SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

SĂ ÎNAINTĂM MAI DEPARTE ŞI CU CĂLĂTORIA SPRE CANAAN, SPRE ŢARA FĂGĂDUINŢEI

«Isus Biruitorul» nr. 1 / 6 ianuarie 1935, pag. 5 (fragment)

„Şi au zis: «Să ne alegem o căpetenie
şi să ne întoarcem în Egipt!»” (Num 14, 4).

(…) Cea mai mare primejdie pentru călătoria mântuirii noastre este chemarea să ne întoarcem înapoi în Egipt. Şi această chemare vine în două feluri. Ea vine mai întâi din lăuntrul nostru. Ne cheamă înapoi firea noastră cea veche, omul nostru cel vechi.
Fraţii mei, luaţi aminte, mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu, veţi auzi glasuri care vor striga răspicat: „Oastea asta şi-a făcut de cap… ne-a spart liniştea satelor… ne-a stricat obiceiurile… a făcut împerecheri… trebuie neapărat luate măsuri de îndreptare contra ei şi contra ostaşilor.
Şi atunci se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei cu tărie: „În felul acesta nu mai merge cu Oastea… noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă, care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate”.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi în Egipt, ca să scape de „pustie” şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne „turma cea mică”.
Vor rămânea cei tari în Domnul, să păşească înainte pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

SĂ MAI SPUNEM ŞI CÂTE O POVESTE FRUMOASĂ

SĂ MAI SPUNEM ŞI CÂTE O POVESTE FRUMOASĂ

În ţările Răsăritului umblă povestea de mai jos, plină de un adânc înţeles:
Cică odată se înfăţişă în faţa unui calif (stăpânilor) o femeie cu haina cernită şi ochii plânşi.
– Măria Ta, se rugă femeia căzând în genunchi, un mare necaz mă aduce aici. Copilul meu, singurul meu copil, a apucat în căile cele rele. A apucat cu patima beţiei. Prietinii lui l-au învăţat, Măria Ta, să bea şi l-au stricat… O, ce năcaz mare a dat acum de capul meu. Copilul îmi mănâncă averea şi îmi mănâncă şi zilele… Ah, cum îmi stricară pruncul oamenii cei răi… Ah, nenorocita de mine…
– Femeie, grăi califul întristat, eu înţeleg lacrimile tale şi necazul tău. Îţi plângi singurul copil apucat în calea pierzării. Mare crimă au făcut cei ce ţi-au stricat copilul. Să ştii, femeie, că în ţara mea o astfel de crimă nu poate fi suferită şi nu poate rămâne nepedepsită. Am să dau tocmai acum poruncă aspră să se facă cercetare amănunţită; şi, despre cine se va afla că a întins pruncului tău primul păhar de băutură, să ştii, femeie, că mâna aceluia îndată va fi retezată cu sabia…
Femeia se depărtă, dar abia ieşi din curtea califului şi iar se întoarse; şi, căzând cu lacrimi la picioarele califului, se rugă, zicând:
– Măria Ta, te rog să nu mai faci cercetările cu copilul meu, căci mi-am adus aminte că eu, ticăloasa de mamă, i-am întins cel dintâi păhar de băutură.
– Dacă este aşa, răspunse califul, du-te acasă şi nu te mai plânge nimănui. Ceea ce ai semănat, aceea vei secera.

Calendarul «Lumina Satelor» 1930, pp. 62-63

Întreruperea comuniunii cu ereticii și Canonul 15 (I-II Conștantinopol)

„Erezia, acest păcat înfricoșător, care cuprinde în sine hulă asupra Sfântului Duh, cu totul îl înstrăinează pe om de Dumnezeu și, înstrăinându-l de Dumnezeu, îl predă în puterea satanei“.[1] (Sf. Ignatie Briancianinov)

Dat fiind că în ultimii doi ani subiectul întreruperii comuniunii cu ecumeniștii a devenit foarte actual și că despre asta se discută aproape exclusiv prin prisma Canonului 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861), au apărut o mulțime de opinii și interpretări foarte diferite, uneori chiar contradictorii privind acest subiect. Noi am vrea să clarificăm unele chestiuni legate de întreruperea pomenirii și de amintitul Canon 15, pentru a reduce pe cât posibil astfel de divergențe și a evita interpretările dăunătoare.

Contextul istoric în care a fost întocmit Canonul 15

Interpretările greșite legate de Canonul 15 se datorează înainte de toate lipsei unei viziuni integre asupra Sinodului I-II Constantinopol, iar contextul istoric în care a fost întrunit acest Sinod și au fost întocmite hotărârile sale este fundamental pentru interpretarea Canonului 15. Cu 3 ani înainte de acest Sinod, adică în 858, în urma unui conflict dintre sfântul patriarh Ignatie și Bardas, fratele sfintei împărătese Teodora (†866) pe care acesta a înlăturat-o de la putere, Sf. Ignatie a fost lipsit pe nedrept de tronul patriarhal.
În același an marele cărturar și teolog de excepție Sf. Fotie cel Mare, fiind încă mirean, dar având deja o autoritate teologică impunătoare, pe parcursul a doar câteva zile este tuns în monahism și trece toate treptele ierarhice, fiind înscăunat „cu sila și fără de voie”[2] ca patriarh în ziua de Nașterea Domnului în anul 858.[3]
A urmat o perioadă de tulburare în Biserică, fiindcă mulți nu au voit să recunoască noul patriarh din cauza modului în care a fost înscăunat. În 861 se convoacă acel sinod I-II Constantinopol menit să pună capăt tulburărilor. Pentru împăciuirea celor două tabere s-a hotărât pe de o parte ca nimeni din clerici să nu întrerupă comuniunea cu întâistătătorul lor pentru „oarecare vinovăție” (păcate personale, încălcări administrative etc.) până acesta nu este condamnat de un sinod (canoanele 13, 14 și 15), iar pe de altă parte s-a rânduit ca „de acum înainte nici unul dintre mireni sau monahi să nu se ridice deodată la înălţimea episcopiei, ci mai întâi cercetându-se în treptele eclesiastice, aşa să primească hirotonia episcopiei” (Canonul 17)[4] , astfel încât în viitor să nu mai apară astfel de tulburări. | Continuare »

PRECUM ODINIOARĂ AI INTRAT ÎN CASA LUI ZACHEU, aşa, Doamne Iisuse, intră şi în casa României noastre!…

PRECUM ODINIOARĂ AI INTRAT ÎN CASA LUI ZACHEU, aşa, Doamne Iisuse, intră şi în casa României noastre!…

Acum duminică se va citi în biserici evanghelia lui Zacheu, în a cărui casă a intrat Mântuitorul cu mântuire. Această evanghelie trebuie şi ţării noastre celei noi. Şi casa României noastre aşteaptă un Mântuitor şi o mântuire, pentru că prea multe năravuri urâte şi păcate grele s-a aşezat în ea.
Despre Zacheu, evanghelia ne spune că pătimea în beteşugul lăcomiei de a face câştiguri cu orice preţ şi pe orice căi. Şi în casa României noastre avem acest păcat. Lăcomia după bani şi câştiguri a cuprins ca un beteşug şi pe cei mai buni fii ai neamului nostru. Se pare că s-a împlinit prorocia prorocilor:
„Fiecare iubeşte mita şi umblă după plată. Orfanilor dreptate nu fac şi judecata văduvei n-ajunge până la ei” (Isaia 1, 23). „Nimeni nu se îndură de altul. Fiecare jefuieşte în dreapta şi tot flămânzeşte. Înghite în stânga şi tot nu se satură” (Isaia 9, 19-20). „De la cel mai mic până la cel mai mare, toţi sunt lacomi la câştig” (Ieremia 6, 13).
Dacă Apostolul Pavel scria că „rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint” (I Corinteni 6, 10), apoi şi izvorul celor mai multe rele din ţara noastră este acest păcat. Ori încotro ne-am întoarce ochii, vedem cumplitele stricăciuni ce le face acest beteşug sufletesc. (…)
Şi câte alte năravuri rele mai avem în casa ţării noastre, în afară de acesta (zavistia, împerecherile, munca prea pu¬ţină etc.). | Continuare »

CASA

CASA

P. Trifa, «Lumina Satelor» nr. 5 / 11 febr. 1923, p. 1

Bătrânii noştri nu erau poate aşa de ocoşi şi învăţaţi ca noi, nepoţii lor de astăzi, dar, în schimb, ei aveau mai multă înţelepciune de viaţa şi o mai adâncă înţelegere a rosturilor vieţii celei adevărate. Aşa, între altele, bătrânii noştri privegheau neîncetat să fie casa lor curata, cinstită şi ferită de pur¬tările cele slabe. Numele de „casă” era, la bătrânii noştri, un nume sfânt, pe care-l apărau de păcate cu ochi de vultur şi mână de fier.
Dar astăzi nu mai este aşa. Din casete oamenilor de azi parcă, pe zi ce merge, ies afară purtările şi datinile cele vechi şi bune şi, în locul lor, intră altele, noi şi rele. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate şi fără voia şi ştirea lui nimeni nu se putea mişca. Mulţi taţi de astăzi însă dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi îşi otrăvesc sufletul.
Ba încă ceva mai mult decât atâta. Mai zilele trecute, un primpretor îmi spunea că în plasa lui s-au scos câteva sute de drepturi de făcut joc şi petrecere în case private, iar un cititor de-al nostru îmi scrie că „e mai rău de când ni s-au închis crâşmele, că au început casele oamenilor să se facă crâşme. Se mută crâşmele acum, Domnule Părinte, în casele oamenilor” (şi în mijlocul copiilor)! Asta înseamnă că sunt unii părinţi, unii taţi şi unele mame, care cu voia îşi strică casa, în loc să o întărească. Cu asta odată, slăbeşte şi ţara şi neamul, pentru că casa şi familia este temelia pe care se reazemă o ţară şi un neam. | Continuare »

NAŞTEREA DIN NOU

NAŞTEREA DIN NOU

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Şoimeni – 5 octombrie 1981

Aşa de frumoasă pildă a fost pilda lui Zacheu! El L‑a întâlnit pe Hristos nu când s-a înălţat, ci când s-a smerit. „Zachee – zice Domnul, coboară-te!”… Căci numai când te cobori te înalţi cu adevărat în faţa lui Dumnezeu. În faţa oamenilor există o înălţare obişnuită prin laude, prin publicitate, prin slavă lumească, – dar în faţa lui Dumnezeu este invers. Cu cât cineva se poate smeri mai adânc, cu atâta este mai înălţat în faţa lui Dumnezeu.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Dăm din toată inima slavă Domnului nostru şi Numelui Său sfânt şi tot ce începem şi tot ce sfârşim, dorim să fie cu lauda, cu slava, cu binecuvântarea, cu bucuria şi cu ajutorul Numelui Său.
De aceea, tot ce începem şi tot ce continuăm şi tot ce sfârşim dorim să facem totdeauna în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Tot ce începem în felul acesta va fi binecuvântat, însoţit de Dumnezeu, apărat de El, întărit de El, răsplătit de El, încununat de El.
Sărbătoarea de azi rămâne pentru noi toţi o sărbătoare plină de adânci şi de puternice înţelesuri duhovniceşti. De nişte dovezi puternice date de harul lui Dumnezeu în mijlocul nostru, spre a ni le aminti întotdeauna.
La bucuriile acestea să cugetăm mereu! La cuvintele acestea, la întâmplările petrecute aici în această dimineaţă de duminică, vom avea încă mult timp de cugetat şi de gândit. Ştim că, pentru oricine vrea să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să-l împlinească din toată inima sa, cele auzite astăzi şi cele întâmplate astăzi vor folosi spre mult învăţământ şi spre multă lumină, şi spre mult ajutor pe calea vieţii. Fiindcă tot ce a făcut Dumnezeu, şi tot ce ne-a spus Cuvântul Domnului Dumnezeu şi tot ce a rânduit El să se petreacă astăzi aici n-a fost întâmplător. | Continuare »

„CĂCI FĂRĂ MINE NU PUTEŢI FACE NIMIC” (In 15, 5)

„CĂCI FĂRĂ MINE NU PUTEŢI FACE NIMIC” (In 15, 5)

Ioan  MARINI, «Glasul Dreptăţii» nr. 7 / 13 febr. 1938, p. 1

Cerul lumii este acoperit de nori tot mai groşi. Două războaie fac să sângere două mari colţuri de lume. Şi în fiecare zi se aud mereu ,,veşti de războaie” dintr-o parte şi alta a pământului. Deviza tuturor neamurilor e una singură: înarmarea. Să ne pregătim cu arme cât mai bune, să avem avioane şi gaze cât mai multe, cât mai mulţi soldaţi şi muniţii. Şi toate acestea, pentru prăpădul ce va veni.
O înfrigurare neobişnuită a cuprins popoarele pământului.
Suntem parcă în plin Apocalips. Tropotele cailor morţii parcă se aud prin lume.
„Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc 6, 4).
Acest verset din Biblie spune totul. El oglindeşte tocmai stările vremilor şi oamenilor de azi, a căror simbol nu mai e crucea, ci sabia.
De la o vreme s-au schimbat chiar şi jucăriile copiilor. De la obiecte casnice, bile, cărţi, pătrate etc., s-a trecut acum la jucării „serioase”. Magazinele oraşelor sunt pline cu tunuri, puşti, trenuri, automobile, avioane, motociclete, tancuri, – jucării care „vorbesc” şi ele de „războaie şi veşti de războaie” şi copilaşilor nevinovaţi, care vor cădea şi ei, ca mâine, pradă uciderii vrăjmaşe a războiului.
Ce-i drept, oamenii s-au străduit să înlăture războiul. Liga Naţiunilor tocmai scopul acesta l-a avut: să rezolve pe cale paşnică toate neînţelegerile dintre state, înlăturând pentru totdeauna războiul dintre naţiuni. Dar n-a izbutit. Sub privirile ei neputincioase, a căzut Abisinia, sângeră de ani de zile Palestina şi arde acum Spania şi China. | Continuare »

SLĂVITĂ FII, LUMINĂ

Slăvită fii, Lumină
ivită fericit
spre ochii care-n vină
şi-n noapte-au rătăcit!…

Slăvit fii Tu, Iisus,
Ce-n suflet ne-ai adus
lumina cea de Sus,
– Slăvit fii Tu, Iisus!

Slăvită fii, Puterea
luminii, Ce-ai deschis
viaţa şi-nvierea
din veşnicul abis!

Slăvită fii, Izbânda
luminii, Ce-ai înfrânt
blestemul şi osânda
atâtui greu mormânt!

Slăvită fii, Iubirea
luminii, Care-ai pus
pe toate strălucirea
sărutului de Sus! | Continuare »

CE TÂRZIU AM ÎNCEPUT

Vindecarea-orbului-16Traian Dorz, din CÂNTAREA VEŞNICIEI

Ce târziu am început să trăiesc, Iisuse, –
timpul meu spre Nevăzut ce curând se duse!

Ce târziu mi s-au deschis ochii spre viaţă,
– azi mi-e totul ca un vis învelit în ceaţă.

Ce târziu am auzit despre Calea Vie,
ce-n zadar mi-am risipit viaţa mea pustie!

Ce târziu ajung să-mi pun spre câştig dinarii,
câţi i-am risipit nebun una cu tâlharii!

Ce târziu văd eu, Iisus, ce-am pierdut întruna
şi ce multe mi s-au dus azi, pe totdeauna!

O, ce har că azi Te-ascult şi că vin la Tine
– dar de-aş fi venit de mut cât era mai bine!

„Eu sunt lumina lumii“

„Să fie lumină!“ – a zis Dumnezeu la facerea lumii. Această lumină n-a fost numai a soarelui, ci a fost şi lumina sufletului; a fost lumina care l-a luminat pe Adam, omul cel dintâi. Aceasta era o lumină curată şi desăvârşită. Întuneric nu se afla în ea. Dar din greşeala din grădina Edenului, întunericul s‑a amestecat cu lumina, binele cu răul – şi pe urmă întunericul a biruit lumina. Întuneric mare s-a făcut iar peste tot pământul; un fioros întuneric sufletesc.
Domnul Iisus a venit într-o lume plină de întuneric sufletesc. Dom­nul Iisus a venit în lume ca un al doilea făcător de lumină sufletească. A venit în lume ca un „soare al dreptăţii“, ca o „lumină a cunoştinţei“, să-i lumineze „pe cei ce şedeau în umbră şi întuneric“ (Lc. 1, 79).
O luptă grea a purtat Domnul pentru biruinţa luminii. Satana voia să ţină lumea mai departe în întuneric. Dar pe urmă, lumina Evangheliei a biruit. Prin Jertfa şi Învierea Sa, Domnul a despărţit din nou lumina de întuneric, a luminat din nou lumea, ne-a dat din nou lumina cunoştinţei şi lumina vieţii.

Domnul Iisus este lumina lumii. El este lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (In. 1, 9). El este lumina cea adevărată care ne deschide ochii cei sufleteşti, să ne vedem pe noi înşine şi rosturile vieţii noastre în lumina cea adevărată. El este lumina vieţii.
Nimic n-avem mai scump pe lumea asta ca ochii şi lumina soarelui. Le amintesc pe amândouă, pentru că una fără alta nu preţuieşte nimic. Fără lumina soarelui, ochii noştri n-ar preţui nimic; n-am avea ce face cu ei. Dar nici cu soare fără ochi n-avem ce face. Un orb n-are nici un folos de darul soarelui şi al luminii.
Aşa e şi în lumea cea sufletească. Cel mai scump dar pentru viaţa noastră cea sufletească este lumina lui Hristos, lumina vieţii. Dar pentru acest dar ne trebuie ochi sufleteşti. Fără să avem ochi sufleteşti şi vedere sufletească, lumina lui Hristos n-are nici un preţ pentru noi. | Continuare »