CEVA CARE POATE SFÂRŞI ORICÂND RĂU

Traian Dorz

vacaCopilul nu trebuie să fie răsfăţat niciodată.
Dacă nu are nici minte şi dacă nu are nici teamă de nimeni şi de nimic, copilul face adeseori lucruri care oricând pot să sfârşească rău…
Am văzut astfel de copii întrecuţi, care se obişnuiseră fără ruşine şi fără frică să nu asculte nimic. Oricine ar fi fost în casa lor, nu le păsa.
Se suiau pe masă, mâncau nespălaţi, puneau picioarele murdare în pat şi mâinile murdare pe lucrurile curate…
Băgau mâinile în buzunarul oricui şi n-ascultau pe nimeni.
Nimic nu-i mai urât şi mai nesuferit decât astfel de copii întrecuţi, care scot sufletul bieţilor bunici şi părinţi, îngrozind pe oricine îi vede.
Un astfel de copil este Mihăiţă.
Nu-l poate lăsa mamă-sa o clipă singur, că îndată îl vede cu groază ori cocoţat pe un dulap, ori suit pe o fereastră, ori umblând cu ceva nepermis.
Capul lui este plin de cucuie, picioarele şi mâinile de zgârieturi, cât a tot căzut şi s-a lovit, fără să fi învăţat până acum nimic bun.
Altui copil i-ar fi ruşine dacă ar striga mama lui atât de mult după el mereu: Fii cuminte, Mihăiţă! Nu te atinge, nu te sui, nu umbla acolo!
Alt copil ar înţelege de la o vreme dacă tatăl lui l-ar ruga atât de mult: Mihăiţă, te rog nu face aşa… Mihăiţă, nu-i frumos… Mihăiţă de ce nu vrei să înţelegi?
Dar Mihăiţă râde, se strâmbă şi face alt rău.
Bieţii părinţi nu ştiu ce să mai facă cu el.
Ei nu l-au învăţat să se roage niciodată, dar alţii l-au învăţat toate relele din lume.

| Continuare »

Ciorba de miel

Lidia Hamza

miel-in-spiniFiica unui păstor se căsători cu un tânăr preot de ţară într-un sătuc de munte şi se instalară într-o căsuţă cu o odaie şi o bucătărie mică. Deşi munteni săraci, harnica nevastă făcea ca totul să fie curat şi frumos în casa ei. Şi era o bucătăreasă minunată. Făcea ce făcea şi din sărăcia lor gătea bucate foarte bune. Mai ales la Paşti, când tatăl ei, ciobanul, le dăruia un miel. Ciorba de Paşti era nemaipomenit de bună.

Avură doi copii. Un băiat, şi după mai mulţi ani, o fetiţă. Dar, după ce venise pe lume fetiţa, femeia se îmbolnăvi şi într-un timp foarte scurt trecu la cele veşnice.

Se chinuia bietul preot cu copiii, învăţându-i carte, gătind, spălând şi dereticând prin casă când şi cum putea, pe lângă treburile micii şi sărăcăcioasei lui parohii.

Într-o iarnă grea, rămăseseră fără lemne. Împrumută singurul car cu boi din sat şi porni cu un vecin sus pe munte să taie lemne. La întoarcere însă, carul se răsturnă pe o costişă abruptă şi bietul preot muri sub încărcătura carului.

Copiii rămaseră singuri. Băiatul înţelese că toată grija era acum pe umerii lui. Semăna cu viteaza lui mamă. Harnic şi cuminte. Bucuros făcea tot ce era necesar pentru sora lui. Apucase să înveţe literele şi socotitul de la tatăl lui şi cunoştea tainele muntelui şi ale pădurii, ştia tot rostul casei şi se străduia s-o înveţe şi pe cea mică. Ştia şi să gătească câte ceva, dar nu ieşea nicicum ca bucatele mamei lui.

Au trăit ei aşa câţiva ani, dar sărăcia începuse să le dea tot mai mult de furcă.

Era Săptămâna Mare. Toţi se pregăteau de sărbătoare. Scuturară şi ei, dereticară prin căsuţă, dar bucate sărbătoreşti… de unde?
| Continuare »

Newer Posts »