[Dacă eu muncesc cinstit, cum să-i învăţ pe alţii altfel?]

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Au trecut alte trei luni şi iarăşi, într-o zi din noiembrie 1974, intră în biroul unde lucram acelaşi ofiţer de la Oradea împreună cu inspectorul de la Culte. Maiorul avea în mâini un pachet pe care îl trânti pe masă, spunându-mi:
– Vezi, domnule Dorz, că suntem civilizaţi şi nu ardem cărţile? (Zise asta fiindcă eu, rândul trecut, când mi le arsese, i-am zis că ei ne ard cărţile acum în secolul XX ca în Evul Mediu! „Cartea este sfântă, domnule, îi zisesem eu atunci. Dumneavoastră vă lăudaţi cu cultura şi civilizaţia secolului acestuia şi acum ardeţi cartea?“ Atunci îmi răspunsese nu ştiu ce. Şi îi mai spusesem despre arderea cărţilor şi în august, când mi le luase pe acestea. De aceea acum îmi adusese înapoi ce-mi luaseră şi-mi spunea că sunt civilizaţi şi nu mai ard cartea…)
– Vă mulţumesc!
I-au scos pe toţi ceilalţi afară din birou, l-au oprit numai pe protopop şi pe mine. Din nou pe patru scaune, am stat la o altă judecată aspră asupra mea, în care, când unul, când altul, mă învinuiau pe rând, răstindu-se la mine.
– Te ţii numai de nimicuri!
– Prosteşti lumea!
– Nu laşi oamenii să muncească şi stai şi dumneata degeaba.
– Eu, domnule? i-am zis îndurerat inspectorului care îmi zisese ultimele vorbe.
Şi, ridicându-mă în picioare, i-am întins în faţă amândouă palmele pline de bătături şi de crăpături de muncă.
– Priviţi palmele mele! i-am zis. Astea sunt palme de om care numai stă degeaba, domnule? Eu îmi câştig pâinea mea cu sudoarea frunţii mele, nu cu a altora!
– Ei bine, zise încurcat inspectorul, poate că dumneata da… Dar pe alţii… | Continuare »

DAŢI CEZARILOR

Traian DORZ

Daţi cezarilor ce este al cezarilor mereu,
şi lui Dumnezeu, asemeni, daţi ce-i al lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu cere multul care la cezari li-l daţi,
dar ei cer şi prea puţinul care Lui îl datoraţi.

Şase zile v-a dat Domnul să munciţi pentru cezar,
dar a şaptea, El v-o cere s-o daţi Lui lângă altar;
dar cezarilor n-ajunge cât le dai, ei tot mai cer,
să ia ei şi ce se cade numai Domnului din Cer.

Ce nedrepţi sunt toţi cezarii cei lumeşti cu Dumnezeu,
le dă El, le dau supuşii, le dau toţi, – primesc mereu
şi lor tot nu li s-ajunge, ar tot vrea şi-ar tot mai vrea,
iar lui Dumnezeu, din toate, chiar nimic nu vor să-I dea.

Ce va fi în Ziua Groazei, când se va sfârşi-al Lui Har,
spuneţi, de la cel mai mare pân’ la cel mai mic cezar,
ce-are să vă facă vouă Cel ce L-aţi batjocorit,
ce răsplată-o să v-aştepte pentru tot ce-aţi săvârşit?

Iar voi, cei ce-aveţi pe Domnul şi voiţi să-L ascultaţi,
daţi cezarilor, oriunde, daţi cinstit ce datoraţi;
dar puţinul ce vi-l cere Dumnezeu – şi este-al Lui –
daţi-l Lui cum se cuvine, nu-l daţi altui, nimănui.

Pomenirea celui dintre sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni

S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped. Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul. Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului.
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte „isihasm” (de la grecescul „hesychia” care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti. | Continuare »

Pomenirea celui dintre sfinţi, Părintele nostru Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscopul Constantinopolului

Sinaxar 13 Noiembrie

Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea. | Continuare »

„Împreună pe totdeauna şi pe pământ şi în cer…“

Traian Dorz, fragment din «Hristos – mărturia mea»

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă: „Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia“

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Iisuse, chiar atât de repede?
În ziua de luni, 10 noiembrie, am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fratelui Moise, la Arad, să ştie şi el şi să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că fraţii din Sibiu vor avea, desigur, grijă să-i anunţe ei pe ceilalţi fraţi din ţară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câţiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după părintele Iosif atât de singure acum şi de neputincioase.
Dar şi de data asta mă înşelasem amar. Nu numai că n-au înştiinţat pe nimeni, dar n-au mers nici măcar unul dintre ei să întrebe cu ce ar putea ajuta… Ce îngrozitoare decădere şi nerecunoştinţă!
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare, pe 11 noiembrie 1975.
La gară în Sibiu, n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fratele Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.
Ne-am aşezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând…
O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui! Suferinţele care au ars demult viaţa tatălui său l-au însoţit şi pe el, încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată i-a fost şi toată viaţa lui pe pământ. Iar acum, iată ce grabnic a ajuns la ţărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogăţit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea. | Continuare »

DE CE TE-ASCUNZI

De ce te-ascunzi în spatele iubirii
înfăptiundu-ţi groaznica trădare?
Mai ştim o iudă ce, c-o sărutare,
nălţa hristoşi pe crucea răstignirii.

O, Oastea nu-i a noastră şi n-o lasă
Hristos s-o nimicească trădătorul.
Dar vai de cel ce luptă cu-adevărul,
slujind păruta dragoste frumoasă.

O, nu-i iertat cel ce se-ndepărtează,
nesocotindu-şi leagănul şi vatra.
Cel care-aruncă-n Adevăr cu piatra
şi-n numele iubirii-apoi trădează.

Tu nu-mbrăca în hainele iubirii
şi-n milă duhul vânzător de frate, | Continuare »

Solia mea

Solia mea, mai strânge-ţi centura pe mijloc,
ne-apropiem credinţa de cel din urmă foc!

Aşază-ţi bine coiful pe capul tău de-acum,
de ultima-ncercare ne-apropiem pe drum.

Mai bine ţine-ţi scutul şi platoşa mai drept,
vrăjmaşul cel din urmă să-l birui piept la piept.

Mai strânsă ţine-ţi spada să nu greşeşti cu ea
când va veni-ncleştarea cea crâncenă şi grea.

Mai mută strânge-ţi gura un grai să nu strecori
când mai de preţ tăcerea va fi de mii de ori.

Picioarele ţi-încalţă mai harnice şi iuţi
spre paşii cei din urmă datori la cei pierduţi.

Grăbeşte spre Cuvântul cel încă datorat
şi nu-ţi da untdelemnul din candelă-adunat.

Prin crâncena-ncleştare te ţine de şirag
cu inima-ndreptată spre ţintă şi spre steag.

Primejdia din urmă cu bine dac-o treci,
solia mea, chemarea ţi-ai împlinit pe veci!

Traian Dorz, Cântări de drum

Într-un Duh

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. (Efeseni 2, 18)

Duhul este dragostea care singură ne poate face să simţim la fel, să umblăm la fel, să credem la fel şi să trăim la fel. O veche scriere spune că atunci când s-a dat Legea de la Sinai şi glasul Domnului a rostit întâiaşi dată cele zece porunci, Cuvântul Domnului a răsunat dintr-o dată în şaptezeci de limbi. Atâtea neamuri erau atunci pe pământ, iar gura Domnului îi grăia fiecăruia pe limba lui, în chiar acelaşi timp, cutremurătoarele porunci care erau condiţiile de viaţă şi de mântuire puse de Dumnezeu pentru fiecare om şi pentru fiecare popor.
Când S-a pogorât Duhul Sfânt în Ierusalim, este scris că Sfântul Cuvânt al Legământului nou, cu mult mai cutremurător decât cel de pe Sinai, a răsunat în toate limbile tuturor neamurilor care sunt sub cer (Fapte 2, 5-6).
Despre poruncile Legii, Sfintele Scripturi spun că s-au dat în mijlocul unor arătări înspăimântătoare care trebuia să le arate popoarelor pământului cât de sfânt este Dumnezeul veşnic Viu şi cu cât respect trebuie privit şi trăit fiecare cuvânt spus de El.Spune Sfântul Apostol: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească… pentru că nu puteau suferi… şi priveliştea aceasta era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: «Sunt îngrozit şi tremur»“ (Evr 12, 18-24).
Dar despre lucrarea Duhului este scris: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Sângele lui Abel… Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe cel ce le vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri…“ (Evr 12, 22-25). | Continuare »

Prin Cruce…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.“ (Efeseni 2, 16)

Părinţii unui copil ajunseseră la ceartă şi ură între ei. Şi curând se despărţiră unul de celălalt. Nici o împăcare nu mai părea cu putinţă între ei.
Copilul a încercat în toate felurile să facă iarăşi pace între ei, dar prăpastia era prea adâncă şi sufletele lor prea depărtate.
Din marea durere a acestei despărţiri, copilul se îmbolnăvi de moarte. De pe patul său din spital, copilul făcu în aşa fel ca amândoi părinţii să se întâlnească la patul lui, în ziua cea din urmă a vieţii sale. Dar cei doi stăteau, unul de-o parte a patului, iar celălalt de alta, fără a se privi şi fără a-şi vorbi unul celuilalt.
Copilul, privindu-i cu lacrimi pe amândoi, le luă câte o mână fiecăruia, le încrucişă peste inima lui care îşi trăia ultimele bătăi şi le zise: „Din dragoste pentru jertfa mea, împăca- ţi-vă!…“
Şi muri, cu mâinile cruce peste inima lui zdrobită, dar biruitoare.

*

Aşa ne-a împăcat pe noi dulcele, dragul, scumpul şi bunul nostru Mântuitor cu Tatăl nostru Cel Ceresc, de Care ne despărţeau munţii de păcate şi prăpastia noastră de nelegiuiri.
Peste Trupul Lui sângerând, peste Inima Lui străpunsă, mâinile noastre ridicate şi Mâinile Tatălui nostru Ceresc coborâte s-au întâlnit, s-au înfiorat şi s-au cuprins pe totdeauna, formând cea mai fericită şi cea mai mântuitoare Cruce, Crucea prin care a nimicit vrăjmăşia în care trăiam noi faţă de El în adâncurile păcatului. Şi El faţă de noi, în înălţimile sfinţeniei. | Continuare »

Orice bine-n lumea asta

Orice bine-n lumea asta l-am plătit adânc şi greu.
Bucuria, chiar de-o clipă, mi s-a-ntors, în drumul meu,
cu obrajii arşi de febră şi cu ochii storşi de plâns
la un preţ cu mult mai mare, decât bucurie-am strâns.

Chiar de mi-au plăcut vreodată scurtele-adieri de vânt,
mi le-am ars apoi în doruri necuprinse în cuvânt.
Sau în şoapta înserării meditând de-am stat cândva,
liniştirea de-o clipită s-a întors în contra mea.

Dacă-n aurora zilei lăcrimam cumva de drag,
din înfiorarea sfântă doar suspine-am în desag.
Am plătit un bine-al lumii către mine-n greu suspin,
dar şi cel al meu spre lume mi-a-ntors şi mai mult venin.

Şi-am crezut atunci că numai binele cel pământesc
îl plătesc cu-atâtea lacrimi, ca să nu-l mai îndrăgesc.
Dar şi clipele în care sufletu-mi se nalţă lin
lângă-ai Tăi şi lângă Tine le plătesc şi mai din plin.

Şi-nţeleg, Iisuse Domane, că prin lume greu plătim
mai degrabă-un bine veşnic, decât ce păcătuim.
Ca să n-aşteptăm răsplata bucuriei pe pământ,
ci cu cât mai scump e-un bine, mai slăvit e-n cerul sfânt.

Doamne, toată suferinţa oricărei trădări de-acum
să nu-nfrângă-n noi credinţa şi să nu ne-o facă scrum.
Ci, din focul crunt, să iasă aurul cel mai curat,
iar obrazul ars ne fie doar de Tine sărutat.

Vlad Gheorghiu

În mersul către Mâine

Traian DORZ, Eternele poeme

În mersul către Mâine, ajută-ne, Iisus,
să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii să nu cădem gunoi,
prin vânturarea zilei să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa, neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,
nădejdea, neclintită să ne-o-ntărim întruna,
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s-o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu-atât mai jos
cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată;
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,
în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…

[ Crezi puţin – vezi puţin. Crezi mult – vezi mult. Crezi totul – vezi totul. Nu crezi nimic – nu vezi nimic ]

Traian DORZ, din «HRISTOS – MĂRTURIA MEA»

În dimineaţa zilei de 2 martie [1953] avui două visuri neobişnuite.
În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată şi cineva mă chema la telefon; şi, când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:
– Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi.
Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit…
Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Ştiam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu, ca să ne înştiinţeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul, ca să ne ispitească sau să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulţimea gândurilor zilei şi n-au nici un rost deosebit.
Frământându-mi mintea cu înţelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus – doi, patru, doi – am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2…, 2-4-2…, 2-4-2…

[…] Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau, în luni, 2 şi cu 4 şi cu 2, erau exact atât (8). Am început să cred că vom sta aici neapărat până în ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condiţiile astea, cu toţii se aşteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau şi nimeni nu şi putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase şi reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie şi nu se vedea nici o mişcare din care să se pregătească plecarea.
La cei câţiva apropiaţi le spusesem visul meu din trei părţi, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Şi de asemenea le spusesem şi încredinţarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.
Şi într-adevăr aşa a fost. În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora cinci în zgomot de motoare. | Continuare »

Omul minune

Părinte Vasile Ouatu, articol publicat în «Ostaşul Domnului» nr. 14, din 1 noiembrie 1934

Oricine se apropie de Dumnezeu cu toată inima, oricine îşi predă inima şi sufletul în mâinile Domnului, acela şi astăzi vede şi trăieşte sub ochii lui aceleaşi minuni pe care le găsim istorisite în Biblie. Şi astăzi se deschid ochii multor orbi, şi astăzi ologii umblă, şi astăzi surzii aud, şi astăzi morţii învie. Ce sunt miile de suflete convertite de astăzi, dacă nu atâtea şi atâtea minuni? Dar iată una şi mai mare, ce le întrece pe toate. Fraţii şi iubiţii noştri cititori îşi reamintesc în ce situaţie se afla Părintele Iosif la 12 aug. a. c., când am mers să-l împărtăşesc. Era jumătate mort. Când am intrat în camera sf. sale, un fior de groază m-a cuprins. Părintele Iosif era în agonie. Bolnav, slăbit şi istovit ca niciodată. Desfigurat la faţă, cu ochii şi privirea schimbată, încât mi-am zis: Vai, ce durere!… Părintele Iosif va trece Acasă, la Domnul! Durere mare, zic, pentru că noi avem nevoie de el. Oastea are încă multă trebuinţă de el. Condeiul său, cu scrisul atâta de ales, inima şi sufletul său, râvna şi dragostea sa pentru Domnul nu pot fi prin nimeni altul înlocuite.
Darul ce Domnul i-a încredinţat este un dar deosebit. Şi Oastea va trece printr-o mare încercare. Am îngenuncheat la căpătâiul său, cu epitrafirul de gât şi-o ispită mi-a şoptit: Pentru ce te mai rogi, nu vezi că-i aproape mort? Şi atunci mi-am zis: În ordinea firească şi omenească nimic nu se mai poate îndrepta. Dar Cel ce a ridicat pe Lazăr din mormânt poate ridica şi pe Părintele Iosif şi de aceea eu trebuie să mă rog cu o deplină şi sigură încredinţare că la Dumnezeu totul este cu putinţă. Şi m-am rugat, apoi l-am spovedit şi împărtăşit.
Chiar în aceeaşi clipă am văzut sub ochii mei începutul minunii. Părintele Iosif s-a înviorat şi înseninat. La 27 oct. a. c. ne-am văzut iarăşi. Ah! câtă schimbare şi câtă deosebire! Sufletul meu s-a umplut de o nespusă bucurie. În comparaţie cu ce era în august, acum este foarte bine. Ceva de nerecunoscut. L am găsit şezând pe un scaun şi lucrând de zor la unul din cele mai minunate calendare din câte a scos până acum. Nu este aceasta oare o minune, şi încă una din cele mai mari? Dumnezeu ni l-a dat iarăşi şi cred că ni-l va da pentru multă vreme, aşa suferind cum este. De aceea l-am şi numit, cu drept cuvânt, «Omul minune». La prima vedere m-am simţit nespus de fericit şi m-am socotit ca în al nouălea cer că Domnul n-a făcut pe voia vrăjmaşilor, care necontenit i-au săpat groapa. Va fi şi aceasta o grea lovitură pentru ei. Aşa o păţesc cei ce luptă cu Dumnezeu.
De cum ne-am văzut faţă către faţă, Părintele Iosif m-a întrebat: | Continuare »

EU MI-AM FĂCUT DIN TINE

Traian DORZ

Eu mi-am făcut din Tine, Iisuse-Dumnezeu,
şi Ţintă, şi Credinţă, şi tot ce am mai sfânt,
şi Ţie Ţi-am dat viaţa şi tot ce am al meu;
pe viaţă şi pe moarte, al Tău, Iisuse, sunt!

Tu ai făcut din mine – din rob, precum eram,
un fiu iubit la care un nume sfânt i-ai pus,
mi-ai rânduit o slavă, mi-ai dat un cer şi-un neam
şi-o-mpărăţie care e-n veci fără apus.

Eu am făcut din Tine întregul meu avut,
întreaga mea cântare, întregul meu destin
şi Singur Tu ştii numai ce dulce Te sărut
când Te cuprind la suflet în clipa când mă-nchin.

Tu ai făcut cu mine un singur sfânt mănunchi,
când, cruce, cele patru peceţi mi le-ai sfinţit
şi-un legământ de lacrimi şi flăcări pe genunchi,
fiinţele, destinul şi vecii ne-au topit!

CEI TREI PRIETENI

Era odată un om care avea mulţi prieteni, şi chiar se şi lăuda de multe ori cu ei şi cu prieteniile lui.
– Cheltuiesc mult cu prietenii mei, zicea omul, dar nu-mi pare rău căci, la vreme de necaz, prietenii ar sări şi în foc pentru mine.
O dată, se întâmplă că îi veni o aspră citaţie de la o judecătorie. Era învinuit cu lucruri atât de grele, încât putea să primească temniţă pe viaţă sau chiar şi moarte. Omul se înfioră şi, alergând la cel mai bun prieten ce-l avea, îl rugă să meargă cu el să-l ajute să scape.
– Aş merge cu drag, răspunse prietenul, dar nicidecum nu pot să mă depărtez de acasă.
Omul plecă suspinând la un alt prieten şi îi ceru ajutorul.
– Cum să nu merg pentru tine? zise prietenul, şi pleacă şi el.
Dar, când ajunse la uşa judecătoriei, i se făcu frică şi se întoarse înapoi, lăsându-l pe om singur.
– Săracul de mine, zise omul, şi plecă să intre singur.

Însă, în clipa asta, iacă soseşte un alt prieten pe care nu-l prea băgase în seamă şi nu cheltuise aproape nimic pentru el. Acest prieten intră cu el în judecătorie şi, căzând în genunchi în faţa judecătorului, zise:
– Preaînălţate domnule judecător! Omul acesta e învinuit cu mari lucruri şi călcări de lege… Eu am venit să mă rog pentru iertarea lui… Eu îl cunosc pe omul acesta; va fi având el multe greşeli, dar mila şi iubirea ta sunt mai mari decât greşeala lui…
Judecătorul primi apărarea şi cel acuzat scăpă de osândă… | Continuare »

PRIVEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ

Traian Dorz, din «Garanţia Veşnică»

Sufletul înţelept trebuie totdeauna să se pregătească mai din timp pentru ceasul grelei încercări, cu priveghere, cu rugăciune (Mt 26, 41; I Ptr 4, 7 şi 5, 8). Să se pregătească mai din vreme, până nu vine clipa aceea grea şi nimicitoare în care nu mai poate face nimic.
Când vine clipa nenorocită, sufletul nici nu se poate ruga şi nu mai poate nici priveghea, spre a se feri… De aceea, privegheaţi şi rugaţi-vă înainte de a veni, pentru ca atunci când va veni să vă afle pregătiţi şi să nu cădeţi, trecând prin ea!
Întotdeauna când Biserica Domnului a trecut, în lupta ei pe pământ, prin vremuri de secetă duhovnicească sau de prigoniri şi de piedici pentru mărturisirea Cuvântului lui Hristos, – privegherile au fost slabe şi rugăciunile puţine, de aceea, în strâmtorările şi în opreliştile din lucrarea de vestire a adevărului Evangheliei, mulţi au căzut. O, de am învăţa şi noi ceva din asta, ca să nu păţim la fel!
În vremea grelelor încercări ale Bisericii Domnului, rugăciunile stăruitoare ale tuturor fiilor ei credincioşi cereau Domnului grăbirea trecerii acestei vremi de asuprire şi grăbirea venirii vremii de pace şi de libertate (I Tim 2, 1-4). Să facem şi noi totdeauna aşa, – pentru ca Domnul să ne asculte!
Atunci când vezi cum potrivnicul şi prigonitorul îngrozesc sufletele ascultătorilor Domnului – cea mai mare nevoie este de rugăciune. Când vrăjmaşul caută furios să înşele cu frica sau cu ademenirea sa pe atât de mulţi fraţi, să te doară inima şi să-ţi sângere sufletul văzând cum se dezbină Lucrarea Adevărului cu învăţături greşite de către atâţia învăţători stricaţi… ca să te rogi cu cea mai mare putere şi stăruinţă pentru salvarea Lucrării lui Dumnezeu. Cu cât vor fi mai mulţi şi mai stăruitori cei ce se vor ruga astfel, – cu atât va veni mai grabnic izbăvirea. | Continuare »

Eclesiastul

Traian Dorz, versificări şi meditaţii la Eclesiastul (format audio în lectura autorului)

«O deşertăciune a deşertăciunilor – zice Eclesiastul – o deşertăciune a deşertăciunilor!… Totul este deşertăciune. Ce folos are omul de toată truda lui pe care şi-o dă sub soare?»

A doua carte a lui Solomon, Eclesiastul, urmăreşte viaţa unui suflet care n-a ascultat întru totul de Domnul Dumnezeul său, nici de îndemnul primit. N-a urmat deplin calea lui Dumnezeu… Ci şi-a pus toată truda grea a vieţii sale să se bucure de viaţa lumii acesteia. Să-şi strângă comorile lumii acesteia. Să se desfăteze cu plăcerile lumii acesteia.

Astfel, ea începe cu încheierea. Şi se încheie cu judecata.
Deşertăciune este de la început şi până la sfârşit o viaţă care caută în primul rând lucrurile acestei lumi, slava ei şi desfătarea ei. Peste toată întinderea unei astfel de vieţi răsună mereu tristul refren: «O, deşertăciune a deşertă-ciunilor!…». Ca o puternică înştiinţare tuturor celor ce au apucat şi care merg pe calea aceasta… Că au apucat rău. Că merg rău. Şi că vor sfârşi rău.
Dar cine are astăzi urechi să mai audă?

OMUL CEL NĂSCUT DE SUS

Omul cel născut de Sus
are ochi cum alţii nu-s
şi-are-un fel ce-n lume nu-i,
căci din Cer e felul lui.
Naşterea din Duhul Sfânt
nu-i ceva de pe pământ,
e ceva din Dumnezeu,
de aceea-i scump şi greu…

Dă-ne, Scump Iisus,
naşterea de Sus,
căci numai prin ea
cerul vom avea…

Scumpă-i, căci e dar ceresc
şi nu-s mulţi cei ce-o primesc,
ci numai acei ce pot
părăsi păcatul tot
şi numai acei ce vin
cu căinţă şi suspin
la Hristos cu legământ
şi şi-l ţin pân’ la mormânt…

Grea e – căci se cere preţ
jertfa înfrânatei vieţi
şi-osteneli, şi suferinţi
cum au dus părinţii sfinţi,
post şi plâns, şi rugăciuni
cum au dus cei sfinţi şi buni
– dar nimic nu-i scump şi greu
când iubeşti pe Dumnezeu…

Traian Dorz, Cântări noi

Evanghelia Semănătorului – Luca 8, 5-15

Sfantul Nicolae Velimirovici, din „Predici”

(…) Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului – toate laolaltă.
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină – şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama. | Continuare »

Femeia înţeleaptă zideşte

„Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei,dar femeia nebună şi-o dărâmă cu în-seşi mâinile sale.” (Proverbe 14, 1)

Minunatul Cuvânt al lui Dumnezeu din cuprinsul acestei cărţi pune mereu faţă în faţă cele două stări: Starea păcatului şi starea credinţei; Starea firii vrăjmaşe a neascultătorului şi starea firii noi, ascultătoare de Dumnezeu, a celui neprihănit; Starea celui nebun şi starea celui înţelept. Pentru ca fiecare nu numai să vadă limpede cum este înfăţişarea uneia sau a alteia din aceste două stări şi nu numai să afle ce face şi cum este răsplătită fiecare dintre faptele acestora, dar să se şi cerceteze pe sine fiecare şi de fiecare dată, spre a se vedea şi recunoaşte singur în care dintre aceste două stări se găseşte, spre a-şi alege apoi singur, de fiecare dată, în fiecare zi şi de la fiecare hotar al acestor fapte, drumul de viitor. Ţelul din viitor. Şi răsplata vieţii din viitor.
Iată acum un cuvânt adresat special femeii!
Femeia este centrul casei şi al familiei. Femeia, începând de fiică. Apoi de soră. Apoi soţie. Apoi mamă… Până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este într-un cămin cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte aproape pe toate. De pe când este fiică la mama ei şi învaţă rostul casei, sub îndrumarea mamei, femeia capătă deprinderea de a mânui toate lucrurile din casă. Astfel femeia ajunge să poată face munca bărbatului, întreagă şi de multe ori, pe când bărbatul nu poate face totdeauna munca femeii. Femeia îl poate înlocui pe bărbat în toate treburile căminului, dar bărbatul n-o poate înlocui pe ea.
Adevăratul ziditor al căsniciei şi al casei este femeia. După cum şi adevăratul dărâmător al familiei este tot ea. Când femeia este înţeleaptă, hărnicia bărbatului este bine îndrumată şi cumpătat gospodărită. Astfel că gospodăria lor se înfrumuseţează continuu. Căsnicia lor se sudează neînce-tat. Câştigul lor creşte mereu mai îndestulător. Când însă femeia este nebună, adică nepricepută, des-frânată, neascultătoare, leneşă, înfumurată, gâlcevitoare şi rea, praful şi ruina se alege din toată casa lor, din toată averea lor şi din toată fericirea lor. Mâinile ei leneşe, risipitoare, vopsite, nepricepute, as-cunzătoare, sparte, murdare şi trăgătoare de sfori viclene nimicesc totul. | Continuare »

Creştinul nu este fără mângâiere la moartea celor de aproape ai săi

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, din Cuvânt la Duminica a XX-a după Pogorârea Sfântului Duh

… Însă, de când cuvântul trup s-a făcut, şi a locuit între noi, de când noul Adam a ridicat hotărârea cea rostită asupra lui Adam cel dintâi, a nimicit moartea noastră prin moartea Sa şi a înviat a treia zi din morţi, de atunci moartea nu mai este înfricoşată credincioşilor, şi ei nu se mai tem de apusul soarelui vieţii lor, căci răsăritul lor se arată iarăşi întru înălţime, Insuşi Domnul, care nu poate minţi, zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în mine, de va şi muri, viu va fi. Şi tot cel ce este viu şi crede întru mine, nu va muri în veac” (Ioan XI, 25).

Acest glas al lui Dumnezeu, iubiţilor, este lămurit; cine crede în Hristos şi păzeşte poruncile lui, va trăi, deşi a murit. Aceste cuvinte încă şi Sf.Apostol Pavel le-a luat întru sine, le-a ţinut tare cu toată puterea credinţei şi aşa a învăţat: „despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. IV, 12). El numeşte adormiţi pe cei răposaţi, pentru ca prin acest grai să însemne siguranţa învierii.
De fapt moartea nu este altceva, decât un somn lung. Să nu-mi zici mie, că cel mort nu poate nici auzi, nici vorbi, nici vedea, nici simţi, căci toate acestea şi cel ce doarme nu le face. Ba încă eu trebuie să vă spun ceva lămurit: la cel ce doarme, doarme întrucâtva sufletul, dar la cel mort nu este aşa, căci aici sufletul priveghează. Dar zici tu, cel mort putrezeşte şi se trece, şi se preface în pulbere şi cenuşă. Ce se dovedeşte cu aceasta, iubiţilor? Nimic alta cu toate acestea, decât că tocmai pentru aceasta cineva trebuie să se bucure de moarte. Când cineva voieşte a reînnoi o casă povârnită şi veche, înainte de toate scoate pe locuitori din ea, o surpă apoi, şi zideşte în locul ei una mai frumoasă. | Continuare »

O, moarte, noi ne-am întâlnit

O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu m-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!

De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.

De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.

Mi-ntunecai orice-amintiri,
mi-nseninai orice-ntristare, | Continuare »

N-am să uit…

Versuri: Traian Dorz

N-am să uit, Iisuse Doamne, niciodată
din ce greu, prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată,
c-am fost mort, şi dintre morţi m-ai înviat!

N-am să uit cum, când durerea era mare,
şi-am strigat să nu mă laşi, că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot…

N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii,
când credeam că sunt mai singur şi uitat,
când cei dragi nu mai ştiau că sunt, nici unii,
când tânjeam de dorul soarelui şi-al lunii,
n-am să uit, Iisuse Doamne, niciodat’…

| Continuare »

LACRIMI ŞI MÂNGÂIERI

Lacrimile care curg înăuntru sunt cele mai grele lacrimi şi durerile îndurate singur sunt cele mai amare dureri. De aceea mângâierile Domnului nostru Iisus Hristos sunt totdeauna cel mai aproape de acestea.

Aşa să-ţi duci toţi paşii tăi prin lume, încât oricine te va urma să ajungă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aşa să-ţi fie toate cuvintele tale spre semenii tăi, încât oricine te va auzi să dorească să vină la El. Atunci, în Ziua cea Mare a Înfricoşatei Judecăţi, tu vei putea privi cu bucurie nu numai în ochii tuturor celor pe lângă care au trecut paşii tăi şi cuvintele tale, ci şi în Ochii Aceluia la care au ajuns.

Dacă vei avea încrederea unui copil, iubirea unui copil, seninătatea unui copil şi nevinovăţia unui copil – vei putea trece prin viaţă şi cu neîngrijorarea unui copil. Atunci vei intra în cer cu uşurinţa şi bucuria cu care intră în camera de sărbătoare un copil la părinţii săi.

Cântările Domnului îţi trezesc atâtea rezonanţe în inimă şi îţi aduc atâta liniştire şi bucurie în duhul tău… Deci caută cântările Domnului şi iubeşte-le! Ele sunt aripile pe care fiinţa ta zboară în cer şi miresmele care te fac să te simţi în grădina raiului. | Continuare »