Rastignire-268Din nou e ziua răstignirii
şi cerul tot e-nvolburat,
de greutatea ispăşirii
pământul s-a cutremurat.

Uimită, firea-ntreagă plânge
şi soarele-a fugit de sus,
curg picăturile de sânge
din trupul sfânt al lui Iisus.

Cad peste fruntea-mi din ţărână
şi peste sufletul meu stins
şi parcă cea mai moale mână
uşor şi dulce m-a atins.

Da, numai spinii de la cruce
pot izvorî aşa alin,
că orice chin de-al meu se duce
cum nu l-ar arde nici un spin.

Din orice rană-mi creşte-o floare,
din orice plâns, un cântec sfânt:
că-a învierii sărbătoare
răsare numai din mormânt.

O, Dumnezeule-al iubirii,
aşa-mi ajută, necârtind,
pe crucea grea a pătimirii
şi jertfa mea să Ţi-o întind.

Vlad Gheorghiu

Ana L-a trimis legat la marele preot Caiafa. (Ioan 18, 24)

Iată cea mai dureroasă privelişte: Iisus legat.
Iată cea mai nefericită lucrare a oamenilor, pentru propria lor osândire.
Iată cea mai vinovată purtare a lumii faţă de Mântuitorul ei, faţă de singurul ei Mântuitor.
Iisus legat.

Fiul Stăpânului viei venea la moştenirea Sa, pentru a readuce pe lucrătorii nesupuşi la ascultarea cea mai bună, spre a nu fi nimiciţi de dreptatea pe care o încălcaseră. Şi de neascultarea lor împotriva Stăpânului.
Dar Fiul – Care venea să-i împace pe cei împotrivitori cu Tatăl (împotriva Căruia greşiseră aceştia) şi pe Tatăl (Cel nedreptăţit) cu ei – a sfârşit prin a fi legat, şi scos afară din via Lui, şi ucis (Luca 20, 9-15).
De când Iisus spusese pilda aceasta, care era chiar profeţia celor ce aveau să se întâmple cu El din viitorul cel mai apropiat şi până în cel mai îndepărtat, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii căutau să pună mâna pe El.
L-ar fi prins şi L-ar fi legat ei chiar în ceasul acela, când spusese pilda, dar se temuseră de norod.
Pricepuseră încă de atunci că Iisus spusese pilda aceasta împotriva lor (Luca 20, 19).
Da, chiar împotriva lor o şi spusese.
Ce dureroasă realitate este că în lumea aceasta Iisus este mereu legat, cel mai adesea chiar de către cei ce trebuia să-L dezlege… | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – Puterea Apostoliei
Meditaţii la Apostolul din duminica a VI-a din Postul Mare (a Floriilor)

TDorz1Blândeţea e primul semn al celor care au ales calea lui Dumnezeu şi au căpătat moştenirea Lui, după cum este scris: Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul (desigur, pământul cel nou, căci pe acesta vechi îl moştenesc acum cei violenţi).
Blândeţea este semnul celei mai mari bucurii în Hristos, fiindcă ea este însuşirea cea mai frumoasă pe care Însuşi Domnul Iisus ne-a poruncit s-o avem, învăţând-o de la El, când a zis: Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima (Mt 11, 29).
În acest loc al Cuvântului Sfânt, blândeţea şi smerenia ni-s înfăţişate ca primele două spiţe, frumoase şi tari, din roata mântuirii noastre. Ele sunt cele dintâi, dar nu sunt numai ele. Ci la numărul lor se mai adaugă şi celelalte sfinte şi frumoase virtuţi, surorile lor, care toate ies din Butucul cel Tare al Vieţii noastre, care este Hristos.
Şi, după cum sunt mai multe spiţe, dar numai un singur butuc, tot aşa sunt mai multe virtuţi care ţin viaţa unui credincios, dar este numai Unul Singur în Care se ţin toate acestea, şi Acela este Hristos, Viaţa noastră, după cum este scris: În El era viaţa (In 1, 4). Şi în altă parte: Eu sunt Învierea şi Viaţa (In 11, 25).
Şi, după cum sunt mai multe mlădiţe, dar este numai o singură viţă din care ies toate şi prin care îşi primesc toate rodul lor, tot aşa sunt mai multe daruri, dar este Unul, Singurul şi Acelaşi, Duhul Sfânt din Care ies şi din Care rodesc toate aceste daruri, aşa cum este de asemenea scris: Sunt felurite daruri, dar este Acelaşi Duh (I Cor 12, 4). | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Poate să fie, oare, ceva mai nebunesc şi mai fără de minte decât nesocotinţa acelora care, cu toată rânduiala ce domneşte în lume, totuşi se îndoiesc şi nu pricep ocârmuirea dumnezeiască a lumii? Cine ar dori să dovedească că soarele este întunecat şi rece, prin aceasta ar da dovadă că mintea lui nu este întreagă.

Tot aşa de nesocotit, şi încă mai mult, este cel care tăgăduieşte pronia şi ocârmuirea dumnezeiască a lumii. Nici soarele nu poate să strălucească aşa de luminos, precum străluceşte pronia dumnezeiască pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergând pe calea cea rânduită lui, vedem cum aşezarea stelelor păzeşte rânduiala hotărâtă lor şi cursul lumii niciodată nu se întrerupe; vedem cum ziua şi noaptea urmează una alteia, şi toate, atât cele de sus, cât şi cele de jos, ca într-un dans armonios păstrează locul şi poziţia lor, fără a trece peste hotarele ce le-a însemnat Dumnezeu de la început.

Dar poate veţi răspunde: „Ce ne foloseşte pe noi că cerul, şi soarele, şi luna, şi stelele, şi toate celelalte se bucură de o aşa de bună rânduiala, când împrejurările şi legăturile noastre omeneşti, dimpotrivă, sunt pline de amărăciune şi neorânduială?” Ce amărăciune şi neorânduială socoteşti tu, omule? Îmi răspunzi: „Acela este bogat şi, pe lângă aceasta, jefuieşte, înşeală, răpeşte în toate zilele averea săracilor, şi, totuşi, nu-l ajunge nici o supărare. Altul, dimpotrivă, trăieşte cu umilinţă, în cumpătare şi cu dreptate, împodobit cu toate faptele bune, şi, totuşi, este lovit de boală şi sărăcie, de cele mai mari şi felurite rele”.

Aşadar, acestea sunt lucrurile care te mâhnesc pe tine? „Acestea sunt”, răspunzi tu. Da, dar când tu vezi că mulţi dintre cei ce fac rău sunt pedepsiţi, dimpotrivă, nenumăraţi dintre cei cu fapte bune trăiesc bine, pentru ce nu părăseşti părerea ta şi întârzii a lăuda pe Dumnezeu? Iarăşi îmi răspunzi: „Pentru aceasta nu părăsesc părerea mea, că tocmai această nepotrivire mă scandalizează cel mai mult. Pentru ce din doi păcătoşi, numai unul se pedepseşte şi celălalt se cruţă, şi din doi oameni buni, unul trăieşte bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar ascultă, că tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei Iui Dumnezeu. | Continuare »

Traian DORZ

O, fericit biruitor,
grăbeşte spre cunună,
Iisus Te-aşteaptă iubitor
şi pe-al tău cap s-o pună;
mai luptă-te, nu te lăsa,
mai sus privirea ţine,
Hristos, în strălucirea Sa,
te-aşteaptă şi pe tine;
– nu te lăsa, nu te lăsa,
Hristos, în strălucirea Sa,
te-aşteaptă şi pe tine.

O, încercat biruitor,
veghează-n rugăciune,
balaurul ispititor
pândeşte-a te răpune
şi lenea şi mândria vrea
lumina să-ţi doboare,
– numa-n genunchi te poţi ’nălţa
cel mai frumos spre soare;
– nu te lăsa, nu te lăsa,
numa-n genunchi te poţi ’nălţa
cel mai frumos spre soare. | Continuare »

Traian DORZ, Hristos – Jertfa noastră (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 19)

„Ostaşii au împletit o cunună de spini, I-au pus-o pe cap şi L-au îmbrăcat cu o haină de purpură.“(Ioan 19, 2)

Iisus_cununa-de-spiniCând un conducător este nedrept, supuşii vor fi şi mai nedrepţi.
Când capul este stricat, mădularele vor fi şi mai mult stricate. Şi când cruzimea începe de la cel dintâi, cât va ajunge ea oare până la cei din urmă? Aceasta este ca avalanşa din munţi care începe din vârf cu o piatră, dar ajunge apoi o grozăvie ce nu mai poate fi oprită de nimic.
Pilat pune numai să-L bată pe Iisus, dar supuşii lui fac nespus mai mult decât li se spusese. Poate că cei ce îl plătiseră pe Pilat le promiseseră o plată şi soldaţilor săi pentru cât făceau.
Sufletele nelegiuite nu se dau în lături de la nici o cruzime.
Ura religioasă, ura în numele lui Dumnezeu, este în stare de cele mai înspăimântătoare fărădelegi. Această ură a inventat cele mai nebănuite mijloace de tortură. Şi le-a executat cu cea mai fioroasă încetineală şi cu cea mai satanică seninătate.

A face cât ţi se porunceşte este datoria ta. A face mai mult decât ţi se cere, aceasta este partea ta. Meritul sau pedeapsa pentru ceea ce ţi se cere este al altora. Dar pentru ceea ce faci tu mai mult de cât ţi se cere, este al tău. Omul care nu este nici bun, nici rău va face exact numai cât este dator. Nici mai mult, nici mai puţin. Dar omul care este ori mai bun, ori mai rău va arăta aceasta prin ceea ce adaugă el de la sine.
Cunoaştem cu amărăciune pe fiii urii, care adaugă răzbunare la răzbunare, umplând lumea de foc, de sânge, de închisori şi de spaime.
Cunoaştem pe fiii lăcomiei, pe fiii minciunii, pe fiii întunericului, pe fiii diavolului, care fac totdeauna abuz de putere, exces de zel, depăşiri de măsură – grăbind întinderea nefericirii…
Şi ne îngrozim de amintirile oricăror vremi când lumea a fost dată pe mâinile acestora. Când dreptatea a fost lăsată s-o facă nedrepţii. Şi când libertatea nevinovaţilor era în seama chinuitorilor. | Continuare »

Drumul-Crucii-005Traian DORZ

Oricine va vrea să fie
cel mai mare dintre voi,
a zis Domnul, să se lase
cel mai jos şi mai ’napoi;
cine vrea s-ajungă-ntâiul
fie robul tuturor.
Asta-i calea înălţării
în al Domnului popor.

Pentru că nici Domnul nostru,
când în lume a venit,
n-a vrut alţii să-L slujească,
ci El pe-alţii i-a slujit;
n-a vrut să-şi dea alţii viaţa
pentru ca să scape El,
ci Şi-a dat-o El, ca alţii
să se mântuie astfel.

Cel care tot vrea să-şi scape
viaţa asta pe pământ
şi-o va pierde pe aceea
de la Dumnezeu cel Sfânt.
Dar cel care-şi dă viaţa
cea de-acum pentru Hristos
îşi va câştiga viaţa
cea din Veacul Glorios.

Traian DORZ, Hristos – Jertfa noastră (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan  capitolul 19)

Iisus-biciuit_02_16„Atunci Pilat a luat pe Iisus şi a pus să-L bată.“

În chinuirea lui Iisus, după marele preot, urmează acum marele dregător.
După puterea religioasă, urmează puterea lumească.
După neamul Său, urmează străinii.
Aceste două tabere, veşnic dezbinate între ele, în nici o privinţă nu se pot împăca şi uni; numai în ura împotriva lui Hristos se unesc. În ura contra lui Iisus se pot înţelege toţi cei răi, se pot ajuta între ei şi se pot completa cu o plăcere blestemată şi cu o grabă criminală toţi.
De aceea vinovăţia lor este aceeaşi.
Şi răsplata o vor împărţi la fel.

Pilat a pus să-L bată pe Iisus.
Acest judecător nelegiuit, care spusese cu câteva clipe mai nainte că nu găseşte nici o vină în El, care se încredinţase că Omul din faţa lui este un om drept, care ştia bine ce nelegiuiţi şi ce vicleni erau pârâşii Lui, care era convins de partea Cui este dreptatea, – pune totuşi să-L bată pe Iisus…
să-L bată ca pe un ucigaş, ca pe un tâlhar, ca pe un rău-făcător vrednic de ruşine şi de pedeapsă publică.
Marele preot pusese aprozii lui să-L bată pe Iisus, înjosindu-L şi dispreţuindu-L în numele autorităţii religioase.
Acum Pilat pune soldaţii săi să-L bată pe Iisus, înjosindu-L în numele autorităţii civile, lumeşti.
Capii celor două autorităţi Îl înjosesc şi-L nedreptăţesc pe Iisus în faţa Legii lor şi în numele acestor Legi.
În mâinile celor dintâi, Legea lui Dumnezeu devine legea ucigaşilor.
Iar în mâinile celorlalţi, legea Dreptăţii devenise legea bunului plac. | Continuare »