ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12-16 FEBRUARIE 1938

Traian Dorz, Zile şi adevăruri istorice

Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.
Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare. Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor călăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orientare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet. Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea oricărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.
Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. | Continuare »

Tatăl te cheamă… Vino acasă, suflet pierdut!…

Fiul-cel-pierdut-1Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut

Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să ne întoarcem „acasă”. Şi în câte chipuri şi feluri ne cheamă!
În ziare am citit o ştire despre cum s-a prăpădit, la Bucureşti, un tânăr apucat cu patima beţiei. A fost aflat dimineaţa mort în faţa unei cârciumi. Percheziţia poliţiei a aflat la el cincizeci de scrisori pe care i le scria tatăl lui de la ţară. Tatăl înţelesese despre căderea lui şi îl ruga să se întoarcă acasă. Dar tânărul n-a ascultat chemarea. S-a prăpădit, purtând scrisorile în buzunar.
În chipul acesta sunt toţi cei care trăiesc şi mor în păcate şi în nepăsare de cele sufleteşti. Ei trăiesc şi mor, purtând sute de „scrisori” de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtând cu ei scrisorile cele dulci prin care Tatăl ceresc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru grozav este acesta! În ziua Judecăţii, tocmai aceste scrisori vor mărturisi contra lor. „Scrisorile” se vor deschide atunci şi vor începe a grăi. Una va zice: „Adu-ţi aminte, omule, de necazul cela şi cela, de boala ceea şi ceea; ele erau chemările Tatălui ceresc, dar nu le-ai ascultat… Predica ce te-a fulgerat la inimă atunci şi atunci era chemarea Tatălui ceresc, dar tu n-ai ascultat-o… Biblia ce ţi-a îmbiat-o un ostaş al Domnului atunci şi atunci era scrisoarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o în foc şi ai batjocorit pe cel ce ţi-a adus-o… De atâtea şi atâtea ori te-am chemat acasă, dar tu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc…”
Răspuns nu vei avea în faţa Judecăţii.
Oricât de căzut şi de decăzut ai fi tu, dragă suflete, află că Tatăl ceresc te iubeşte, te iartă şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Copilul unui tată căzuse într-o fântână. Tatăl alerga să-l scape, strigând disperat:
– Oh, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu?
– Tată, eu am murit, răspunse copilul din fântână.
Oare îl durea pe tatăl acest răspuns? Nu, ci, dimpotrivă, îl bucura. Tocmai aceste vorbe, „eu sunt mort”, îi dădea tatălui nădejdea că fiul său trăieşte. | Continuare »

„Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu”

Pr. Iosif Trifa

Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci.
Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea rea a păcatelor, te duci pe ea ca pe gheaţă. Haina curăţeniei sufleteşti ţi se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte.

Pe această cale mersese şi fiul pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajunsese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas. Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloşie… Pu­tea, eventual, să-şi pună capăt zilelor.
Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al morţii. În cele din urmă, suferinţa l-a trezit şi l-a oprit în loc.
„Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne spune Evanghelia – şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame!»”

Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Se trezeşte ca dintr-o beţie.
L-aţi văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul beţiei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în şanţ şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groază în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă şi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oare fiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Aşa de tare m-am putut eu ticăloşi?…” | Continuare »

Cine se lipeşte…

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Meditaţii la Apostolul din duminica Fiului risipitor

TDorz1Sunt în viaţa oricărui suflet credincios felurite încercări şi ispitiri prin care vrăjmaşul iubirii curate caută cu toată şiretenia să ne strice inima de la curăţia dragostei unice pe care I-am promis-o şi pe care I-o datorăm numai lui Hristos, iubitul, scumpul şi dulcele nostru Mântuitor.
Ispitele desfrânării trupeşti atrag de obicei pe om mai mult în anii tinereţii sale. Chemările iubirii lumii şi ispitele acestor chemări sunt mai puternice atunci. Pentru că amintirile lor sunt mai vii şi mai apropiate, iar inima s-a rupt de ele abia de curând… Dar ispitele desfrânării sufleteşti, chemările ispititoare ale credinţelor lor străine, ale mândriei dezbinătoare, ale dorinţei de întâietate şi ale duhului falselor încredinţări acestea vin mai mult nu la cei tineri, ci la cei mai în vârstă. Nu vin la cei nou-veniţi în Lucrarea Domnului, ci la cei veniţi mai de mult în ea.
Cei nou-veniţi la Iisus sunt în dragostea cea dintâi faţă de El. Şi dragostea cea dintâi este fierbinte, sinceră, curată, unică, dulce, frumoasă, alipită total şi fericit de Iisus. Aici diavolul nici nu încearcă să pătrundă, fiindcă ştie că nu poate pe nicăieri. Curăţia şi puterea acestei iubiri o înconjoară ca un zid de apărare, ca o cetăţuie întărită pe unde nici o săgeată otrăvită a vrăjmaşului nu poate să pătrundă şi s-o strice. Numai când dragostea cea dintâi se pierde – cum spune la Apocalips 2, 4 – când se pierde curăţia ei, când slăbeşte legământul ei, când se usucă lacrimile ei, când se uită binefacerile ei, atunci când vrăjmaşul se apropie, găseşte crăpăturile întăriturii slăbite şi se strecoară ca un şarpe, încolăcind molatic şi cald, şoptind atrăgător şi voluptuos, strângând şiret şi ispititor, promiţând cuceritor şi blestemat. | Continuare »

Să nu iubesc nimic, Iisus

Să nu iubesc nimic, Iisus,
cum Te-am iubit pe Tine,
spre nimeni să nu mai fiu dus
aşa cum sunt spre Tine.

Nimic să n-am, nimic să n-am,
nici casă, nici avut, nici neam,
nici fiu, nici soţ, nimic să n-am,
Iisus, aşa ca Tine.

Să nu-mi pun dragostea-n nimic
aşa precum în Tine,
să nu mai cânt, să nu mai zic
de nimeni ca de Tine.

Să nu regret nimic din tot
ce-aş pierde pentru Tine,
oricând, orice, oricât să pot,
Iisuse, pentru Tine.

Că nimeni, nicăieri, nicicând
nu m-a iubit cât Tine;
trăiesc cântând şi mor cântând,
Iisus, numai cu Tine…

Traian Dorz, Cântarea Învierii

TÂLHARII CUCERNICIEI

Arhim. Scriban, «Oastea Domnului» nr. 11 / 12 martie 1933, p. 1-2

„Vor veni zile cumplite, ca vor fi oameni iubitori de argint… fara de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neiubitori de bine… obraznici, îngâmfati, având chipul bunei credinte, iar puterea ei tagaduind. Si de acestia te fereste” (II Tim 3, 1-5).

În viata Domnului Hristos, au fost vazuti oameni dintre evrei care umblau dupa Dânsul nu din dragoste, nu pentru a asculta învataturile Sale, ci pentru a-L urmari si a gasi tertipuri cu care apoi sa-L cleveteasca si sa-L necinsteasca în fata poporului. La adunarile Sale nu se aflau numai cei ce veneau cu draga inima sa asculte si sa învete, ci si vrajmasi, care icneau si scrâsneau împotriva lui. Pe când deci pentru unii pasirea înaintea Domnului era prilej de înaltare, pentru altii era pricina de pacatuite, fiindca ei veneau cu gând rau.

vamesul-si-fariseul_17_02

Este foarte ciudat ca acelasi lucru sa slujeasca unuia spre înaltare, altuia spre cadere. Totusi este asa.
Dar de unde este aceasta? Din inima omului. Caci daca inima ta nu este curata, toate le vezi strâmbe. Te uiti ca printr-un geam prafuit, care nu lasa sloboda patrunderea luminii.
În starea aceasta din urma erau fariseii. Crezându-se stiutori ai Legii lui Dumnezeu mai priceputi decât altii, ei umblau sa strice lucrul Domnului si sa abata inimile oamenilor de la El. | Continuare »

CUNOSCUT!

CUNOSCUT!

Traian Dorz,  CÂNTĂRILE ROADELOR

Dorinţa după slava lumii şi după laudele ei
şi alergarea după-acestea fac sufletul nefericit.

Căutând să fii mai sus ca alţii,
mai cunoscut,
mai lăudat,
îţi chinui sufletul întruna
şi-al tău,
şi-al altora din jur,
căci lăcomia asta-ţi pierde şi liniştea,
şi mulţumirea;
balaurul acesta-nghite sudoarea ta şi timpul tău…
şi-atunci, din tot ce-aveai nainte,
tu mai nimic nu vei alege.
N-ai nici copii, nici soţ, nici casă,
nici linişte, nici prietenie,
căci le jertfeşti pe toate-acelei dorinţe
ce-ţi înghite tot…

O, dac-ar şti cel care-aleargă
să dobândească slava lumii
că umblă, bietul, după răul şi-amărăciunea vieţii lui!
de-ar şti el ce nefericire e să ajungi prea cunoscut,
cu ce necazuri şi cât zbucium
e lucru-acesta-mpreunat! | Continuare »

O, apostolii-mbuibării

O, apostolii-mbuibării

O, apostolii-mbuibării,
adormiţi în perne moi,
cât e-ntinsul depărtării
de la voi şi pân’ la noi !
Voi căutaţi a lumii slavă,
noi, răsplata cea de Sus,
voi, a patimii otravă,
noi, paharul lui Iisus.
Voi, cu ranguri, cu avere,
şi cu slavă, şi cu bani,
noi, umili, fără putere,
cei de jos şi cei sărmani.

Voi, vestind a voastră carte,
noi, vestind Cuvântul Sfânt,
voi, de laude-având parte,
noi, de cruci şi de mormânt.

Voi, cinstiţi şi cu renume,
noi, huliţi pentru Hristos,
voi, mereu ’nălţaţi de lume,
noi, mereu trântiţi pe jos.
Voi vă desfătaţi în „bine“,
vă-mbuibaţi între plăceri,
noi, zdrobiţi printre suspine,
ducem sute de poveri. | Continuare »

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

„NU VĂ ATINGEŢI DE CE ESTE NECURAT ŞI VĂ VOI PRIMI” (II Cor 6, 17)

Ion Marini, «Ecoul» nr. 9 / 5 sept. 1937, p. 1

„Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” (I Tes 4, 3). „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (I Ptr 1, 16). Iar „cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iac 4, 4).

Dacă cercetezi bine Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, bagi de seamă că încă de la început Dumnezeu, după cum a deosebit lumina de întuneric (Fac 1, 4), tot aşa a tras un hotar precis şi hotărât între bine şi rău, între sfinţenie şi păcat – ca şi între pământ şi cer.
Acest lucru s-a văzut când s-a ivit cel dintâi păcat. Lucifer a fost alungat din cer, Adam a trebuit să plece din Eden.
Dumnezeu n-a putut şi nu poate suferi amestecul binelui cu răul şi fărădelegea cu sfinţenia.
De aceea şi mai târziu a „deosebit” pe Noe de lumea păcătoasă, care a pierit în potop, a „deosebit” pe Avram (Fac 12, 1), pe Lot, când a fost pierdută Sodoma (Fac 19, 13).
Tot aşa şi Isaac, Iacob, Iosif şi toţi aleşii şi apoi poporul evreu întreg…
Dumnezeu a lucrat mereu, în decursul veacurilor, la despărţirea alor Săi de lume, de păcat, de orice legături care ar fi putut să-i ducă la lunecare în întinăciune şi păcătuire.
Când poporului evreu i s-a împlinit timpul de „robie” în Egipt, a trimis pe Moise şi Aron să-i spună lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, să-Mi slujească” (Exod 8, 1) în pustie, afară din Egipt. | Continuare »

„ŞI A MÂNCAT IACOB ŞI S-A SĂTURAT, ŞI A UITAT PE DOMNUL” (V Moise 32, 15)

„ŞI A MÂNCAT IACOB ŞI S-A SĂTURAT, ŞI A UITAT PE DOMNUL” (V Moise 32, 15)

„Şi după ce ţi se vor înmulţi boii tăi şi oile tale, şi banii, şi toate câte ai, ia aminte să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău” (V Moise 8, 12-15). – Examenul lui Iov

În Evanghelie, Mântuitorul arată adeseori primejdia sufletească a averii şi bogăţiilor pământeşti. Bogăţia este „înecul” în grijile spinilor, care împiedică şi înăbuşă rodul Cuvântului lui Dumnezeu (Lc 8, 14).
Apoi bogăţia aduce cu sine şi un fel de trufie şi încredere deşartă în sine, care îl fac pe om să se îngâmfe şi să uite pe Dumnezeu şi pe semenii săi.
Acest adevăr îl arată viaţa şi Biblia pe tot locul. Îndeosebi el se poate vedea în Vechiul Testament, în viaţa şi traiul poporului Israel, care, după ce „a mâncat” şi „s-a îngrăşat”, s-a întors „la alţi dumnezei”, nesocotind şi uitând pe Domnul Dumnezeu Care i-a scos din ţara Egiptului (V Moise 31, 20). Domnul le-a dat ţara Canaanului cu porunca aceasta: „Când vei mânca şi te vei sătura, când vei zidi şi vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulţindu-ţi-se cirezile de boi şi turmele de oi, mărindu-ţi-se argintul şi aurul şi crescându-ţi tot ce ai, ia seama să nu ţi se umple inima de mândrie şi să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” (V Moise 8, 10-14).
Ce s-a întâmplat însă? În loc să mulţumească Domnului Dumnezeu pentru binefacerile dăruite, poporul a lucrat întors. Bogăţia şi bunul trai i-a îngâmfat. „Israel s-a îngrăşat şi a zvârlit din picior. Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat şi te-ai lăţit! Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, a nesocotit Stânca mântuirii lui” (V Moise 32, 15). | Continuare »