Inima noastră să fie zidită prin smerenie…

Inima noastră să fie zidită prin smerenie întru jertfelnic duhovnicesc închinat lui Dumnezeu

vamesul si fDomnul nostru Iisus Hristos a zis: Spre judecată am venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să fie orbi (In. 9, 39). Nişte trufaşi înţelepţi şi drepţi ai acestei lumi, cum erau fariseii iudei, nu puteau să asculte netulburaţi aceste cuvinte ale Domnului. Iubirea lor de sine şi înalta părere pe care o aveau despre ei înşişi s-au socotit jignite. La cuvintele Domnului ei au răspuns printr-o întrebare în care se făceau vădite în acelaşi timp şi nemulţumire, şi părere de sine, şi zeflemea, şi ură către Domnul, toate unite cu dispreţ faţă de El. Au doar şi noi suntem orbi? – au zis ei. Prin răspunsul Său la întrebarea fariseilor, Domnul a zugrăvit starea lor sufletească, ce fusese pricina începătoare a întrebării. De aţi fi fost orbi, le-a grăit El, n-aţi avea păcat. Voi, însă, ziceţi: vedem; pentru aceasta, păcatul vostru rămâne (Ioan 9, 40-41).
Ce înfricoşătoare boală sufletească este părerea de sine! În treburile omeneşti, ea îl lipseşte pe cel mândru de ajutorul şi sfatul aproapelui, iar în lucrarea lui Dumnezeu, în lucrarea mântuirii, ea i-a lipsit şi îi lipseşte pe trufaşii farisei de cea mai preţioasă comoară, de darul lui Dumnezeu adus din cer de Fiul lui Dumnezeu: i-a lipsit şi îi lipseşte de dumnezeiasca Descoperire şi de cea mai apropiată împărtăşire cu Dumnezeu, care este unită cu primirea acestei Descoperiri. Fariseii se socoteau pe sine văzători, adică stăpâni în treapta cea mai înaltă şi pe deplin îndestulătoare ai adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, care nu au nevoie de nici o altă sporire şi învăţătură – şi pe acest temei au lepădat învăţătura despre Dumnezeu, pe care o predanisea chiar Dumnezeu în chip nemijlocit. | Continuare »

TU DIN PRUNCIE CUNOŞTI

Popa-Petru-(Saucani)Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de la Vălani – 6 februarie 1982

Slăvit să fie Domnul!
În noaptea aceasta este o sărbătoare şi încă o sărbătoare deosebită. Ştiţi fiecare bine că ne-am adunat aici cu prilejul zilei onomastice a unei surioare…
Şi oamenii din lume, când îşi sărbătoresc zilele lor, îşi cheamă şi ei lumea acolo şi prietenii, şi rudeniile.
Oamenii vinului, când îşi sărbătoresc ei zilele lor, cheamă vinul acolo. Oamenii petrecerilor petrec în felul lor lumesc de petrecere, cu băuturi şi jocuri.
Iar voi, copiii lui Dumnezeu, chemaţi şi voi pe copiii lui Dumnezeu la sărbătorile voastre. Voi, toţi care-L iubiţi pe Domnul Iisus, chemaţi-L pe El la sărbătorile voastre! Că nu-L mai cheamă nimeni astăzi. Nimeni nu-L mai doreşte, nimeni nu-L mai aşteaptă. La toţi le place mai mult fără El, ca să nu le mai tulbure „liniştea” lor, ca să nu le mai tulbure obiceiurile lor seci şi murda-re, şi păcătoase.
Măcar voi chemaţi-L, copii ai lui Dumnezeu! Chemaţi-L voi la sărbătorile voastre! Chemaţi-L pe Iisus!
Spuneam mai alaltăieri, la o altă zi ca şi aceasta, despre cele trei ospeţe ale morţii. Şi atunci s-au gândit oamenii să petreacă cu ospeţe, dar au petrecut cu beţii, au petrecut cu lăutarii, au petrecut cu destrăbălare… Şi toate cele trei ospeţe s-au terminat cu moarte! De aceea li se mai spune şi „ospeţele morţii”.
Numai acele ospeţe la care este chemat şi Domnul Iisus, numai acele ospeţe se termină cu viaţă. Numai aceia au viaţa, cei care Îl cheamă pe Dumnezeu, care Îl caută pe Dumnezeu, care trăiesc viaţa cu Dumnezeu, care încep anii lor frumoşi cu Domnul Iisus. Şi atunci toate zilele fiecărui an, aşa de frumoase şi de binecuvântate curg la rând… Aşa se termină zilele începute cu Domnul Iisus.
Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre lucrurile acestea. Am vrea în seara aceasta să vorbim numai despre pruncie, numai de Scripturi, pentru că de aici începe viaţa ori bine, ori rău.
S-a mai amintit în locul acesta de Timotei, de tânărul Timotei, sufletul acela credincios care a avut o inimă credincioasă, pentru că a avut o mamă credincioasă şi o bunică credincioasă. Încât mai târziu îi spune Sfântul Apostol Pavel aşa de minunat şi de frumos: „Tu din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi!”. | Continuare »

DESCULŢ PE GHEAŢĂ

Dorinţa de a fi lăudat este nu numai o urâciune, dar, de multe ori, şi aducătoare de mare ruşine şi pagubă celui doritor mereu de laude. O spun aceasta fiindcă am văzut în viaţa mea cum s-au făcut de râs, adeseori, astfel de oameni. Iată numai o astfel de întâmplare din viaţa unui copil care oricând umbla să facă orice, numai să apară el tare grozav şi toţi să se mire şi să-l laude.

Eram în primul an de şcoală. Era iarnă, iar în şanţul din curtea şcolii noastre apa îngheţase. Copiii făcuseră din el gheţuş şi se înghesuiau să se dea pe el. În recreaţie, îndată se repezeau cu toţii acolo, să se dea pe gheaţă, înghesuindu-se, rupând încălţămintea, împingându-se şi căzând, cum se întâmplă adeseori în astfel de locuri.
Dintre toţi însă, Vasilică, băiatul cel lăudăros, era mereu primul. Se grozăvea să-l vadă toţi că nimeni nu-i ca el. Dar când a văzut odată că mai pot ca el şi alţii, – ce s-a gândit?
– Daţi-vă la o parte! le-a strigat el tuturor. Eu am să fac ce nimeni dintre voi nu mai poate.
– Să vedem! au zis ceilalţi.Îndată Vasilică şi-a aruncat încălţămintea din picioare şi, desculţ prin zăpadă, se repezi să se dea pe gheaţă. Uimiţi, ceilalţi copii stăteau deoparte şi se mirau râzând, strigând şi lăudându-l că, într-adevăr, aşa nimeni nu s-a mai dat pe gheaţă.
Vasilică se grozăvea şi mai tare. Picioarele i se făcuseră roşii ca focul, îl ardeau şi îl usturau ca pe jar, dar mândria lui nu-l lăsa să se oprească, ci, continuând aşa, dorea să-i uimească şi mai mult pe toţi copiii, ca, privindu-l, toţi să-l laude şi mai tare.
Deodată însă apare domnul învăţător cu o nuia. Pe ne-aşteptate, îl prinde pe Vasilică de guler chiar când se pregătea să le arate celorlalţi că poate să se dea chiar şi numai într-un picior. Ca să vadă ei cine mai face ca el… Şi când începu să-i care cu nuiaua peste spate, un hohot de râs izbucni din gura tuturor copiilor, de răsuna satul.
L-am petrecut toţi copiii cu râsete până în clasă. Sărmanul Vasilică nu mai ştia ce să facă de usturime şi de ruşine. | Continuare »

Despre cum să ne rugăm

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii

Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.

În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »

PREDICĂ LA DUMINICA A 17-A DUPĂ RUSALII

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA

“Doamne, şi eu, nenorocita femeie, un căţel sunt.
Cer dragostea Ta. Dă-mi o firimitură şi ajunge…”

kananeanca„…Hristos, binefăcător. Hristos, mare doctor. Doctor unic. Doctor fără de arginţi, care n-a luat nicio răsplată. Singura Lui răsplată era ca oamenii să creadă în adevăratul Dumnezeu, să facă voia Lui cea sfântă şi să devină copiii Lui iubiţi. În felul acesta, faima Lui s-a întins pretutindeni. Toţi vorbeau despre Hristos. Toţi doreau să-L vadă. Toţi doreau să-L audă.Toţi doreau să-i ducă pe bolnavii lor la Hristos. Doreau foarte mult să-L întâlnească pe Iisus Hristos. Hristoase, suntem păcătoşi şi bolnavi. Când vei trece prin satul nostru, ca să ne înveţi, să ne dai iertare, să ne mângâi, să ne faci bine bolnavii?
Şi Hristos – neobosit – se ducea pretutindeni. Călătorind, a ajuns şi în părţile Tirului şi ale Sidonului, adică a ajuns la marginile Iudeii, la graniţe. Dincolo, locuiau cananeii, oameni care nu credeau în adevăratul Dumnezeu. Cananeii erau idolatri. Trăiau în întuneric. Credeau în vrăjitori. Prin vrăji îi chemau pe demoni. Erau demonolatri (închinători la demoni). Necredincioşii sfârşesc în demonolatrie. Cine nu crede în adevăratul Dumnezeu, va sfârşi în a-l avea dumnezeu pe diavolul. Va ajunge să tremure de vrăjitori şi vrăjitoare şi să-i plătească pentru a-i face vrăji. Ce lume nefericită!

***

Aşadar, în părţile Tirului şi ale Sidonului, în aceste părţi în care împărăţea vrăjitoria şi idolatria, în această împărăţie a satanei, iată că vine Iisus Hristos. Ce demon, ce vrăjitor poate să stea înaintea lui Iisus Hristos? Unde păşeşte Iisus Hristos cu piciorul Său, diavolul fuge. Şi iată că Iisus Hristos Îşi arată puterea. Face minunea. O femeie, care locuia în părţile acelea, o cananeancă, cum a aflat că Iisus Hristos se apropie, aleargă şi începe să strige cu putere: ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!” (Matei 15, 22). | Continuare »

PREDICĂ LA DUMINICA A XVII-A DUPĂ RUSALII

O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti! (Matei XV, 28)

cananite 3Rugăciunea şi credinţa femeii canaanence din Sfânta Evanghelie de astăzi a fost atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie că vedem pe însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: „O, femeie, mare este credinţa ta!“ Pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă.
Această Sfântă Evanghelie ne-o pun înainte sfinţii părinţi, ca să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, ca să ne întărească în nădejdea izbăvirii. Dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult vom fi ajutaţi noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi. Să vedem acum cine era femeia canaaneancă şi ce păcate făcuse de intrase diavolul în copila ei.
Fenicienii, de mai multe sute de ani, deveniseră un popor vestit prin comerţul lor şi îngrămădiseră cele mai mari bogăţii în oraşele acestea, Tir şi Sidon, unde vedem că locuia această femeie canaaneancă. Locuitorii din aceste oraşe duceau o viaţă de lux şi desfrânări. Luxul, ca întotdeauna, a adus după el desfrânarea cea mai grozavă.
Cultul oficial al fenicienilor era păcatul cel mai ruşinos, desfrânarea. Faptele cele mai desfrânate şi mai criminale erau faptele preferate ale zeiţei Astarte. Regii şi prinţii erau primii, iar poporul după ei, întrecându-se cu toţii a îndeplini astfel de fapte care nu erau altceva decât cele mai necurate urgii.
Templele acestor zei, de unde pleca religia aceasta şi aceste scârboase păcate, făcură din lumea civilizată haznaua tuturor viciilor. Aşa se strică popoarele pe calea progresului material fără frâul moral, fără Dumnezeu; numai adevărata religie descoperită de Dumnezeu va putea să ţină lumea în frâul moral.
Prin înrudirea fiilor lui Israel cu regele din Tir, divinităţile şi moravurile fenicienilor pătrunseră în Ţara Sfântă şi îndată se înălţară, în oraşe şi pe dealuri, temple şi arbori sacri, focare de idolatrie şi desfrânare. Şi aşa, încetul cu încetul, scârboasele destrăbălări ale cultului siro-fenician au pătruns şi la Ierusalim, putând Templul lui Dumnezeu cel prea sfânt. Aşa era ţara unde vedem azi că a intrat Iisus cu ucenicii săi. | Continuare »

Troparul Întâmpinării Domnului

Bucură-te cea plina de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric: Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe slobozitorul sufletelor noastre. Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea. Intampinarea-Domnului_4

BINECUVÂNTEAZĂ-I VEŞNIC

doctori-fara-de-argintiTraian DORZ, din CÂNTAREA ÎNVIERII

Binecuvântează-i veşnic, Dumnezeul meu, pe-acei
care Te-au slujit statornic, de-ai putut să crezi în ei,
care-au mers frumos şi rodnic, vrednici în cuvânt şi-n crez
– Dumnezeul meu, pe-aceia să-i mai binecuvântezi!

Răsplăteşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe câţi
Ţi-au luptat cu vitejie, rămânând nedoborâţi,
ce-au primit mai bine crucea decât scaune şi-arginţi
– Dumnezeul meu, pe-aceia pune-i între cei mai sfinţi!

Fericeşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au purtat printre ispite dragostea-Ţi curată-n ei,
ce, prin anii de surghiunuri, şi-au ars cel mai tainic foc
– Dumnezeul meu, pe-aceia du-i în cel mai dulce loc!

Străluceşte-i pe vecie, Dumnezeul meu, pe-acei
ce-au trecut lumini prin lume, purtând Semnul Tău pe ei,
ce-au sfârşit frumos tot lucrul care Tu le-ai rânduit
– Dumnezeul meu, pe-aceia nalţă-i cel mai strălucit!

STEAGUL BIRUINŢEI TALE

Steag-1-webSteagul Biruinţei Tale,
Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri
şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota
peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici
a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară
şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur,
mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii
şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată,
dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii
sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L
pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre,
după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea
Biruinţei în curând!

Traian Dorz, Cântarea biruinţei