Un singur Domn

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii – Efeseni 4, 1-7)

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Toată lupta diavolului împotriva celor credincioşi a fost şi va fi mereu aceea de a-i împărţi în cete şi partide, spre a avea mai multe credinţe şi mai multe botezuri, fiecare credinţă nouă nimicind-o pe cea veche. Şi fiecare botez nou dispreţuindu-l pe cel vechi. În felul acesta, credincioşii nu mai au nici un singur Domn. Iisus nu mai este Unul şi Acelaşi pentru creştini şi Evanghelia nu mai este una şi aceeaşi pentru toţi.
Împărţiţi în partide, în culte, în confesiuni şi în secte mai mari sau mai mici, creştinii L-au împărţit pe Hristos, Singurul Domn, în tot atâtea părţi în câte partide şi culte au putut rupe Trupul Lui Sfânt care este Biserica. | Continuare »

Pe patul morţii mele…

– după II Timotei 2, 14 –

Pe patul morţii mele voi spune tot aşa:
uniţi, păstraţi iubirea, nimica nu-i ca ea!
…Nu-ngăduiţi credinţe şi-nvăţături ce vin
s-aducă-n adunare şi-n suflete dezbin,
nu mai primiţi în casă şi nici un loc nu daţi
la cei ce fac lucrare străină printre fraţi,
ca de tâlhari ce umblă cu gânduri de omor,
aşa feriţi Lucrarea de ei şi toţi ai lor.

Priviţi ce fac acolo pe unde au intrat,
ce dezbinări, ce jale şi prăpăd au lăsat
între acei ce-odată erau cu duh unit
– şi veţi vedea mai bine ce duh i-a-nsufleţit.
Cuvântul lor, ce dulce şi bine-l potrivesc
să pară adevărul cel mai înalt, ceresc,
ce „dragoste curată“, ce râvnă, ce zâmbiri,
ce nemaiauzite şi-adânci „descoperi“;
de stai s-asculţi, îţi pare că noi lumini ţi-apar,
curând le cazi în curse prin „adevărul clar“.

Apoi uşor te lepezi de tot ce pân-acum
fusese părtăşie cu fraţii tăi de drum
şi-ncepi să calci cu ură, satanic de-ndrăzneţ
pe tot ce-aveai ’nainte mai scump şi mai de preţ,
batjocoreşti Lucrarea în care-ai cunoscut
pe Domnul şi lumina, şi harul la-nceput, | Continuare »

Conştiinţa unităţii

Cdupă I Corinteni 12, 27 –

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
să trăiască-n tine-aprinsă până-i inima bătând;
pâinea ta, viaţa însăşi, jertfa ta pe-a luptei căi
nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate, luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
unitatea şi credinţa orice-nving şi orice pot.
Făr’ aceasta nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i,
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Pentru dragul unităţii, luptă-te să ai oricând
cu ai tăi acelaşi cuget, crez şi inimă, şi gând.
Dacă Dumnezeu aceeaşi cale v-a lăsat s-aveţi,
conştiinţa unităţii să vă fie mai de preţ.

Traian Dorz, Cântări Luptătoare

Pomenirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei

Sursa: Sinaxar 16 Noiembrie

Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: „Urmează Mie”. Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, atunci a scris Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a învăţat pe parţi şi pe mideni şi le-a aşezat lor biserici, şi multe minuni a făcut, în urmă şi-a luat sfârşitul prin foc prin cei necredincioşi. Iar când era încă în viaţă, acest dumnezeiesc apostol, ceilalţi împreună ucenici şi apostoli înconjurau fiecare locul şi cetatea, ce-i cădea la sorţi, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Iar acesta la parţi aflându-se, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut câtva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: „Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de acolo, unde făcând rădăcini şi înălţându-se din mâna Mea cea dreaptă, se va face copac mult-roditor; şi din vârful crengilor sale se va pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa copacului împărtăşindu-se, li se vor îndulci simţirile şi vor înceta a mai face fărădelegi. | Continuare »

Folosul postului

Sfântul Ioan Gură de Aur

Mulţi creştini, nedând o prea mare importanţă postului, îl ţin fără tragere de inimă sau nu îl ţin deloc. Şi totuşi, trebuie să primim postul cu bucurie, nu cu frică şi părere de rău, căci nu este înfricoşător pentru noi, ci pentru diavoli. În cazul demonizaţilor, mult poate face postul, mai ales când este însoţit de sora sa bună, care este rugăciunea. De aceea, Hristos a spus: Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mat. 17, 21).
Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.
Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). | Continuare »

Despre Post

Părintele Arsenie Boca

parintele-arsenie-boca-maicile-diaconestiCând protivnicul mântuirii noastre se vede bătut la prima piedică – cea mai uşoară – ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mândria nu-l lăsa să se dea bătut, ci le stârneşte a doua piedică prin viciile trupului, sau o iubire trupească de sine. La o atare înaintare a luptei pentru mântuire se tânguie trupul, ca să te milostiveşti de el; e tânguirea vicleană a stricăciunii, care nu trebuie ascultată, ci scoasă din rădăcină şi firea făcută iarăşi curată. De aceea Părinţii i-au zis trupului: vrăjmaş milostiv şi prieten viclean. În vremea negrijei de mântuire trupul se nărăvise cu patimile şi poftele, iar acestea l-au desfrânat şi l-au scos de sub conducerea minţii, sau, mai bine zis, au scos mintea de la conducere, încât se răscoală cu neruşinare împotriva sufletului, chinuindu-l în tot felul, şi se întărâtă până şi împotriva lui Dumnezeu. „Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate.“ Aşa vine că fiecare ducem o povară în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.
Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi ai mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele.
Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte că toată lupta aceasta să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, după sănătatea rămasă – deşi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor. Aşa cere dreapta socoteală.

| Continuare »

Sărbătoarea sfinţilor năsăudeni

sfintiimartirinasaudeniPersistenţa figurii şi a faptelor lui Atanasie Todoran în memoria colectivă a transilvănenilor este dovedită şi de o scrisoare inedită a lui Nestor Simon, un cercetător pe nedrept uitat al istoriei acestui ţinut, din Cluj, 5 septembrie 1887. Acest document arhivistic aduce o precizare importantă, potrivit căruia „năsăudenii s-au opus de două ori unirei:
I. Unimei religioase cu Roma
2 Uniunei politice în 1848.“
Totodată, epistola restituie valoarea mărturisitoare a jertfei lui Atanasie, în condiţiile în care majoritatea studiilor istorice au accentuat doar importanţa sa socială şi politico-naţională. În acest sens, Nestor Simon scria, printre altele: „Am aflat cauza pentru care s-a opus Todoran Tănase contra militarizării. Adecă el nu s-a opus militarizării, ci s-a opus încercărilor de a se uni cu biserica Romei, deoarece pe atunci curgeau luptele cele mai înverşunate şi Curtea din Viena voia ca militarizând, totodată, să esopereze şi uniunea“. Documentul citat confirmă şi întăreşte ultimele cuvinte rostite de martir, înainte de a-şi încredinţa sufletul lui Hristos: „Nu vă daţi unirei!“ (cf. pr. Dorel Man, Fapta lui Tănase Todoran din anul 1763 în conştiinţa urmaşilor: o scrisoare-document din anul 1887 privind revolta de la Salva, în Studia UBB. Theologia Ortodoxa, nr. 1/2006).

Semnificaţia profundă a jertfei lui Atanasie Todoran şi a celor dimpreună cu el ne este înfăţişată într-un mod pilduitor, în jurul anului 1890, graţie întâmplărilor petrecute într-o aşezare grănicerească din districtul năsăudean, în localitatea Feldru, devenită între timp integral greco-catolică. Autorităţile bisericeşti greco-catolice doreau să impună în această parohie numirea unui nou preot, nedorit de credincioşi din cauza conduitei sale morale îndoielnice. Problema numirii acestui paroh în această aşezare de confesiune unită a reprezentat deopotrivă un caz amplu mediatizat de gazetele româneşti şi maghiare ale epocii, cât şi un exemplu semnificativ despre impactul peste timp în sufletul locuitorilor din satele someşene, a rezistenţei ortodoxe întruchipate cu forţa exemplului personal în faţa ofensivei catolicizante din secolul al XVIII-lea, de către Atanasie Todoran şi numeroşii mărturisitori ai credinţei străbune. | Continuare »

LOCURILE NOASTRE SFINTE

images1Pe lângă Locurile Sfinte
din Nazaret ori Betleem,
ori Ghetsimani, ori Golgota
– noi şi-ale noastre le avem.

Avem şi noi atâtea locuri
în care s-au născut profeţi,
eroi
şi jertfe,
şi morminte
cu nume de un veşnic preţ.

Avem zidiri în care jertfă
ce-aveam mai scump am îngropat,
şi văi,
şi munţi,
şi cruci – cu nume
ce-n veci nu trebuie uitat.

*

Să ni le ştim!
Să ni le spunem
urmaşilor din fii în fii,
a lor porunci şi adevăruri
în veci să ne-ardă tot mai vii.

Pe la acele Locuri Sfinte
din Nazaret ori Betleem
noi nu putem oricând să mergem,
dar la a noastre-oricând putem.

Veniţi să le-adâncim avutul,
pătrunşi de-al lui divin fior,
că cei ce-şi pot uita Trecutul
nu pot avea nici Viitor!

Traian Dorz – Locurile noastre sfinte

Samaritene!…

Sfârşit în suferinţi şi-n munci,
cu lacrimile-n gene,
eram când m-ai găsit atunci,
căzut, Samaritene!
M-ai ridicat milos din drum,
pe-asin m-ai pus la Tine,
iar eu, plângând, Ţi-am spus:
„De-acum, fă orice vrei cu mine!“

Uitat de toţi şi chinuit,
am plâns apoi departe,
Tu însă iarăşi ai venit
şi m-ai scăpat din moarte.
M-ai prins de mână şi mi-ai spus
să Te urmez pe Tine,
eu Te-am urmat mereu supus:
„Fă orice vrei cu mine!“

Târziu, într-un spital, uitat,
zăceam în chinuri grele
şi numai Tu m-ai cercetat
în chinurile mele.
La Sânul Tău iubit m-ai strâns,
durerea să se-aline;
înviorat, Iisuse-am plâns:
„Fă orice vrei cu mine!“

| Continuare »

…Numai ca să nu sufere ei…

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii

„Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.“ (Galateni 6, 12)

Ce taină adâncă este suferinţa în viaţa aceasta şi cât de împărţite sunt gândurile şi atitudinile oamenilor faţă de ea!
Pentru cei mulţi-mulţi care trăiesc numai pentru viaţa pământească, umblând numai pentru lucrurile trupului, suferinţa este totdeauna ceva rău, ceva cumplit, ceva respingător.
Pentru cea mai mare parte dintre oameni suferinţa apare ca un vrăjmaş împotriva căruia trebuie să lupţi cu toată puterea şi de care trebuie să fugi cât poţi, căutând să scapi de el cu orice preţ.
Cât de greu ne putem noi împăca cu suferinţa noastră! Şi cât de puţini sunt cei care se pot obişnui cu ea, cum era obişnuit Hristos!
Despre Domnul Iisus este scris că El era… „Omul Durerii şi obişnuit cu suferinţa…“.
„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… Era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund…“ (Is 53).
Iar despre noi ce s-ar putea spune decât că niciodată nu ne-am putut obişnui cu suferinţa. Cu orice ne putem obişnui, dar cu suferinţa nicidecum. Numai dacă un dinte ne doare, sau ne doare puţin capul, îndată alergăm la calmante, la medic, la orice, numai să nu suferim.
Iar Domnul nici în chinurile cele amare ale Crucii n-a vrut să ia fierea şi oţetul, acel îngrozitor calmant pe care I-l îmbia cumplita bunăvoinţă omenească. | Continuare »