dorz, din «Cântările din urmă»

Frumos ai fost, Iisuse, în Cerul cel ascuns,
Frumos în Slava-nchisă şi-n Timpul Ne-nceput,
Frumos în Gândul Veşnic, Frumos în Nepătruns,
dar ca-n Lumina Primă nicicând nu Te-ai văzut.

Preafrumos, preafrumos, preafrumos
e din veci, pe vecie Hristos,
preamărit, preamărit, preamărit
fie El, Cel Frumos şi Iubit!

Frumos ai fost, Iisuse, în staulul umil,
Frumos la Sânul Mamei, Frumos în Templu dus,
Frumos crescând în haruri, Frumos vorbind, Copil,
dar ca în ascultare, neîntrecut, Iisus.

Frumos ai fost, Iisuse, pe muntele Măslin,
Frumos ai fost pe mare, Frumos lucrând slăvit,
Frumos ai fost pe vârful Taborului divin,
dar ca pe Crucea Jertfei, nicicând mai strălucit.