O, ADEVĂR

IH-018-OcnaO, Adevăr, ce greu eşti astăzi pentru atât de multe frunţi,
că mulţi nu pot să te ridice nici pân’ la perii cei cărunţi
şi pier prin mlaştina minciunii întunecaţi şi otrăviţi,
ei, care-ar fi putut prin tine să fie-atât de străluciţi.

O, Dragoste, şi tu ce grea eşti, că multe inimi, până mor,
nu izbutesc să te ridice nici pân’ la jumătatea lor
şi pier în viermăria urii şi-n cel mai fioros gheţar,
ei, care-ar fi putut prin tine să guste-al cerului nectar.

O, Adevăr, ori unde te-aflu, îmi eşti ca soarele cel drag,
mereu spre tine-ntorc privirea ca după cel mai dulce steag.
De tine mi-am legat viaţa pe veci, de-aici şi până-n cer,
învăţătura ta s-o dărui – şi-nţelepciunea ta s-o cer.

O, Dragoste, – oricând mă afli îmi vindeci câte-o rană grea
şi-n cea mai dulce-mbrăţişare cuprinzi însingurarea mea.
Tu te-ai legat de-a mea viaţă pe veci, de-aici şi până-n cer;
înlăcrimarea mea ţi-o dărui şi sărutarea ta ţi-o cer…

Traian Dorz, Cântările căinţei

Calea îngustă şi anevoiasă

crucea-piroanele-si-coroana-de-spiniÎmpotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sunteţi din lume“, spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte […]. În lume veţi suferi“. Şi, cu siguranţă, „multe sunt suferinţele drepţilor“. Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi sfinţii, şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încât, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasa şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra, spun sfinţii, se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gânduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: „Multe sunt necazurile drepţilor“ (Ps. 33,18), „prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapt. 14,22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta suntem puşi (I Tes. 3,3); „intraţi prin poarta cea strâmta“ (Mt. 7, 13). Citeşte şi: Mt. 6, 24; Ioan 15, 20; I Petru 4, 12-13; Sir. 2,1; Mt. 5,10; Iac. 1,12; ÎI Cor. 4,8-17; I Petru 4,1; Apoc. 7,14; Mt. 7,13-17 şi altele. Cu toţii ne aflam în întuneric şi în umbra morţii, în mâinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. | Continuare »

Totdeauna

Totdeauna pe-a Domnului cale
au fost lupte şi-au fost spini destui,
căci acei ce-au urmat voii Sale
trebuit-a să-I semene Lui!

N-a iubit lumea, nu, niciodată
pe-acei câţi I-au urmat Lui cu zel,
ci cu-o ură mereu ne-mpăcată
i-a primit, pe pământ, ca pe El.

Dar cu ochii-aţintiţi la răsplată,
prin răbdarea Golgotei privind,
n-au cârtit cei aleşi niciodată,
ci-au trăit şi-au murit biruind.

Nu-i la fel pentru toţi încercarea,
nici nu-i vremea la toţi într-un fel,
însă toţi în vreun fel au chemarea
la un preţ de dureri pentru El.

Cei ce fug sau fricoşi la-ncercare
L-au lăsat sau vândut pe Iisus,
ruşinaţi se vor pierde-n uitare,
alungaţi de blestemul de Sus. | Continuare »

ÎN FAŢA PORŢII ÎNDURĂRII

1. În locul unde mi-am rostit judecata, mi-am auzit şi iertarea!
2. În aşternutul unde am zăcut, plângându-mi durerea, mi-am primit şi vindecarea.
3. Şi tot Tu, Cel pe care-L întristasem, m-ai şi înviorat.
4. Poarta Îndurării s-a deschis şi Faţa Ta iubită m-a luminat din nou. Te-ai întors iarăşi la mine, căci ai văzut neputinţa mea.
5. Ţi-a fost milă de mine. Nu m-ai judecat cum meritam; dragostea Ta m-a înţeles. Pentru că nu Te-ai gândit la Tine, ci la neputinţele mele.
6. Ai privit ochii mei – în care erau teama despărţirii şi durerea neputinţei, amândouă la fel de mari – şi Ţi-a fost o nemărginită milă de mine, pe care mă iubeai nemărginit de mult.
7. Tremuram când mă priveai. Îmi era şi teamă şi dor de cuvântul ce mi-l vei spune. De acest cuvânt atârna soarta mea.
8. Fericirea mea nouă sau prăbuşirea mea veche atârnau de pasul Tău.
9. Tu ai renunţat la zborul Tău şi ai rămas lângă mine.
10. Ţi-ai întors, cu o duioasă durere, privirea dinspre înălţimile Tale luminoase şi, oftând, Te-ai aşezat iarăşi lângă… neputinţa mea, zicând:
– Nu vreau; nu pot să merg fără tine!
11. Te voi aştepta aici!
Nu renunţ; doar amân hotărârea şi legământul pe care le-am făcut şi pentru tine, până ţi se vor întări aripile, îţi vor creşte penele şi ţi se vor vindeca deplin rănile inimii.
12. Ţinta noastră este aceea pe care ţi-am arătat-o şi pe care, o clipă, printre nori, ai văzut-o limpede.
13. Dar nici ea n-ar fi fericită, văzând că vine numai un sol singur. Şi jugul, şi cununa sunt pentru doi. | Continuare »

O, NU PRIVELIŞTEA!

Vindecarea-orbului-15Traian DORZ,

din CÂNTAREA ANILOR

O, nu priveliştea-i schimbată,
ci ochii tăi au azi puteri
şi văd mai mult ca altădată,
cât nu puteau cuprinde ieri!

Aceleaşi vremi, aceiaşi oameni,
ca ieri, sunt şi-astăzi tot aşa,
tu eşti acel ce nu mai semeni,
tu eşti schimbat – şi faţa ta!

Azi ţi-s privirile mai sfinte,
ţi-s mai curate ca-n trecut
– şi văd ce nu vedeau nainte,
ştiu ce nainte n-au ştiut.

De-a lor lumină te pătrunde
iar nu de ochii cei trupeşti,
că miez e ceea ce s-ascunde,
dar coajă-i ceea ce priveşti!

TINERI CARE AU ÎNCEPUT BINE ŞI AU SFÂRŞIT BINE

Sf_apostol_TimoteiTraian Dorz, Cărarea tinereţii curate

Minunat este nu numai sfârşitul tinerilor credincioşi care, umblând în curăţie şi ascultare, ajung la Domnul cu bucurie, ci minunată este orice zi din viaţa unui astfel de tânăr, care niciodată n-a ieşit din ascultarea cea dulce a Domnului şi a iubiţilor Lui.
În felul acesta nu numai sfârşitul vieţii unui astfel de tânăr este frumos, ci frumos este şi sfârşitul fiecărei zile şi al fiecărei nopţi dintr-o astfel de viaţă. Şi sfârşitul fiecărei fapte, cântări şi rugăciuni a lui. Căci toate actele unei astfel de vieţi sunt frumoase şi ţintesc spre un sfârşit bun.
Ne vom îndrepta acum gândurile spre pilda frumoasă a unuia dintre tinerii despre care Scripturile vorbesc atât de mişcător.
Numele acestui tânăr este Timotei, ucenicul, apoi tovarăşul minunat de lucru şi de luptă al Sf. Ap. Pavel (Fapte 16, 1-3).
Timotei a devenit curând unul dintre ajutoarele Sfântului Apostol (Fapte l9, 22).
Însoţindu-l în cele mai multe din călătoriile lui (Fapte 20,4), Timotei ţinea legătura cu toţi fraţii (Rom 16, 21). Înfrunta primejdii pentru lucrul Domnului (I Cor 16,10). Lua parte împreună cu Marele Apostol la îndrumarea lucrării Evangheliei (II Cor l, l; Filip l, l; Col 1, 1). Întărea şi îmbărbăta pe fraţii care treceau prin suferinţe (I Tes 3, 2).
Şi a trecut el însuşi biruitor prin suferinţe şi prigoniri pentru Hristos (Evr 13, 23).
Fiul unei mame şi al unei bunici credincioase, Timotei a cunoscut din pruncie Sfintele Scripturi, care i-au dat înţelepciunea ce duce la mântuire prin credinţa în Iisus Hristos.
El a căpătat încredinţarea că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos să înveţe, să mustre, să îndemne şi să dea înţelepciune în neprihănire. Astfel el a ajuns din tinereţe un om al lui Dumnezeu, desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună în Evanghelia Domnului. | Continuare »

BINEFACEREA ŞI RECUNOŞTINŢA

Traian Dorz, Păşunile dulci

Leprosul-recunoscator-21. Cât de binecuvântaţi sunt şi vor fi veşnic acei oameni care fac totul să fie recunoscători pentru fiecare bine care li s a făcut! Acei care, pentru orice binefacere, vin cu recunoştinţă curată atât spre Dumnezeu, cât şi spre oameni.

2. Singurul temei pentru care putem cere şi putem nădăjdui binecuvântarea lui Dumnezeu este numai mila Lui. Pentru că nici bunătatea, nici iubirea, nici dărnicia Lui nu le merităm, din pricina împietririi şi răutăţii inimilor noastre. Cât de nerecunoscători suntem adesea pentru binefacerile Domnului…

3. Purtarea aceloraşi poveri este cea mai obositoare şi nesuferită greutate. Cine, în afară de iubire, le mai poate suporta?
Care inimă, care mâini, care răbdare, decât a mamei iubitoare, mai poate suporta zilnic povara vegherii, povara grijii, povara hranei, a curăţirii şi a purtării pe braţe? Şi a neascultării copilului ei? Cât de puţină recunoştinţă arătăm noi părinţilor noştri faţă de tot ce fac ei pentru noi!

4. V am purtat şi tot vreau să vă mai port. Până la bătrâneţile voastre Eu voi fi Acelaşi, ne spune Domnul. Care altă iubire decât a lui Dumnezeu mai poate vorbi astfel?
Iată atunci pentru ce trebuie şi noi să I răspundem la fel cu recunoştinţa noastră.
Nu frica morţii şi nu groaza iadului, şi nu spaima Veşniciei ar trebui să ne cutremure, – ci dragostea nebănuit de mare cu care ne a iubit şi ne iubeşte pe noi Dumnezeu în Hristos!
Şi lipsa noastră de recunoştinţă pentru aceasta. | Continuare »

Omul cel vechi

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 29-a după Rusalii

„Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după Chipul Celui ce l-a făcut.“ (Coloseni 3, 9-10)

Oglinda-inimii-omului-05Nu vă minţiţi unii pe alţii, spune acest sfânt verset, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu poftele lui…
Minciuna, ca şi celelalte păcate dinaintea ei, osândite în versetul de care am vorbit mai înainte, este şi ea unul din lanţurile de care se mai ţin încă multe suflete pe care satan le atrage astfel din nou spre iadul din care le eliberase Mântuitorul Hristos.
Minciuna „mică“, minciuna „nevinovată“, minciuna „de scăpare“, minciuna „de circumstanţă“, „de ocazie“, este un lanţ de care mulţi nu se mai pot lăsa nicidecum, până ce ajung la iad cu ea.
Pe mulţi îi prinzi cu ea în mână şi tot nu o lasă, deşi cunosc bine cuvântul că în Ierusalimul Ceresc nu va intra nici unul din cei care trăiesc în spurcăciune şi în minciună. În spurcăciune, înlăuntru şi în minciună, în afară… În orice fel de minciună. Şi de orice mărime a ei.

Iată una din minciunile din afară:
Era un „credincios“ care propovăduia în adunări mereu despre înfrânarea de la băutură, dar el acasă nu se lăsase de tot de pahar.
Într-o duminică după-masă, a vorbit la adunare foarte frumos despre dărnicia creştină, spunând cuvintele Mântuitorului: Cine are două haine să dea una celui ce nu are şi cine are mâncare să facă la fel (Lc 3, 11).
În ziua următoare, a venit la casa lui un frate sărac, iar sora, nevastă-sa, văzându-l cu haina zdrenţuită şi urmând îndemnul din predica soţului ei de ieri, a luat unul din costumele lui de haine şi i l-a dat fratelui lipsit.
Peste două zile, soţul i-a zis soţiei sale:
– Adu-mi costumul cutare, ca să mă îmbrac; trebuie să merg undeva.
Soţia i-a adus altul, nu pe cel pe care îl ceruse el. | Continuare »