IOAN MARINI – Un om al rugăciunii şi al postului

IOAN MARINI – Un om al rugăciunii şi al postului

Prof. Gheorghe PRECUPESCU

Un adevărat credincios întotdeauna este pe recepţie cu cerul. Orice clipă de răgaz e prilejul unei conectări cu izvorul puterii ce se află în Duhul Sfânt. Învăţătorul Ioan Marini a ajuns la treapta binecuvântată în care făcea din toate o rugăciune de cerere, de mulţumire către Dumnezeu, de preamărire a Lui. O mare parte din timpul acestui trăitor al lui Hristos era dedicat rugăciunii.
La Săsciori, în casa părintească, în „camera dinainte“, acolo era masa lui de lucru şi „altarul“ de jertfă. Seara, când era vreme bună, mergea pe malul râului Sebeş din care pornea o coastă cu brazi. Acolo, într-un loc ferit, lângă o stâncă vegheată de lumânările verzi ale brazilor, rămânea în rugăciune până în zori. Rugăciunea acestui om al lui Dumnezeu era un adevărat dialog în care sufletul se revărsa în suspine, în lacrimi şi în strigăte de durere sau de bucurie.
Mulţi dintre cei care l-au găzduit mărturisesc lucruri uimitoare. Petrecea ore întregi în genunchi, la rugăciune, deşi era atât de slăbit trupeşte iar genunchii aveau bătături uneori dureroase. Ai casei se culcau, dar el, deşi promitea să facă acelaşi lucru nu peste mult timp, rămânea până dimineaţa în rugăciune.
O surioară din Sâmbăteni, jud. Arad, relatează o astfel de întâmplare petrecută chiar în casa ei: „…După terminarea adunării de seara mama l-a invitat pe fratele Marini să se odihnească pentru noapte la noi. Ajunşi acasă, mama îl pusese la masa încărcată cu tot felul de bucate. El însă preferă puţin lapte. Apoi i-a desfăcut patul să se culce şi l-a lăsat singur.
L-am văzut cum s-a aşezat pe genunchi. Era noaptea, pe la orele 1:00. Când mama s-a trezit, dimineaţa, a văzut în camera fratelui învăţător tot lumină. Credea că a uitat s-o stingă. A deschis uşa încet, dar când a aruncat privirea el era tot pe genunchi iar cana cu lapte neatinsă. Ochii îi erau plini de lacrimi. Mama a închis uşa, ferindu-se să facă vreun zgomot. Peste puţin timp oaspetele şi-a luat geamantan şi a plecat la tramvai“. | Continuare »

STOP! – OPRIRE!

– O pildă cu tâlc sufletesc –

Mph_stopPrin oraşele mari, cu circulaţie multă şi deasă, la încrucişare de străzi, sunt aşezaţi poliţişti care îndreaptă trecerea persoanelor, căruţelor şi maşinilor, prin arătarea cu braţele, cu fluierul, dar mai adesea cu o tablă ce se mişcă pe un picior şi pe care e scris cuvântul „STOP“, cuvânt înţeles în toate limbile şi care înseamnă: Oprire! Opreşte!
Când acest stop se întoarce într-o parte, toţi cei ce vin în fata lui, trebuie să se oprească în loc. Oricât de grăbit ar fi omul, alerge cât de tare o maşină, când stopul îi apare în faţă, trebuie să stea pe loc. A trece până când nu i se dă drumul, înseamnă a te vârî singur în primejdie, putând fi călcat în toată clipa de atare maşină, tramvai ori trăsură. De aceea, trecătorii trebuie să aştepte liniştiţi, până când stopul le dă drumul liber.
Aceste stopuri cuprind o adâncă învăţătură sufletească pentru noi. Sufleteşte, şi noi alergăm spre moarte. Dar moartea nu va fi decât începutul veşniciei, care este bună sau rea, fericită sau nefericită, aşa după cum a fost şi viaţa noastră din această lume. Dar până să ajungă acolo, nimeni n-are drum deschis, liber. Dumnezeu, Care ne iubeşte, nu vrea să ne lase în pierzare; de aceea, a aşezat El în diferite locuri pe „drumul“ vieţii noastre, „agenţi“ ai Săi, care opresc mersul şi alergarea noastră prin câte un „stop“, ţinându-ne pe loc şi neeliberându-ne drumul, adesea, decât după un timp destul de lung de zăbavă şi aşteptare. | Continuare »

[În foc se lămureşte aurul]

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 4-5-6, din 3 martie 1935, pag. 9

Iisus-Hristos-inchisoareFraţii mei, de multe ori şi noi, ucenicii cei mici şi mărunţi ai marilor aleşi din Biblie, ajungem să gustăm din paharul pe care ei l-au băut până la fund. Ajungem şi noi sub ienupărul lui Ilie, din pustie. Luptând şi azi, şi mâine şi băgând de seamă că, în loc de «pace», lupta tot mai grea şi mai mare se face, de multe ori creştinul luptător are clipe de îndoială, de întrebare: La ce atâta necaz?… Nu era mai bine să fi stat eu pe linişte ca toţi oamenii?… Să am linişte în casă şi linişte în sat?… Am fost plin de râvnă pentru lucrul Domnului – şi iată ce păţesc… Iată ce plată mi se alătură…
Sunt acestea clipe slabe, clipe de ispită, peste care un adevărat luptător al Domnului trece cu bine şi iese din ele mai dârz şi mai întărit. Pentru că, de la început şi până la sfârşit, Biblia ne spune că nu este biruinţă fără luptă şi suferinţă.
De la sângele lui Abel, până la moartea lui Ştefan, Biblia e stropită pe toate paginile ei de sângele, de suferinţele, de prigoanele, de batjocurile suferite de cei care s-au luptat şi s-au jertfit pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletelor.
Toţi care stăruim în lupta mântuirii sufleteşti, toţi care stăruim pe calea trasă de Crucea Golgotei trebuie să gustăm şi noi din prigoana lui David, din fântâna lui Ieremia, din groapa lui Daniil, din lanţurile lui Pavel, din temniţa lui Ioan, din pietrele care l-au omorât pe Ştefan… din paharul cel mare pe care l-a băut Însuşi Domnul.
Fraţii mei, să nu uităm niciodată un lucru pe care Biblia ni-l arată lămurit. În mijlocul Bibliei, în mijlocul vieţii stă Dealul Golgotei, stă Crucea Golgotei. Şi, ori încotro te vei uita din acest «deal» – şi înapoi, în Vechiul Testament, şi înainte, în Noul Testament – vei vedea pe tot locul şi pretutindeni: lanţuri, temniţe, gropi, pietre, bătăi, batjocuri… cruci şi iar cruci. Fraţii mei, acestea sunt şi partea noastră. Acestea sunt şi partea ostăşiei noastre. Căci o altă cale spre cer nu este.
Fraţii mei, avem un legământ de ostăşie în Domnul. Acestui legământ îi lipsea un sigiliu, o pecete: sigiliul încercărilor. Şi, acum, iată-l că a sosit. Să-l apăsăm cu putere pe ceara legământului nostru. Şi să mergem înainte. În foc se lămureşte aurul. Acum se lămureşte aurul Oastei. | Continuare »

PĂCATUL – O SEMĂNĂTURĂ A STRICĂCIUNII

Ioan MARINI

Dar, va zice cineva, dacă păcătuiesc, pen­tru mine păcătuiesc. Păcatul meu numai pe mine mă priveşte! Cu neputinţă! Căci tot aşa ar putea zice şi miasma: „Sunt otrăvitoare numai pentru mine!” La fel ar zice şi holera: „Suflarea mea dătătoare de moarte e numai pentru mine!” Dar nu este aşa!
Cel ce păcătuieşte este un agent al iadului. Necurăţia ta se răspândeşte ca şi mirosul unei mlaştini; ca şi un lepros, tu laşi peste tot urmele necurăţiei ori de ce te atingi. Chiar şi aerul care te împresoară e plin de aburii otrăvitori pe care păcatul tău îi produce.

Păcatul tău îl atinge şi pe aproapele tău. El este o sămânţă a stricăciunii. Alţii învaţă de la tine ce văd că faci tu. Unii vor fi la fel cu tine, alţii te vor întrece; chiar dacă au învăţat de la tine numai alfabetul, vor învăţa să citească în cartea iadului mai bine decât tine. Pilda voastră îi va înrâuri nu numai pe copiii voştri, ci şi pe toţi cei ce vor veni în legătură cu voi. Păcatul este cea mai bună unealtă pentru împărăţia satanei… Şi oare acesta este un lucru mic înaintea lui Dumnezeu?
De aceea stai pe loc şi fă-ţi socoteala. Întreabă-te care e scopul creării tale; ce fel de viaţă ai trăit până acum; cât timp ai pierdut; câtă iubire ai călcat în picioare şi câtă mânie dumnezeiască ţi-ai adunat. | Continuare »

SEMNUL DRAGOSTEI

Iisus-cu-ucenicii-166Un cuvânt al fratelui Traian Dorz

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (In 13, 34-35).

Ce minunat, într-adevăr, este înţelesul acestui verset sfânt! Mântuitorul Însuşi n-a dat ca semn al recunoaşterii de către lume a ucenicilor Săi nici vorbirea în limbi, nici minunile, nici semnele, nici alte calităţi deosebite, după care aleargă de obicei oamenii şi lumea. Ci dragostea. Acesta este semnul pe care El l-a dat lumii ca să-i cunoască pe cei care sunt ucenicii Lui. „Prin aceasta va cunoaşte lumea, prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste între voi.” Nu dacă veţi vorbi în limbi sau veţi avea daruri, sau veţi face minuni, sau veţi uimi lumea cu înţelepciunea voastră. Ci prin dragoste, singurul Lui semn pe pământ.
Prin aceasta L-am cunoscut şi noi pe El că este Dumnezeu. Prin aceasta L a recunoscut şi Tatăl că este Fiul Său. [Apostolul Pavel] spune: „Fiul dragostei Tatălui”. El ne-a dat şi nouă acest semn sfânt. Nu acei care fac minuni şi vorbesc… A lăsat în sfântul Său Cuvânt înştiinţarea aceasta: „Că vor veni mulţi în ziua aceea şi vor zice: «Doamne, n-am predicat noi în numele Tău? N-am făcut minuni? N-am scos draci chiar? N-am mâncat şi am băut în faţa Ta?» Şi Eu le voi spune: «Adevărat vă spun: niciodată nu v-am cunoscut. Voi aţi lucrat fără de lege»”. Există o singură lege a lui Hristos: legea iubirii. El a spus: „O singură poruncă vă dau, o singură lege: să vă iubiţi”.
Oricine a lucrat fără de această lege a săvârşit fărădelege. El n-are decât această singură lege. Oamenii au o mie de legi. Confesiunile omeneşti au numai legi peste tot, de la început şi până la sfârşit. Dar Hristos cel Viu şi Adevărat nu are decât una singură: porunca iubirii, legea iubirii. Pentru că a întemeiat o singură împărăţie: împărăţia iubirii; o singură răsplată: răsplata iubirii; un singur templu: templul iubirii; un singur soare: soarele iubirii. Şi oricine va fi din iubire va fi din Dumnezeu. Despre nici o virtute nu s-a spus: „Dumnezeu este răbdare” sau „blândeţe”, sau „milă”. Dar s-a spus: „…este iubire”. | Continuare »

Frica de Dumnezeu din Vechiul Testament este un pedagog spre Hristos

08webÎn Vechiul Testament se stăruie foarte mult asupra fricii de Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu – zice înţeleptul Solomon – este începutul înţelepciunii“ (Prov. 1, 7).
Toată Biblia Vechiului Testament, şi îndeosebi Proverbele şi Psalmii, e plină cu lauda fricii de Dumnezeu şi cu îndemnul de a o avea. Însuşi Domnul Dumnezeu lăsase, prin Moise, porunca: „Să te temi de Dumnezeul tău! Eu sunt Domnul“ (Lev. 19, 32). „Temeţi-vă de Domnul şi Îi slujiţi Lui cu credincioşie“ (Isaia 24, 24). „Tot pământul să se teamă de Domnul“ (Ps. 38, 8). „Ferice de omul care se teme de Domnul“ (Ps. 112, 1). „Frica de Domnul este curată şi ţine pe vecie“ (Ps. 19, 9).
Precum spuneam, frica de Dumnezeu îşi are şi ea locul ei în lucrul mântuirii. Ea este începutul mântuirii. Frica de Dumnezeu este o frică mântuitoare, căci ea purcede din cunoaşterea şi recunoaşterea păcatului. Unde s-a trezit frica de Dumnezeu, acolo e semn că s-a trezit şi frica de păcat. Şi acolo s-a făcut şi începutul mântuirii. Acolo s-a deschis prima uşă a mântuirii.
Frica de Dumnezeu e în strânsă legătură cu frica de păcat. Frica de Dumnezeu ajută ferirea de păcat, ajută uciderea păcatului. În acest înţeles zicea înţeleptul Solomon:
„Frica de Domnul este urârea păcatului“ (Prov. 8, 13). „Prin frica de Domnul, omul se abate de la cel rău“ (Prov. 16, 6). „Frica de Domnul este un izvor de viaţă şi ea ne fereşte de cursele morţii“ (Prov. 14, 27).
Un om care a pierdut frica de Dumnezeu, acela a pierdut şi frica de păcat. Acela este un pierdut.
Să nu uităm însă că frica de Dumnezeu, ea, numai singură, nu e mântuitoare. Ea ne este „un pedagog spre Hristos“, spre Golgota, spre dragostea lui Dumnezeu. Să nu uităm locul de la I Ioan 4, 18: „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste“.
Ce mult spune acest loc! Frica de Dumnezeu trebuie să ne ducă la Golgota, unde Tatăl Ceresc ne arată că El L-a pedepsit pe Însuşi Fiul Său pentru păcatele noastre şi acum noi trebuie să trăim, fără frică de pedeapsă în dragostea Lui. Aici este culmea unde moare şi frica de Dumnezeu, iar culmea aceasta o putem ajunge numai murind cu totul faţă de lume şi omorând cu totul păcatul. | Continuare »

O, ADEVĂR

IH-018-OcnaO, Adevăr, ce greu eşti astăzi pentru atât de multe frunţi,
că mulţi nu pot să te ridice nici pân’ la perii cei cărunţi
şi pier prin mlaştina minciunii întunecaţi şi otrăviţi,
ei, care-ar fi putut prin tine să fie-atât de străluciţi.

O, Dragoste, şi tu ce grea eşti, că multe inimi, până mor,
nu izbutesc să te ridice nici pân’ la jumătatea lor
şi pier în viermăria urii şi-n cel mai fioros gheţar,
ei, care-ar fi putut prin tine să guste-al cerului nectar.

O, Adevăr, ori unde te-aflu, îmi eşti ca soarele cel drag,
mereu spre tine-ntorc privirea ca după cel mai dulce steag.
De tine mi-am legat viaţa pe veci, de-aici şi până-n cer,
învăţătura ta s-o dărui – şi-nţelepciunea ta s-o cer.

O, Dragoste, – oricând mă afli îmi vindeci câte-o rană grea
şi-n cea mai dulce-mbrăţişare cuprinzi însingurarea mea.
Tu te-ai legat de-a mea viaţă pe veci, de-aici şi până-n cer;
înlăcrimarea mea ţi-o dărui şi sărutarea ta ţi-o cer…

Traian Dorz, Cântările căinţei

Calea îngustă şi anevoiasă

crucea-piroanele-si-coroana-de-spiniÎmpotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. „Voi nu sunteţi din lume“, spune Domnul, „Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte […]. În lume veţi suferi“. Şi, cu siguranţă, „multe sunt suferinţele drepţilor“. Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu din inimă curată, fără a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri. De aceea, toţi sfinţii, şi cu deosebire Isaac Sirul, consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încât, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa. Dar vrăjmaşul nu doarme. El ne îngreunează starea lăuntrică, dar ne apasa şi din afară şi ne împresoară cu piedici. Şi, pe deasupra, spun sfinţii, se strecoară şi înăuntrul nostru, ba cu năluciri şi vedenii, ba ne străbate ca o săgeată, năpustindu-se cu fel de fel de gânduri înfricoşătoare, ba ne arde ca un foc.
Astfel, imediat ce păşeşte cineva pe calea cea dreaptă, din toate părţile îl aşteaptă duşmani, şi dinăuntru şi din afară, văzuţi, şi nevăzuţi. Este ca un miel printre lupi. Aşa i se şi spune la început: „Multe sunt necazurile drepţilor“ (Ps. 33,18), „prin multe suferinţe va trebui să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapt. 14,22). Vor fi suferinţe, căci spre aceasta suntem puşi (I Tes. 3,3); „intraţi prin poarta cea strâmta“ (Mt. 7, 13). Citeşte şi: Mt. 6, 24; Ioan 15, 20; I Petru 4, 12-13; Sir. 2,1; Mt. 5,10; Iac. 1,12; ÎI Cor. 4,8-17; I Petru 4,1; Apoc. 7,14; Mt. 7,13-17 şi altele. Cu toţii ne aflam în întuneric şi în umbra morţii, în mâinile duşmanilor celor răi şi vicleni: scăparea nu poate fi uşoară. | Continuare »

Totdeauna

Totdeauna pe-a Domnului cale
au fost lupte şi-au fost spini destui,
căci acei ce-au urmat voii Sale
trebuit-a să-I semene Lui!

N-a iubit lumea, nu, niciodată
pe-acei câţi I-au urmat Lui cu zel,
ci cu-o ură mereu ne-mpăcată
i-a primit, pe pământ, ca pe El.

Dar cu ochii-aţintiţi la răsplată,
prin răbdarea Golgotei privind,
n-au cârtit cei aleşi niciodată,
ci-au trăit şi-au murit biruind.

Nu-i la fel pentru toţi încercarea,
nici nu-i vremea la toţi într-un fel,
însă toţi în vreun fel au chemarea
la un preţ de dureri pentru El.

Cei ce fug sau fricoşi la-ncercare
L-au lăsat sau vândut pe Iisus,
ruşinaţi se vor pierde-n uitare,
alungaţi de blestemul de Sus. | Continuare »

ÎN FAŢA PORŢII ÎNDURĂRII

1. În locul unde mi-am rostit judecata, mi-am auzit şi iertarea!
2. În aşternutul unde am zăcut, plângându-mi durerea, mi-am primit şi vindecarea.
3. Şi tot Tu, Cel pe care-L întristasem, m-ai şi înviorat.
4. Poarta Îndurării s-a deschis şi Faţa Ta iubită m-a luminat din nou. Te-ai întors iarăşi la mine, căci ai văzut neputinţa mea.
5. Ţi-a fost milă de mine. Nu m-ai judecat cum meritam; dragostea Ta m-a înţeles. Pentru că nu Te-ai gândit la Tine, ci la neputinţele mele.
6. Ai privit ochii mei – în care erau teama despărţirii şi durerea neputinţei, amândouă la fel de mari – şi Ţi-a fost o nemărginită milă de mine, pe care mă iubeai nemărginit de mult.
7. Tremuram când mă priveai. Îmi era şi teamă şi dor de cuvântul ce mi-l vei spune. De acest cuvânt atârna soarta mea.
8. Fericirea mea nouă sau prăbuşirea mea veche atârnau de pasul Tău.
9. Tu ai renunţat la zborul Tău şi ai rămas lângă mine.
10. Ţi-ai întors, cu o duioasă durere, privirea dinspre înălţimile Tale luminoase şi, oftând, Te-ai aşezat iarăşi lângă… neputinţa mea, zicând:
– Nu vreau; nu pot să merg fără tine!
11. Te voi aştepta aici!
Nu renunţ; doar amân hotărârea şi legământul pe care le-am făcut şi pentru tine, până ţi se vor întări aripile, îţi vor creşte penele şi ţi se vor vindeca deplin rănile inimii.
12. Ţinta noastră este aceea pe care ţi-am arătat-o şi pe care, o clipă, printre nori, ai văzut-o limpede.
13. Dar nici ea n-ar fi fericită, văzând că vine numai un sol singur. Şi jugul, şi cununa sunt pentru doi. | Continuare »