b'LOGOS — Comori Nemuritoare

1. Nu poţi cunoaşte adevărul curat cu privire la nici un lucru dacă nu vii la Hristos.
Numai în Lumina Lui vezi luminos.
Şi vezi totul.
Şi vezi limpede.
Vezi nu numai forma din afară, ci şi inima lucrurilor, adică sensul adânc al vieţii. Duhul şi intenţia din oameni şi din lucrări.

2. Nici o altă lumină nu este sigură, numai Lumina lui Dumnezeu. Toate celelalte se sting. Sau se sfârşesc. Sau se întrerup. Sau se strică.
Nici o altă lumină nu este plăcută ca Lumina Lui; toate celelalte îţi supără vederea. Sau mirosul, sau nervii.
Toate celelalte lumini sunt mărginite la o vreme mai scurtă sau mai lungă. La un loc mai mic sau mai mare. Şi toate se sting curând.
Sau luminează numai pe unii. Sau luminează numai o parte…
Numai Mântuitorul Hristos rămâne veşnic. Şi pentru toţi. | Continuare »

Meditaţii la Adostolul din duminica a VII-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Dacă totdeauna noi vom căuta să-i învăţăm numai pe alţii, atunci noi vom rămâne pe veci cei mai neînvăţaţi, cei mai nechibzuiţi, cei mai necunoscători dintre toţi oamenii.
Cine, când citeşte Biblia, spune: aşa trebuie să facă soţul meu, sau soţia mea, sau mama mea, sau fiul meu, acela niciodată nu va înţelege Biblia.
Cine spune: acum să vă învăţ eu ce înseamnă asta; sau: acum vreau să vă explic, să vă tălmăcesc, să vă arăt eu ce înţeles are cuvântul acesta,
acela nu se va alege el însuşi cu nici un înţeles adevărat din nimic ce a tălmăcit el altora…
Pentru că, mai întâi şi mai întâi, din toate cuvintele Sfintelor Scripturi, noi trebuie să auzim pentru noi înşine porunca propriei noastre datorii.
De fiecare dată când citesc în Sfântul Cuvânt o mustrare, eu trebuie să spun: acest cuvânt este pentru mine…
Mustrarea aceasta este pentru mine.
Îndemnul acesta este pentru mine.
Porunca aceasta este pentru mine.
Datoria aceasta este pentru mine.
Osânda aceasta ar putea fi şi pentru mine, dacă nu ascult, dacă nu fac, dacă nu lupt eu.
De fiecare dată când citesc despre o slăbiciune, să mă cercetez întâi pe mine însumi, dacă n-o am cumva şi eu, sau dacă n-aş putea-o avea.
De fiecare dată când este vorba despre un păcat – la fel.

Iar când este vorba despre o virtute a credinţei, despre o roadă a Duhului, despre o faptă a dragostei, să mă cercetez în ce stare sunt eu faţă de aceste înalte şi frumoase lucruri plăcute lui Dumnezeu.
Cât se văd ele cu adevărat în viaţa mea?
Cum mă străduiesc eu să le pot avea şi arăta atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi a oamenilor?
Şi, dacă fac ceva din ele, cu ce gând le fac? Şi de la cine îmi aştept răsplata lor? | Continuare »

„Ce faci aici, Ilie?
Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale şi pe proorocii Tăi i-au ucis cu sabia, rămânând numai eu singur, dar caută să ia şi sufletul meu!“ (III Regi, 19, 10).
Acesta este un răspuns foarte actual.
Ilie lupta pentru Adevărul lui Dumnezeu. Şi i se părea a fi singur. Deşi Dumnezeu îi aduce ca marturie că mai are încă „şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!“
Luptătorii lui Hristos par adeseori singuri în lupta lor. Ei par adeseori răzleţiţi, dat lupta lor e sigur una: împotriva idolilor veacului.
Fiecare vreme, fiecare veac a avut idolii săi.
Idolii din vremea lui Ilie erau de piatră, idolii de azi sunt ereziile.
Însă lupta este aceeaşi. Şi prigoana pentru luptători este la fel.
Dacă Ahab era rege, dacă avea toată armata şi tot poporul cu el, de ce se temea de Ilie, De ce-l persecuta pe Ilie? De ce a trebuit să fugă Ilie din faţa regelui de frica morţii? Ce-i putea face un om simplu unui rege? De ce se temea Ahab?
De Adevăr!
Când părăseşti legământul, te temi de el, de legământul pe care l-ai făcut.
Când dărâmi jertfelnicele Domnului, te temi de El Însuşi. Chiar când nici nu mai crezi în El, o dată ce L-ai respins.
Când Îi ucizi proorocii cu sabia, te temi de însaşi sabia Lui care se poate întoarce împotriva ta.
Şi aceste temeri, pe care încerci cu străduinţă mare să le ascunzi cât mai afund în conştiinţa ta, deodată le auzi strigate în pieţe, pe ziduri, pe site-uri de către luptătorii Adevărului. Şi acesta este motivul persecuţiei acestora.
Şi astăzi este la fel: De ce se tem ierarhii noştri de nişte simpli preoţi sau călugări, de simpli mireni care nu-i mai pomenesc? | Continuare »

Ce minunat lucrează Dumnezeu prin sfinţii Săi!
Cinstim în duminica a IV-a după Rusalii pe Sfinţii Părinţi care au stabilit la Calcedon în anul 451 d.H. dogma unirii ipostatice sau dogma unirii celor două firi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care combate erezia monofizită a lui Eutihie. Acesta considera că Domnul Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască; cea omenească, primită la întrupare, fiind absorbită de cea dumnezeiască. Eutihie a căzut în cealaltă extremă faţă de erezia lui Nestorie, exagerând în privinţa unirii celor două firi ale Mântuitorului.
Dacă Mântuitorul nu ar fi avut şi firea omenească, întreg parcursul mântuirii omului s-ar anula. Pentru că El S-a făcut om, pentru a-l îndumnezei pe om, pentru a-i făgăşui omului, prin Sine, cale către cer. Dacă El ar fi fost doar Dumneezu, am fi putut spune toţi: Doamne, eu nu pot să fac ce faci Tu, ce-mi ceri Tu, pentru că sunt un simplu om, Tu eşti Dumnezeu Atotputernic şi le poţi pe toate. Eu nu!
Şi niciodată nu s-ar fi putut înfăptui măreţul deziderat al îndumnezeirii omului. Nu s-ar fi putut ridica omul niciodată singur la acest statut. Iar dacă l-ar fi ridicat Dumnezeu cu de la Sine putere, i-ar fi ridicat pe toţi oamenii, nici nu ar mai fi existat iad, pentru că oamenii fiind toţi robi ai păcatului, nu ar fi existat criterii după care să pună Judecătorul oile la dreapta Sa, iar caprele la stânga Sa (conf. Matei 25, 31-33). Dumnezeu prin marea Sa putere i-ar fi mântuit pe toţi, iubirea Lui nefiind cuprinsă cu mintea omenească. Însă nu doar iertarea omului era planul Tatălui. Ci îndumnezeirea lui, asemănarea lui cu El, dorinţa de a-l face pe om partener la dialogul veşnic, mireasă la Nunta veşnică.
Şi nu există desăvârşire omenească prin care să se poată atinge scopul acesta pre-edenic al lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră“ (Facere 1,26). „Niciun om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era «rob legii păcatului» (Romani 7, 23) şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc“.[1]
Asumându-şi firea noastră, Domnul Hristos „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor… S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce“ (Filipeni 2, 7-8). Aşa a trasat drumul mântuirii pentru toţi oamenii. Şi cine crede în El, îşi ia crucea şi-L urmează întocmai (conf. Luca 9, 23). Şi doar pe acest drum. | Continuare »