SĂ NU VORBIŢI!

SĂ NU VORBIŢI!

La Duminica vindecării celor doi orbi
AVA ELIAS – 11 iulie 2018

“Iisus le-a poruncit cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni“ Mat. 9, 30

Sfțntul Evanghelist Matei ne pune în faţă două vindecări săvârşite de către Domnul, total diferite, atât prin bolile de care sufereau cât şi prin consecinţele acestor vindecări. Mai întâi este vorba despre doi orbi care strigau către Domnul să-i vindece, insistând în rugămintea lor, ÎL urmează pe Iisus, până în casa unde intrase Domnul, iar acolo îi vindecă. După ce li s-au deschis ochii celor doi orbi, Domnul Iisus le porunceşte, aşa cum se întâmplase în cazul multor vindecări, să nu spună nimănui, să nu vorbească despre această vindecare; “poruncindu-le cu tot dinadinsul şi le-a zis: Vedeţi să nu ştie nimeni “ Mat.9, 30
După ce orbii au plecat au adus înaintea Domnului un mut îndrăcit, care după vindecare: “ După ce a fost scos dracul din el, mutul a vorbit.” ver. 33
Aceste două vindecări, în care vedem două atitudini diferite ale Mântuitorului, ne fac să ne întrebăm: de ce cei doi orbi au fost opriţi să vorbească, iar mutul nu a fost oprit, ci a fost lăsat să vorbească?
Această atitudine are un înţeles profund duhovnicesc prin faptul că orbii, în momentul vindecării lor, nu puteau să aibă o percepţie, o înţelegere corectă a stărilor de lucruri din jurul lor deşi aveau simţul auzului şi auzeau ceea ce se întâmplă în jurul lor lipsa vederii îi împiedeca să înţeleagă în profunzime starea duhovnicească a celor din jur, astfel că mesajul lor ar fi fost unul greşit. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în Lucrarea lui Dumnezeu când vedem atâţia fraţi care în ciuda faptului că au ani de zile de prezenţă pe calea mântuirii nu au percepţia corectă, nu au darul vederii sănătoase de a vedea stările de lucruri din Oaste, nu văd stările nepotrivite, potecile întortochiate spre care se îndreaptă liderii lor, sau pericolele ascunse care pândesc sufletele, ca să le poată avertiza, aşa cum Domnul îi spune lui Petru : “după ce te vei întoarce la Dumnzeu, să întăreşti pe fraţii tăi” Luc. 22, 32 | Continuare »

IISUS, DOCTORUL ŞI TĂMĂDUITORUL BOLILOR NOASTRE SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI…

IISUS, DOCTORUL ŞI TĂMĂDUITORUL BOLILOR NOASTRE SUFLETEŞTI ŞI TRUPEŞTI…

I. Tâlcuitor

„Şi străbătea Iisus prin toate satele şi oraşele, învăţând în soboare, propo­văduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în norod” (Mt 9, 35). „Şi a ieşit vestea Lui în toată Siria şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau în diferite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici, pe cei slăbă­nogi, şi El îi vindeca” (Mt 4, 24).
„Şi tot norodul căuta să se atingă de El, căci putere ieşea de la Dânsul şi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19).

O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spu­neţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (M­t 11, 4-5). Erau sate în­tregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar mi­nunata putere şi lucrare a Mân­tuitorului nu stătea numai în aceea că vindeca bolile cele trupeşti, ci mai ales stătea în aceea că El vindeca şi bolile cele sufleteşti. „Duhul Dom­nului – zicea Iisus – M-a tri­mis să tămăduiesc pe cei zdro­biţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea dinlăuntru, cea sufletească, a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut să­nătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi tru­purilor noastre. Evangheliile ne spun că „bol­navii se atin­geau de El, căci putere ieşea de la Dânsul”. Prin atingere de Iisus Mântui­torul se vindecau atunci bol­navii. Tot printr-o astfel de atingere ne pu­tem vindeca şi noi, printr-o atin­gere sufletească, printr-o atingere cu toată cre­dinţa noastră, cu toate lacri­mile noastre, cu toată dorinţa, cu toată fiinţa şi puterea noa­stră cea sufletească. Atingerea cea adevărată de Mântuitorul face şi azi minuni. Sunt şi azi boli trupeşti în faţa cărora medicii stau neajutoraţi, cei ce le poartă se tămăduiesc prin credinţă vie şi tare în Dum­nezeu. | Continuare »

”Iisus văzând credința lor”…Mat. 9, 2

”Iisus văzând credința lor”…Mat. 9, 2

AVA ELIAS

Sfântul Evanghelist Matei relatează una dintre multele minuni și vindecări săvârșite de către Mântuitorul, de data aceasta ”în cetatea Sa”, în Nazaret, având în fața Sa un om slăbănog adus pe o targă de către prietenii săi. Faptul că evanghelistul Matei specifică locul acestei minuni, adică în cetatea Sa, arată cât de greu este să demonstrezi că ești cu adevărat un om credincios ”în cetatea ta”, în familia ta, între cunoscuții tăi, între prietenii tăi. Acolo dovedești adevărata credință, între cei ce te cunosc îndeaproape, în permanență, în toate stările tale, nu numai în Biserică, în Adunare, nu doar atunci când clamezi credința.
De cele mai multe ori ne plângem că sufletele (slăbănogii) care sunt aduși în Biserică, în Adunare, nu se vindecă sufletește, că nu mai este har în Adunare, că nu mai sunt lacrimi, însă adevărata cauză a acestor stări de lucruri este determinată de ”credința lor”, adică a noastră, a celor ce constituim Biserica, formăm Adunarea, din motivul că Domnul nu mai vede credința noastră, lacrimile noastre, smerenia noastră, trăirea noastră așa cum le vedea la Sfinții Înaintași pe vremuri, când era credința bună, toate aceste virtuți ale lor Îl determinau pe Domnul Iisus să spună: ”Îndrăznește fiule! Păcatele îți sunt iertate”. (vers. 2)
Așa cum Domnul cunoștea gândurile celor din vremea Sa și mai cu seamă gândurile rele din inimă, adică intimitatea noastră pe care căutăm s-o ascundem cel mai mult, tot așa și gândurile noastre, a celor de astăzi le cunoaște și sunt descoperite Domnului. De aceea după ce Domnul descoperă intimitatea inimilor întreabă: ”Ce este mai lesne? A zice: iertate îti sunt păcatele? Sau a zice: scoală-te și umblă.” Mat. 9,5. | Continuare »

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Evanghelia slăbănogului – a adevăratei bucurii

Sfântul Nicolae Velimirovici

A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învaţă soarele pe oameni de dimineaţa şi până seara? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, şi bucuria aceasta vă va face ca nişte dumnezei!”
Privighetoarea flămândă cântă ceasuri întregi în zori până găseşte două gâze pentru prânzişorul ei! Ce-i învaţă privighetoarea pe bogătanii care se lăfăie în pat şi-şi încep ziua deschizându-şi gura nu ca să laude, ci ca să mănânce? „O, oameni, bucuraţi-vă de bine, cântaţi binele!” Nu între­baţi: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpânii, ci slujitorii lui.
A te întrista de durerile altora – aceasta o poate şi omul vechi, omul păcatului. Dar a te bucura de bucuria altuia, aceasta o pot face numai pruncii, şi cei ce sunt nevinovaţi ca pruncii. Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea (Marcu 10,15; cf. Matei 18, 3). Ce este împărăţia lui Dumnezeu dacă nu suma a tot binele şi lipsa a tot răul? Copilul se bucură mai mult de binele altuia decât bătrânul păcătos de propriul său bine. Pentru un copil nu este vreun bine care să fie al altuia. El împărtăşeşte zâmbetul de pe buzele tuturor, şi adesea ia încruntarea drept râs. Nimeni pe lume nu-i mai asemenea lui Dumnezeu decât un prunc nevinovat. Bucu­ria lui Dumnezeu de binele nostru, de cel mai mic bine al nostru, e desăvârşită. Domnul venind între noi a dezvăluit bogăţiile fără hotar ale dumnezeieştilor bucurii. S-au bucu­rat pruncii, şi s-au bucurat toţi cei asemenea lor în neprefăcută copilărie. Fericirile acestea însă nu numai că nu i-au bucurat pe oamenii cu minte smintită şi inimă de piatră ci, dimpotrivă, mai rău i-au înveninat. | Continuare »

SLUJITORI AI TRUPULUI

SLUJITORI AI TRUPULUI

David Bălăuţă Ion

Sunt foarte mulţi oameni astăzi în lume care au forma evlaviei şi a bunei credinţe (II Tim 3, 5), crezând că se mântuiesc cu te miri ce, dar Crucea pentru ei este o nebunie şi sunt vrăjmaşi de moarte [ai] Crucii şi propovăduirii ei (I Cor 1, 18). Ca unii ce nu cunosc puterea jertfei lui Iisus cel Răstignit şi darurile Crucii Lui (I Cor 1, 24), fericirea lor este să trăiască în plăceri în toate zilele (II Ptr 2, 13). Ei se laudă că-L cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tăgăduiesc (Tit 1, 16). Oamenii aceştia nu slujesc lui Hristos Domnul nostru, ci pântecelui lor (Rom 16, 18).
Ei sunt supuşi poftelor lor şi n-au duhul (Iuda 19). Sunt nişte lucrători înşelători care se prefac în apostoli ai lui Hristos (II Cor 11, 13). Ca nişte întinaţi şi spurcaţi, se pun pe chefuit la mesele lor de dragoste; le scapără ochii de preacurvie şi nu se satură de păcătuit (II Ptr 3, 13-14). Acestora le este păstrată negura întunericului în veac (II Ptr 3, 17). Că învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului (II Tim 3, 2).
Toţi aceşti lacomi de pântece, care, din mâncări şi bunul trai, îşi fac un idol căruia i se închină (Ezec 14, 3), sunt stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa, cum spune Apostolul Pavel (II Tim 3, 8). Dar voi, preaiubiţilor, fugiţi de închinarea la idoli – patimile şi poftele – (I Cor 10, 14). Ca unii care aţi lepădat meşteşugurile ruşinoase şi ascunse, prin arătarea adevărului faceţi-vă vrednici să fiţi primiţi de orice cuget omenesc înaintea lui Dumnezeu (II Cor 4, 2). Voi slujiţi Domnului Hristos (Col 3, 24). | Continuare »

SĂ NU TE DUCI DEPARTE…

Traian Dorz, Cântări noi

Să nu Te duci departe de mine, Drag Iisus,
ispita vine-ndată ce simte că Te-ai dus;
mi-e teamă de ispita ce ştie că Tu pleci,
n-aş vrea să mergi, Iisuse, de lângă mine-n veci.

Rămâi mereu pe-aproape, ca duhul pânditor
să simtă şi să fugă, Iubite-nsoţitor;
Tu, paza mea cea dulce, fereşte-mă mereu,
ştii bine ce ispită pândeşte-n jurul meu!

O, nu Te du departe,  şi vino mai degrab’,
vrăjmaşa iarăşi vine – şi ştie unde-s slab,
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit!

Doar ieri Te-ai dus, şi iată, ispita vine fin,
să-mi afle casa goală, să-mi strecure venin;
– întoarce-Te degrabă, iubită paza mea,
mi-e teamă fără Tine, – să nu mă laşi la ea!

Să nu Te duci departe, să nu Te duci, Iisus,
ispita prinde veste îndată ce Te-ai dus…
mă tem fără de Tine, m-am învăţat păzit,
nu ştiu să mai lupt singur,  Însoţitor Iubit…

Să nu zici în inima ta: Cine?…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

TDorz1Adevărata înţelepciune este a vedea adevărul dintr-o dată. Şi adevărata credinţă este a primi acest adevăr îndată ce l-ai cunoscut.
Când Dumnezeu ne pune la îndemână, în dar, o mântuire atât de mare, prin dragostea şi prin mila Sa faţă de noi, cel mai potrivit lucru din partea fiecăruia dintre noi este să-I primim îndată acest dumnezeiesc dar, prin credinţă, fără să mai amânăm şi să mai tot bâjbâim neîncrezători când în dreapta, când în stânga porţii deschise. Să intrăm îndată şi fericiţi prin poarta acestei mântuiri, slăvindu-L pe Mântuitorul Care ne-a deschis-o, acolo unde era mai înainte un zid de netrecut.
Cel care tot întreabă: „Cine s-a suit la Cer?“… sau: „Cine s-a coborât în Adânc?“ – acela seamănă cu unul care, stând lângă o masă încărcată, ar tot întreba: De unde sunt mâncărurile? Cine le-a făcut? Cum s-au adus aici?… – şi alte asemenea întrebări nefolositoare. Ar muri de foame lângă ele.
Aşa se întâmplă şi cu cei care tot au boala cercetărilor fără de rost, a certurilor de cuvinte, a interpretărilor nesăbuite şi a tuturor răstălmăcirilor şi întrebărilor încurcate şi încurcătoare cu care cei care se ocupă îşi pierd toată viaţa, toată puterea şi toate ocaziile mântuirii lor.

Tu, drag suflet, să nu mai ai nici în inima ta şi nici în gura ta astfel de zise, astfel de gânduri, astfel de obiceiuri. Fereşte-te de orice prefăcătorie, de orice îndoială şi de orice necredinţă.
Fii sincer faţă de Dumnezeu şi fără vicleşug în umblarea ta cu Hristos sau cu fraţii tăi.
Primeşte mântuirea promisă de Dumnezeu şi adusă de Domnul Iisus, cu toată bucuria inimii tale credincioase. Şi, mulţumin-du-I pentru ea, dă-ţi toate silinţele să ţi-o duci până la capăt cu frică şi cu cutremur.
În felul acesta, vei fi scutit şi de rătăciri şi de căderi. Şi te vei arăta şi vrednic de darul cel mare al lui Dumnezeu, pe care ţi l-a făcut El.

SLUJIREA LUI DUMNEZEU ȘI IEDUŢUL PENTRU DISTRACŢIE

SLUJIREA LUI DUMNEZEU ȘI IEDUŢUL PENTRU DISTRACŢIE

AVA ELIAS

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Mt 6, 24).

Această poruncă dată de Mântuitorul este valabilă de-a lungul tuturor timpurilor: al celor trecute, prezente şi viitoare. Însă exemplele istoriei demonstrează infidelitatea şi trădarea lui Dumnezeu de către om, care atât de uşor uită de binefacerile primite şi îşi îndreaptă privirile credinţei către alţi dumnezei, către căi mai uşoare.
De aceea Domnul Iisus este atât de categoric, de intransigent în ceea ce priveşte slujirea lui Dumnezeu, slujire care nu trebuie întinată cu nimic din tot ceea ce ar însemna compromis cu păcatul, nici amestecată cu credinţe păgâne sau superstiţii, nici înlocuită cu ritualuri păgâne, nici măcar în glumă sau pentru că ar fi la modă.
Astfel omul declară cu tărie că în inima sa „crede în Dumnezeu”, însă, prin faptele sale, prin gesturi şi preocupări, încredinţarea intimă şi înclinaţia sa spre plăceri ce curând se transformă în vicii, ajungând, în practică, să-L trădeze pe Dumnezeu.
Asemenea situații în care noi doar declarăm sus şi tare că-L iubim și-L slujim pe Dumnezeu ne pun în postura fratelui mai mare din Pilda Fiului Risipitor, care susţinea fără rezerve: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ţi-am călcat porunca” (Lc 15, 29). Dar în realitate, aspiraţiile sale intime transpiră din însăşi cuvintele pe care le-a adăugat în continuare: „…și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc (distrez) cu prietenii mei” (vers. 29).
Aşa se întâmplă adesea cu mulți dintre cei care se consideră copii ai lui Dumnezeu, care se socotesc între cei răscumpăraţi şi care chiar s-au hotărât să-I slujească cu credincioşie Lui, când mai rămâne în viața lor vreo dorință de a avea vre-un „ieduţ”, de a găsi o nişă prin care, din când în când, să mai privească în urmă, spre cei și cele ce trebuiau părăsite. Se întâlnesc aceste stări şi la mulţi dintre ostaşii Domnului și astfel „ieduţul” de distracţie începe să fie dorit din ce în ce mai des. | Continuare »

Mai mult decât toate, Iisuse

Vlad Gheorghiu

Când vara-i prea plină de soare
şi nu-i sus pe cer nici un nor,
Tu-mi vii cu atâta răcoare
că rănile nici nu mai dor.

Iisuse, Prea dulce Iisuse,
din toate, din toate, pe Tine Te-aleg!

Când drumul mi se-mpotmoleşte
în viforul aprig şi-n ger,
iubirea-Ţi atât mă-ncălzeşte…
nimic nu-mi mai vine să-Ţi cer!

Când valuri se-ntrec să m-atragă
spre-adâncuri de singurătăţi,
atunci Tu-mi întinzi mâna-Ţi dragă
şi-n toată splendoarea Te-arăţi.

Când gheare vrăjmaşe aripa
mi-o frâng, sfârtecând pân’ la os,
ce moale Ţi-e mâna în clipa
când vii să-mi legi rana duios!

Şi când uneori mi-i pe şesuri
cu fluturi şi flori presărat,
ce dulce şoptire, ce versuri
mă cheamă, spre iad să n-abat!

Şi chiar lumea toată de-mi vine
cu soare, sau cântec, sau zbor,
pe Tine, pe Tine, pe Tine,
din toate te-aleg și Te-ador…

Evanghelia minţii curate

Evanghelia minţii curate

Sfântul Nicolae Velimirovici, predică la duminica a treia după Rusalii

Dintre toţi oamenii de pe pământ, cea mai mare răspundere înaintea lui Dumnezeu o poartă cel ce se numeşte pe sine creştin; Dumnezeu le-a dat cel mai mult creştinilor, şi va cere mult de la ei. Popoarelor care s-au îndepărtat de descoperirea primordială a lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a lăsat natura şi mintea: natura drept carte şi mintea drept îndreptar de citire a acestei cărţi. Creştinilor însă pe lângă natură şi minte, le-a fost restaurată revelaţia primordială, şi li s-a dat o nouă revelaţie în Domnul Iisus Hristos. Creştinii au şi Biserica, paznic, tâlcuitor şi îndrumător întru amândouă Revelaţiile; în sfârşit, creştinii au şi puterea Duhului Sfânt, de viaţă-dătătoare, învăţător şi călăuzitor încă din începutul Bisericii. Astfel pe când necreştinii au un singur talant – mintea – care îi îndrumă şi-i învăţa din cartea naturii, creştinii au cinci talanţi: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt.

Când un om care nu este creştin se întoarce către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina unei singure candele: mintea; când un evreu se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumina a două candele: mintea şi revelaţia veche; dar când un creştin se îndreaptă către natură, să o citească şi să o tâlcuiască, are lumină a cinci candele: mintea, revelaţia veche, revelaţia nouă, Biserica şi puterea Duhului Sfânt. Cine, aşadar, vede mai bine: cel cu o lumină, cel cu două sau cel cu cinci ? Fără îndoială că toţi pot citi câte ceva, dar nici vorbă că cel cu cinci lumânări va vedea mai limpede şi mai departe decât ceilalţi doi. | Continuare »