Vorbirea fratelui Viorel Bar de la Săucani în prima seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (20 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Dragii mei fraţi şi surori, iată că a sosit momentul acesta foarte mult aşteptat şi dorit de omul lui Dumnezeu, căci de la vârsta de 15 ani mereu în glasul şi în condeiul său s-a auzit această dorinţă de a se întâlni cu dulcele său Mântuitor. A aşteptat mereu venirea acelui timp strălucit în care, cununat pentru vecii vecilor cu cel drag şi scump inimii lui, va avea o veşnicie întreagă, ca să-L binecuvânteze şi să-i cânte lui Dumnezeu sus, în cerurile minunate, unde el privea cu ochi strălucitori slava lui Dumnezeu pe care a pregătit-o pentru toţi cei care îl iubesc cu adevărat pe pământ. Acest om al lui Dumnezeu a dorit de mult să vină momentul întâlnirii cu Iisus Domnul. S-a îndrăgostit aşa de mult de Fiul lui Dumnezeu, încât toată viaţa i-a cântat cu lacrimi şi cu cel mai dulce grai, toată viaţa şi-a folosit mâna şi condeiul să scrie cele mai strălucite versuri despre dragostea numelui sfânt al lui  Iisus, Mântuitorul drag pe care L-a iubit.

Aşa l-am cunoscut noi vorbind despre dulcele Iisus, cel care a venit să mântuiască tot neamul omenesc, să ne aducă pe toţi oamenii la mântuire şi nimeni să nu moară. S-a dedicat în slujba lui Dumnezeu pe pământul acesta. Sunt mulţi oameni pe pământul acesta care sunt ai lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Tatăl şi Creatorul tuturor, dar dintre toţi tatăl are totuşi un copil sau câţiva dintre copiii săi care-i sunt cei mai dragi. Aşa a avut şi Dumnezeu oameni pe pământul acesta care i-au fost aşa de dragi. De fapt, se înţelege că el L-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu, de asemenea, i-a arătat dragostea şi iubirea cea mai înaltă, cea mai sfântă. Dacă de copil, de la 15 ani l-a iubit aşa de mult pe Dumnezeu şi Dumnezeu l-a iubit pe el aşa de mult. | Continuare »

Traian DORZ

Când am să plec aş vrea să spun
la toţi cei ce-mi rămân în lume
cuvântul cel mai sfânt şi bun
ce-aş vrea viaţa să le-o-ndrume,

Cuvântul care m-a purtat
mereu cu Domnul dimpreună,
ce m-a-ntărit şi m-a păstrat
ostenitor către cunună,

Căci cât am fost nedreptăţit
şi cât am ars în suferinţă
n-am fost nicicând nefericit,
nici frânt – căci am avut credinţă!

Învăţătura cea dintâi
nepărăsind-o niciodată
mi-a dat tăria să rămâi
pe calea dreaptă şi curată. | Continuare »

Vorbirea fratelui Vasile Câmpeanu (Ogruţan) din a doua seară de priveghere a fratelui Traian Dorz (21 iunie 1989)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! Slăvit să fie Domnul!
Cu mare frică şi cu mult cutremur sufletesc şi duhovnicesc m-am apropiat de acest microfon, ca să vorbesc în locul acesta şi în felul în care trebuie vorbit. E uşor să vorbim şi să spunem fraţilor fr. Traian s-a stins, dar n-a fost numai fr. Traian. Îmi aduc aminte fraţilor din stările de vorbă cu dânsul şi din trecutul de viaţă petrecut împreună, fiindcă el n-a fost numai un om pe care acum îl vedem că pleacă de la noi. El a fost o unealtă sfântă în mâna lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu a pregătit-o, cum a pregătit înainte alte unelte sfinte, prin care să poată lucra. A fost ceva supranatural, ceva supraomenesc, dincolo de mintea noastră ca să putem vorbi despre el. El a fost pregătit de Dumnezeu în diferite feluri de încercări şi focuri minunate şi sfinte, în aşa fel încât a putut să ajungă dezbrăcat de el şi să nu mai pună nici un preţ nici pe el, nici pe familie, nici pe nimic de pe pământ.
De aceea, astăzi, noi petrecem la Dumnezeu sufletul lui şi trupul lui îl petrecem în pământ. Căci prin naştere se intră pe pământ şi prin moarte se iese de pe pământ. Ne-am născut şi nu ştim de dinainte, suntem aici, vom muri şi nu ştim când. Depinde aici, între mormânt şi leagăn, ce am făcut, cum am făcut şi dacă ne-am putut lăsa în mâna lui Dumnezeu ca nişte unelte sfinte şi binecuvântate ca să ne pregătească pentru lucrarea Lui.
Îmi aduc aminte de un cuptor de foc prin care l-a trecut Dumnezeu pe fratele Traian. Îmi aduc aminte de o stare de vorbă în care ne-a vorbit aşa: Era o iarnă geroasă şi ningea atunci ne-au scos afară, pe două persoane, şi ne-au pus să săpăm o groapă adâncă. Am săpat groapa până a trecut de 3 metri. Apoi ne-au luat scara şi ne-au lăsat acolo 3 zile şi 3 nopţi. Gândiţi-vă la cuptorul de foc prin care a trecut. Se încălzeau unul pe altul cu rândul şi ziceau că acolo rămân. | Continuare »

de Traian DORZ

Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

Traian DORZ, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI  (Meditaţie la Duminica după Înălțarea Domnului)

TDorz1Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi… mulţi sunt cei care vin la început în Lucrarea lui Dumnezeu, dar puţini sunt cei care rămân până la sfârşit statornici în ea. Mulţi sunt tinerii Bisericii, dar ce puţini ajung bătrânii ei!
De aceea, dacă este mare valoarea unor tineri credincioşi în Lucrarea lui Dumnezeu, este nespus mai mare valoarea acelora care au ajuns credincioşi până la bătrâneţea lor şi statornici până la anii cărunţiei lor.

Biserica Domnului din Efes era una dintre acele care trecuse prin cele mai mari încercări şi lupte, care îndurase unele dintre cele mai grele prigoniri şi care trecuse cu bine prin mari suferinţe îndurate pentru numele Domnului Iisus.
Mai târziu, când scrie fraţilor corinteni, Sfântul Pavel îşi aduce cu durere aminte ce luptă grea a dus el cu fiarele din Efes (I Cor. 15, 32).
Despre necazul avut acolo, el le scrie că „am fost apăsaţi nespus de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă, ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem nădejdea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu Care înviază morţii…“ (II Cor. 1, 8-9).
Acolo a avut poate şi cea mai dureroasă experienţă, când Alexandru Căldărarul reuşise să ridice împotriva lui pe foarte mulţi (II Tim. 4, 8).
Dar Dumnezeu, de multe ori, îţi dă şi cele mai mari bucurii tocmai acolo unde ai avut cele mai mari necazuri şi face să ai prietenii cei mai buni, acolo unde ai avut cei mai mari vrăjmaşi.
Pentru că, după ce trec prin astfel de cerneri grele, cei care totuşi rămân lângă Dumnezeu sunt cu adevărat numai cei aleşi. Cei cernuţi. Cei biruitori.
În Efes, erau încă mari primejdii pentru Sfântul Pavel, iar el a căutat să le ocolească, pentru a nu da un nou prilej diavolului.
Fraţii lucrători ai Bisericii Domnului însă erau uniţi acolo, erau o inimă şi un gând şi de aceea vrăjmaşii din afară n-au putut nimici adunarea Domnului.
O, ce mare răspundere au bătrânii Bisericii, stâlpii adunării Domnului, fraţii lucrători care duc greul şi au răspunderea în bunul mers al lucrului Evangheliei.
Ei trebuie să aibă nu numai grija ca adunarea Domnului să nu se despartă, să nu se risipească şi să nu se certe sufletele din adunarea lor, ci mai ales să nu se dezbine şi să nu se certe ei între ei. Căci de cele mai multe ori dezbinarea adunării o fac lucrătorii ei. Şi partidele între fraţii mai mici le fac gelozia, invidia şi neînţelepciunea unora dintre fraţii mai mari. | Continuare »

Citește Ștefan Postică

Voi, cei orbi

Voi, cei orbi

Traian Dorz, Cântările dintâi

Voi, cei orbi
(căci orb e-acela ce trăieşte-n fapte rele),
voi, ce-a cugetului haină
v-aţi pătat cu-a urii vină,
dacă vreţi al vostru suflet
să vi-l izbăviţi de ele,
o, veniţi,
Iisus de-a pururi la toţi orbii dă lumină!

Iar voi, cei la care Domnul
cu lumina Lui cea mare,
luminând al vostru suflet,
viaţa v-a făcut senină,
fiţi şi voi lumină celor
care-alunecă-n pierzare,
cu lumina voastră calea
le-arătaţi către lumină!

Iar voi, cei ce-n lume ardeţi
cu o flacără aprinsă,
luminând cărarea celor
care-n noaptea grea suspină,
arătaţi la cei orbi drumul
spre lumina cea nestinsă,
Jertfa Golgotei – lumina
ce dă tuturor lumină!

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a V-a după Paşti

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14).
Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.
Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?
Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pamat, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.
Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni şi să fie viu?
Nu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros, întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui? | Continuare »

Iov1. Harul de a crede îl au mulţi dintre cei chemaţi pe urmele Domnului Iisus. Dar harul de a suferi, deşi se oferă fiecăruia într un fel… totuşi cei mai mulţi, temân-du se de suferinţă, pierd marea răsplată a acestui mare şi deosebit har.

2. În vremile de încercări mari ale Bisericii vii a lui Hristos, mulţi credincioşi au fost supuşi la mari probe ale statorniciei lor în legământul făcut cu Iisus în clipa naşterii lor din nou.
Ameninţările, arestările, foametea, bătaia şi celelalte probe de foc la care erau supuşi cu toţii trebuie să i fi clătinat şi prăbuşit pe foarte mulţi dintre ei.

3. Dar în cuptorul de foc, pe rugul martiriului, în faţa jertfei n au ajuns decât cei care au trecut biruitori prin toate probele de dinaintea acestui ultim examen.
Ceilalţi, din frica morţii ori din dragostea vieţii, vor fi acceptat compromisul păcatului, se vor fi făcut iscoade, vânzători şi unelte ale împăraţilor păgâni, pentru a scăpa de suferinţă.
Fiindcă vedeau numai faţa cumplită a morţii trecătoare – şi nu cea strălucită a slavei veşnice.

4. O, cât de rar şi cât de puţin cunoscut este astăzi printre credincioşi harul de a pătimi!
De aceea este atât de necunoscută strălucita Faţă a lui Hristos, care se poate vedea numai acolo. Şi strălucitele feţe ale adevărurilor care numai acolo sunt revelate.

5. Toţi cei care au trecut pe acolo şi s-au învrednicit de această unică privelişte au mărturisit şi vor mărturisi fericiţi că n au trăit niciodată nişte clipe atât de strălucite şi de neuitat ca acolo
– şi ca atunci când erau în foc cu Hristos. | Continuare »