N-AJUNG NICIODATĂ

CruciN-ajung niciodată Cerul cei ce nu pornesc de-odată
într-o sfântă hotărâre, c-o voinţă-nflăcărată,
cu un legământ puternic şi-o predare fericită
şi nu luptă pân’ la moarte cu-ndrăzneală neclintită.

Frate, dacă vrei, dacă vrei, dacă vrei
premiul să îl iei,
luptă neclintit, neclintit, neclintit
până la sfârşit
– şi-ţi va da, şi-ţi va da Iisus
toată slava Sus…

N-ajung niciodată Ţinta cei ce alte căi apucă,
nici cei care fug de cruce şi-o aruncă,-n loc s-o ducă,
nici cei care-s îndoielnici, nici cei ce-s legaţi de-avere;
alergarea după Domnul să le laşi pe toate-ţi cere.

Vino, suflet drag, încingeţi bine mijlocul şi-aleargă,
lupta sfântă nu-i uşoară, calea Domnului nu-i largă,
dar dac-alergăm cu Domnul şi cu fraţii dimpreună,
strălucită ne aşteaptă o răsplată şi-o cunună.

Traian DORZ

Cum știe iarba să ierte zdrobită

Cum știe iarba să ierte, zdrobită sub pași,iarba zdrobita sub talpi
Dulce sărut dând chiar tălpii ce-apasă,
Doamne, așa să iubesc și să iert pe vrăjmași
Cum ar fi-ai mei cei mai dragi de acasă.

Cum știe crinul mireasmă plăcută să dea
Tocmai în teascul zdobirii de sine,
Inima mea cu iubire în brațe să ia
Pumnul ce dă cel mai tare în mine.

Doamne, atât îmi doresc: ca în clipa cea grea
Lacrima cea mai durută să-mi fie
Dragoste dulce spre orice vrăjmaș aș avea,
Ca sus în cer să mi-o dărui și mie.

Lidia Hamza

CRUCE VECHE…

troita valea stejaruluiCruce veche dintre drumuri,
părăsită şi uitată,
ce duios mi-aduci aminte
viaţa mea de altădată…

Ce duios mi-aduci aminte
câte primăveri senine
din uitata mea pruncie
mi le-am petrecut cu tine!

Aplecată într-o parte
te-am ştiut de-ntâia dată,
cu Iisus, părând aievea,
trist privind la lumea toată.

…Când apoi durerea-mi mare
m-a pornit pe drum pribeag,
lângă tine, ca un prieten,
răsărea un pui de fag.

Mai târziu, o toamnă rece,
într-un timp cu vânt şi ploi,
te-a plecat spre fagul prieten,
să daţi mâna amândoi…

Astăzi, când din nou Trecutul
pe-al prunciei drum m-aduce,
ne mai întâlnim o dată,
sfântă şi străină cruce. | Continuare »

Binefacerea și rugăciunea

Traian Dorz, Săgețile biruitoare

1 – Binefacerea și rugăciunea trebuie să fie în chip deosebit, pentru fiecare iubitor de Hristos, preocupările în care să petreacă întreagă ziua Domnului.
De fapt acestea doua virtuți sunt cele mai bune surori. Și ele ar trebui să nu fie despărțite niciodată de viața unui credincios.
2 – Despre Avraam se spune că tocmai se ridicase să meargă la rugăciune, când a văzut pe cei trei îngeri venind spre el.
Văzându-i, Avraam a renunțat la rugăciune și s-a ocupat de trebuința ospeției pentru ei,
– fiindcă el a știut adevărul că atunci când este nevoie de o binefacere, e mai însemnat lucru să faci binele,
să primești pe un străin,
să ospătezi pe un trimis al lui Dumnezeu
– decât să te rogi.
3 – Cine în ziua Domnului este în Domnul.
În vremea bisericii este în biserica.
În vremea binefacerii este în binefacere.
În vremea rugăciunii este în rugăciune.
Acela și în vremea răsplătirii va fi în răsplătire.
4 – M-am întors să văd glasul care îmi vorbea… și când m-am întors am văzut șapte stele…
– Cum să vezi un glas care îți vorbește?
– Aici este taina cunoașterii adevărului.
Trebuie să știi să vezi glasul nu fața vorbitorului,
să vezi înăuntru. nu înafara,
duhul, nu înfățișarea,
adevărul ascuns, nu cel arătat…
Fața poate să înșele, căci fețe pot fi mai multe și pot fi schimbate,
dar glas nu poate fi decât unul și nu poate fi schimbat.
După cum este scris.
Oile merg după El căci Îi cunosc glasul (Ioan 10, 5).
5 – Nu te opri niciodată la fața unui vorbitor, ci mergi până la glasul lui.
Și du-te pe glasul lui până la inima din care iese acest glas, – pentru că este scris: din prisosul inimii glăsuiește gura.
Și numai dacă în inima aceea vei vedea cele șapte stele, cele șapte virtuți, cele șapte roade ale Duhului Sfânt, – abia atunci să asculți ce grăiește.
Și să crezi ce asculți. | Continuare »

Mai aproape de Tine

Când vine încercarea,
Greul arde lăuntrul meu.
Şi trupul meu tresare
Ca muşcat de durere.
Şi totuşi mintea mea cântă
Și inima mea strigă:
Mai aproape,
Mai aproape de Tine,
Doamne, mai aproape…

Şi iar mă mir:
Aşa iute vii, încercare?
Şi iar ard,
Și iar cânt,
Și iar şoptesc:
Mai aproape, Doamne,
Mai aproape de Tine…

Nici nu se uscă rănile vechi,
că altele noi înfloresc lângă ele
Și cântă inima mea:
Doamne, mereu mai aproape,
Mai multe răni,
Mai scurt drumul spre Tine.

Lidia HAMZA

DE CE-AI UITAT?

DE CE-AI UITAT?

De ce-ai uitat acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
când trebuia să lupţi să ţi le ţii
chiar de-ţi cereau viaţa şi fiinţa?

Ai datorat s-asculţi de Dumnezeu,
căci El ţi-a dat viaţa şi ţi-o ţine,
tu L-ai uitat că El te-a scos din greu
– ce-ngrozitor va fi-asta pentru tine!

Ai datorat părinţilor atât,
dar ei s-au dus cu inima zdrobită,
– cum vei zăcea odată doborât
gemând sub datoria neplătită!

Ai datorat săracilor un strai,
– dar ei s-au dus şi n-ai vrut a li-l da,
ai datorat spre lacrimă un grai,
dar nu l-ai dat – şi cine-ţi va ierta?

… O, nu uita acele datorii
ce trebuiau să-ţi ardă conştiinţa,
căci tot ce nu plăteşti acum, să ştii
că-n veci, în foc, îţi va plăti fiinţa!

Traian DORZ, din vol. CÂNTAREA BIRUINŢEI

PILDA DATORNICULUI NEIERTĂTOR

PILDA DATORNICULUI NEIERTĂTOR

Iată o evanghelie pe care nu trebuie s-o tâlcuim prea pe larg. A tâlcuit-o Însuşi Mântuitorul. Şi o vedem tâlcuită pe tot locul şi în viaţa oamenilor.
Omul împărat din pildă este Tatăl cel ceresc, Care ne iartă mereu „datorii” de păcate multe şi grele. Noi suntem „datornici” cufundaţi cu totul în aceste datorii pe care nu le putem plăti. Oricât de mult ne-am sili noi să le „plătim” – nu le putem „plăti”. De datoria păcatelor noastre putem scăpa numai prin iertare.
Iar Dumnezeu e gata să ne dea această iertare, dacă o cerem cu durere şi lacrimi de căinţă. Oricât de mare ar fi datoria păcatelor noastre, Dumnezeu e gata să ne-o ierte.
Dar în schimbul acestei iertări, Dumnezeu cere de la noi un lucru mic şi uşor: să iertăm şi noi altora. Precum El ne iartă mereu, aşa să iertăm şi noi.
Iertarea ni se dă condiţionat: să iertăm şi noi altora. Noi însă, de regulă, nu primim această condiţie! Cerem de la Dumnezeu să ne ierte greşelile, dar noi sărim în capul de-aproapelui pentru toate nimicurile. Aşteptăm iertare de la Dumnezeu, dar noi nu vrem să dăm iertare altora.
O, ce lucru grozav este neiertarea dintre oameni! O, ce creştin mincinos este acela care nu-l poate ierta pe de-aproapele său!
Pilda evangheliei ne spune cum omul împărat începuse a lua seama slugilor sale; adică începuse un fel de judecată cu slugile sale, cu „datornicii” săi. | Continuare »

Alungă-a mea-ndoială

Lidia Hamza

Alungă-a mea-ndoială
Din noaptea de-ncercări,
Să nu-mi simt șovăială
Când trec cu-așa sfială
Pe-a spinilor cărări.

Să nu simt teamă-n fața
Golgotelor de-acum,
Că-n vârful lor e viața
și-ncepe dimineața
pe-am învierii drum.

Să nu-mi simt tremurată
Cântarea mea-n văpăi.
De-acolo-ncununată
Iubirea mea curată
O văd în ochii Tăi.

Să nu-mi simt niciodată,
Oriunde-aș fi aici,
Privirea aplecată
Și fruntea asudată
De-a îndoielii frici.

Ci numai sus privirea
În orișice furtuni
Ca să-nțeleg iubirea
Cum îmi sfințește firea
Când arde pe cărbuni.

Cât ochii mei sunt țintă
În ochii Tăi, Iisus,
Nu-s flăcări să mă mintă,
Ci doar simt cum m-alintă
Pe răni, Oleiul pus.

Sunt un fir de iarba verde

Lidia Hamza

Sunt un fir de iarba verde
Tot în drumu-oricui crescut…
Orice talpă să-mi dezmierde
Către ea întors sărut.

Sunt un țipăt ca de mierlă
Ducând dorul tuturor
Orice pumn se face perlă
Strânsă din ocara lor.

Sunt un nor bătut de vânturi
Tot în soarele cuiva
Ca să ude-a lui pământuri
Ploaia din privirea mea.

Sunt în veri petală albă
Tot în sus nălțând fior
Ca să-și facă alții salbă
De purtat pe fruntea lor.

Sunt un bulgăr de țărână
Pe mormântul orișicui
Cât aș vrea să strâng în mână
Pentru cer, vreo roadă, nu-i…

După toate-acestea, tare
Doamne, strânge-mă la Piept,
Căci nu-i nimeni de la care
Vreun sărut să mai aștept…