b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Lidia Hamza

Eu nu mai am nici nume, nici fiinţă
când vocea Ta mă înfăşoară cald
şi-o pulbere de-acorduri de smarald
mi-ntoarce-n cântec lunga suferinţă.

Miresme curg şiroaie peste mine,
arcuşul meu vibrează vrând-nevrând;
m-ascund sub mantia noptării stând
s-ascult ecoul imnului ce vine.

Cad peste mine slovele-n neştire
când treci, Iisus, la mine peste prag,
şi inima topită mi-e de drag
când arde rugul meu în strălucire…

În ce cuvinte să-mi adun sfârşirea
ce-mi naşte psalmu-acesta fericit,
când suie-n mine tainic răsărit
şi mută adorare mi-i noptirea?

Şi-n ce să strâng lumina ce s-aprinde
pe-al rugăciunii mele cer deschis
când vii în ceas de taină şi de vis?
– Căci sunt prea mic să pot a Te cuprinde. | Continuare »

Traian DORZ

Vai ţie, Betsaida, vai ţie, Horazim
– vă plângem cu durere
şi jalnic vă privim;
dacă-n Sidon vreodată şi-n Tir s-ar fi făcut
minuni ca-n voi, acestea în plâns ar fi căzut;
– de-aceea-n Judecata cea Mare de Apoi,
mai bine o să fie de ele ca de voi!

Şi vai, Capernaume, şi ţie tot atât,
căci pân’ la locul morţii de veci te-ai coborât.
Dacă Sodoma însăşi vedea ce-ai văzut tu,
şi-ar fi lăsat păcatul
şi-ar mai trăi şi-acu’;
– de-aceea-n Judecata cea ultimă şi grea,
mai greu va fi de tine, cu mult, decât de ea!

…Mai vai decât de ele, mă tem că e de noi,
cei ce trăim acuma ca-n zilele de-Apoi,
că nici o altă lume de oameni n-a văzut
minunile de care noi ştim
– dar n-am crezut!
De-aceea-n Judecata cea crâncenă de-Apoi,
mai vinovaţi ca toate mă tem că vom fi noi!

Iată, Ceru-ntreg stă gata
să asculte-un singur Glas:
– Vine Domnul cu răsplata,
vine-al Judecăţii Ceas;
vin la Stânga şi la Dreapta,
cât hotare nu-i cuprind,
fiecare după fapta
care-au săvârşit trăind.

Iată, trâmbiţele sună,
iată, zările vuiesc,
peste toţi cei răi se-adună
prăpădul dumnezeiesc.
– Drept eşti, Doamne, Tu, Cel care
judeci astfel pe cei răi
ce-au vărsat fără-ncetare
sângele-alor sfinţii Tăi.

Dumnezeule Puternic,
dreaptă-i Judecata Ta,
vai de sufletul nemernic
care tremurând va sta.
Fericiţi cei ce ’nainte
de-a veni-al mâniei ceas
s-au întors, urmând fierbinte
al Iubirii Tale glas. | Continuare »

Traian DORZ

Acel care-a iubit Credinţa adevărată a grăit:
– Mai rele decât necredinţa
şi decât răul mai cumplit
să ştiţi că-s falsele credinţe, ereticele-nvăţături,
răstălmăcirile Scripturii –  izvor de certuri şi de uri!
Pentru Credinţa-adevărată acestea-s cel mai mare rău
şi cea mai mare vătămare cinstirii către Dumnezeu.

Cu-acest venin amar, satana a otrăvit izvorul sfânt
al Evangheliei în lume
şi al Credinţei pe pământ.
Ca şerpii, falsele credinţe încolăcesc curatul trup
al Sfintei Domnului Biserici
pe care-o sug,
pe care-o rup…

Din pricina acestor rele şi blestemate născociri
ale vrăjmaşului Credinţei au pătimit atâţi martiri!
Atâţia oameni duşi la moarte
şi de credinţă-nstrăinaţi
şi pier atâtea binefaceri prin dezbinarea
dintre fraţi.

Căci toate relele Credinţei
şi toţi ceilalţi duşmani ai ei
sunt din afară de Credinţă…
Şi chiar de-ar fi ca nişte lei
uşor sunt cunoscuţi, căci chipul şi felul lor
e cel străin
şi nu pot face rău Credinţei,
oricât de mulţi şi aprigi vin. | Continuare »

Frumoasă-i chibzuinţa de-a şti şi-a înţelege,
în marile ocazii, ce parte a-ţi alege,
când unic e prilejul şi unic e Cuvântul,
a şti să laşi oricâte şi-a tace, ascultându-l.

Cuvintele Divine mai scumpe-s şi mai rare
ca orice pietre scumpe şi-orice mărgăritare;
când ai o minte sfântă şi-o gură sfântă-n casă,
atunci oricâte treburi şi orice grijă lasă!

…Aşa făcea Maria din casa neuitată,
când Domnul, cu iubire, venea la ei vreodată;
ea-nţelegea c-aceste prilejuri sunt preasfinte
şi asculta cu lacrimi divinele-I cuvinte.

Când Omul Sfânt vorbeşte, ascultă-l tot ce spune,
căci fiecare vorbă a lui e-nţelepciune!
Nici un cuvânt nu-i pierde, căci vine ziua-n care
de-acel cuvânt avea-vei nevoia cea mai mare!

Ce mari sunt astăzi sfinţii cu vorbele-nţelepte,
cu faptele frumoase şi gândurile drepte!
Aceştia, orişiunde, vor preţui nu firea,
ci Taina şi-Adevărul, tăcerea şi iubirea… | Continuare »

Traian DORZ, din Cântările Căinţei

Ce repede trec toate deşartele clipite
ce inima le cere şi lumea le promite!
Cu ce preţ scump de jertfe le cumperi totdeauna
şi ce curând cu tine nu mai rămân’ nici una!

O, de-ai căuta şi de-ai afla
în Domnul mântuirea ta,
ce strălucit şi fericit
ar fi al tău sfârşit…

Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte
prea repede călcate de fapta care minte,
cu ce nădejdi curate le sărutai odată,
şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată!

Ce gol pustiu rămâne în sufletul din care
s-a prăbuşit un munte şi s-a-ngropat un soare,
ce târg amar e-acela când dai iubirea sfântă
pe una care-n lacrimi viaţa ţi-o-nmormântă!

O, ochi ai mei, scăldaţi-mi credinţa-n orice pară,
dar nu lăsaţi s-o prindă îngheţul ce-o omoară.
O, inima mea, arde-mi şi te topeşte toată,
dar nu te mai desparte de Soare niciodată.

Traian Dorz, CÂNTAREA ANILOR

Fii binecuvântată, ziua
din care Tatăl Îndurat
m-a-mbrăţişat pe totdeauna,
pierdutul fiu pe veci aflat!

Fii binecuvântată, ziua
din care m-am întors, aflând
şi haina nouă, şi ospăţul
din Casa Tatălui Preablând!

Fii binecuvântată, ziua
din care către cer întind,
prin lacrimi, braţele credinţei
cu care ştiu c-am să-l cuprind!

Fii binecuvântată, ziua
ce mă îndemni s-alerg mereu
şi să mă lupt s-ajung cununa
ce mi-o păstrează Domnul meu!

Doamne,
cât de multe toamne
şi câţi ani amari trecură
şi-un copil pe căi străine
rătăceşte fără Tine.
Îl tot chemi, dar el nu vine,
l-am văzut pe căi de ură
prea amare toamne,
Doamne.

Demult,
am stat odată să Te-ascult
şi-am auzit o clipă
un glas duios, un glas durut:
– Întoarce-te, copil pierdut!
Dar glasul nu l-am cunoscut
şi iar pe neagra lor aripă
m-au dus al relelor tumult
mai mult.

Dar az’,
din ochi îmi curg fără zăgaz
pe faţă lacrimi multe,
mi-aduc aminte şi suspin,
o, cât sunt, Doamne, de străin,
în lacrimi jalea mi-o alin,
nu-i nimeni să m-asculte,
spre Tine strig la greu necaz
şi az’.

Şi vin
cu cel mai dureros suspin
să-Ţi cer iar mângâiere:
Primeşte, Doamne-un fiu pribeag
ce caută iar al casei prag,
pierdutul anilor şirag
să-i ierţi, Părinte-Ţi cere
şi lasă-n sufletu-mi străin
alin… (Traian DORZ, La Golgota)

Traian Dorz, din Cântări uitate

Iisuse, Domnul nostru, cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu, Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor, Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine, în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse, ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine, sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare, iertarea Lui să-mi dea…

Iisus, am flămânzit!
…M-aş duce pe câmpie
să văd de pot să-mi lase
secerătorii mie
doar spicele rămase
în urmă la cosit.

Şi, iată, pe-nserat,
mă-ntorc cu braţe pline
de snopi cu roade grele.
Ştiam că pentru mine
Tu-mi pregăteşti din ele
un prânz îmbelşugat.

Pe-acelaşi sfânt ogor,
săracă şi străină,
am să mă-ntorc şi mâine.
Din holda Ta divină
să-mi fac spre hrană pâine
şi cântec pentru dor.

Şi-am să aştept apoi
ca Rut, să mă răscumperi
şi să mă faci mireasă;
imensul dor să-mi stâmperi
când ne-om întoarce-Acasă,
Iisuse, amândoi.

Lidia Hamza