Tu să rămâi

Traian DORZ

Tu să rămâi în Calea  şi dragostea dintâi,
chiar de-ai rămâne singur, acolo să rămâi.

Să-ţi ţii învăţătura ce-o ştii de la-nceput,
oricâte drumuri aspre mai ai de străbătut.

Să stai în locul unde Hristos te-a aşezat,
chiar toţi de-ar fi să poată călca ce s-au jurat.

Să crezi la fel ca-n clipa din sfântul legământ,
cu prima ta credinţă să intri în mormânt.

Să lupţi în rând cu fraţii din primii vieţii paşi,
fiind la fel şi-n jertfe şi-n bucurii părtaşi.

Să mori cum ţi-a fost viaţa, statornic cu Iisus,
El să te ia de-acolo de unde-ntâi te-a pus.

Ai urmărit îndeaproape învăţătura

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

Tu însă ai urmărit îndeaproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea (2 Tim. 3, 10).

În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi propovăduirea Evangheliei şi a adevărului  divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii răbdări, a dragostei. De ce aşa? Pentru că de valoarea învăţăturii depinde valoarea tuturor celorlalte. Dreapta învăţătură, buna şi adevărata învăţătură este şi poate fi numai una. Numai dintr-o astfel de învăţătură pot naşte şi creşte toate celelalte însuşiri sau merite adevărate şi vrednice în faţa lui Dumnezeu ale unui om. Căci dacă nu are învăţătura dreaptă, omul nu poate avea nici credinţa dreaptă. Şi dacă nu are credinţa dreaptă atunci nici purtarea, nici hotărârea, nici dragostea sau răbdarea cuiva nu pot avea nici un preţ înaintea lui Dumnezeu ori în primirea mântuirii. Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor, dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi potrivnică adevărului sfânt… | Continuare »

STEAGUL BIRUINŢEI TALE

Traian DORZ

Steagul Biruinţei Tale, Dumnezeule Slăvit,
prin ce lupte, câte veacuri şi-n ce fel a strălucit!

De când l-a nălţat Golgota peste şarpele înfrânt,
ce puteri şi ce potrivnici a zdrobit înaintând!

Ce mâini sfinte-l înălţară şi-l purtară până az’
tot mai nalt şi tot mai sigur, mai frumos şi mai viteaz!

L-au stropit cu sânge sfinţii şi martirii fericiţi,
arşi pe rug sau traşi pe roată, dar în veci nebiruiţi!

L-au scăldat în lacrimi ochii sfintelor fecioare, mii,
– toţi cei ce-au murit privindu-L pentru veci de veci sunt vii.

– El e Steagul Oastei noastre, după El suim luptând,
cu El vom intra-n Cântarea Biruinţei în curând!

Hristos şi Hananeanca

Ieromonah Savatie Bastovoi – Răspuns către Valentina

Cred că ştiu de ce mi-ai cerut lămurire pentru această întâmplare stânjenitoare din Evanghelie. Intr-adevăr stânjenitoare. Ce poate fi mai brutal decât să apostrofezi o femeie sărmană care îţi cere ajutorul, un ajutor care stă în puterea ta să i-l acorzi. Hristos era atotputernic şi, probabil, femeia ştia asta. De aceea vine la El cu nădejde, cerând ajutor pentru fiica sa bolnavă. Dar ce face Hristos cu ea? El procedează cu ea ca un evreu ordinar, o bruftuluieşte, zicându-i: „Nu se cade a lua pâinea de la gura copiilor şi a o da câinilor“. O face pe sărmana femeie căţea împreună cu fiica ei, în auzul tuturor! Ce poate fi mai tipic jidovesc decât această faptă a lui Hristos? Fiţi de acord că este o mojicie. Dar să vedem cum se împacă ea cu Evanghelia iubirii şi cum de Hristos, care ne cheamă să învăţăm de la El cu blândeţe, a fost în stare să comită aşa o bădărănie ca aceasta?
Hristos ştie toate. El ştia şi ceea ce va face femeia, ştia şi cum se vor uita la asta mulţimea de evrei care se înghesuiau în jurul Lui, atenţi să-L prindă greşind în faptă sau în cuvânt. Se vede că de această dată în jurul lui Hristos erau foarte mulţi necredincioşi, mai mulţi ca de obicei, care căutau să-L ispitească. Fără îndoială, mulţi îi puneau întrebări prosteşti şi acum, ca cele despre dajdia cuvenită Cezarului, despre căsătoria de după înviere, despre sâmbătă şi cred că şi multe altele. Ne putem închipui un bâlci în care Hristos e asaltat de iudeii guralivi şi plini de sine. Hristos rabdă toate acestea, rabdă, pentru că printre întrebările neghioabe se întamplau şi unele care puteau da prilej la predica iubirii. Dar Hristos, am vazut-o de atatea ori, ştia să întoarcă până şi atacurile răutăcioase în lecţii de înţelepciune dumnezeiască şi iubire. Cred că într-o astfel de împrejurare I s-a adresat şi femeia noastră după ajutor, cerându-I să-I tămăduiască fiica, atunci când ceilalţi îl atacau cu întrebări ispititoare şi răutăcioase. | Continuare »

[„Mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!”]

sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur – Omilia LII

… Ai văzut înțelepciunea femeii, că nici n-a îndraznit să-L contrazică, nici n-au durut-o laudele aduse altora și nici n-a revoltat-o ocara? Ai văzut ce suflet tare? Hristos îi spune: „Nu este bine”, iar ea răspunde: „ Da Doamne!” Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o căteluș, iar ea și-a adăugat și ce fac cățelușii. Ai văzut smerenia ei?
Ascultă acum și lăudaroșenia iudeilor! „Sântem sămânța lui Avraam și n-am fost robi nimănui niciodată”; și: „Din Dumnezeu sântem născuți”. Cananeanca nu grăiește așa, ci se numește pe ea însăși cațeluș, iar pe aceia domni. De aceea a și ajuns printre fii.

–  Ce face Hristos? Îi răspunde: „O, femeie, mare este credința ta!”
Aceasta a fost pricina că Hristos a tot amânat-o, ca să-i dea prilejul să rosteasca aceste cuvinte, ca să încununeze pe femeie. „Fie ție precum voiești!”
Cu alte cuvinte Hristos îi spune asa: „Credința ta, femeie, poate săvârși lucruri mai mari decât acestea! Dar fie ție precum voiești!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sunt înrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Să se facă cerul și s-a făcut”.

„Si s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”.
Ai văzut că și cananeanca a contribuit, nu puțin, la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Să se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credința ta! Fie ție precum voiești!”, ca să afli că aceste cuvinte nu s-au spus la întâmplare, nici nu sunt o lingușeală, ci că mare era puterea credinței ei. Hristos i-a dat încredințarea și proba invederată a spuselor Lui prin desfășurarea lucrurilor; că fiica ei s-a tămăduit îndata…

Sfântului Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. | Continuare »

Măgarul lui Buridan

De la un vestit filozof grec, Aristotel, a rămas o snoavă despre un măgar care, slobozit fiind din grajd între două grămezi de nutreţ, nu se putea hotărî din care să mănânce. Şi atât a tot dibuit între cele două grămezi, până ce a pierit de foame.
Un scriitor englez, Buridan, a prelucrat pe larg într-o carte întreagă această snoavă, zugrăvind prin ea chipul şi tipul oamenilor nehotărâţi. De aici a rămas numele de „măgarul lui Buridan“, de câte ori e vorba despre oameni nehotărâţi.
Acum, fireşte, istorioara lui Aristotel a fost făcută – ca orice snoavă – din închipuire. Căci oricât de nepriceput ar fi un dobitoc, tot nu moare de foame între două grămezi de nutreţ, ci se repede pe dată la una din ele.
Însă, vai, această snoavă se petrece aievea, când e vorba de viaţa noastră cea sufletească!
„Aşa zice Domnul: iată, Eu pun în faţa voastră calea vieţii şi calea morţii, moartea şi viaţa, binecuvântarea şi blestemul; alegeţi!“ (Ieremia 21, 8 şi Deut. 30, 19-20). Însă omul, nepriceputul, ce face în faţa acestei telegrame cereşti? Stă mereu nehotărât la hotarul îndoielii. Şi de Dumnezeu ar asculta, şi de lume nu s-ar lăsa. Şi cu Dum-nezeu s-ar pune bine, dar nici cu diavolul nu s-ar strica. Şi dibuie mereu între bine şi rău, între mântuire şi pieire, până ce soseşte moartea. | Continuare »

Muncim şi ne luptăm…

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 32-a după Rusalii)

Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi. (I Tim. 4, 10)

Munca şi lupta sunt cele două jumătăţi din care se întregeşte viaţa unui copil al lui Dumnezeu, a unui ostaş al Domnului. A munci pentru propăşirea cauzei lui Dumnezeu, pentru roadele binelui, pentru creşterea Evangheliei. Şi a lupta pentru apărarea acestei cauze, pentru păzirea acestor roade, pentru păstrarea curăţiei şi a integrităţii acestei Evanghelii. Cine numai munceşte, dar nu luptă, acela osteneşte pentru hoţi, adună pentru înşelători şi suferă pentru hrăpăreţi. Cine numai luptă, dar nu munceşte, în curând nu va mai avea pentru ce să lupte, fiindcă nu va mai avea ce să apere. Ogorul nemuncit se ruinează şi se pustieşte, iar acolo unde este ruină şi pustiu nu mai este nici o primejdie şi nu mai ameninţă nici un duşman.
Ce dureros se vede acest amar adevăr în multe din familiile şi din adunările frăţeşti! În multe familii şi adunări, cei ce aveau răspunderea acolo au depus multă muncă, au câştigat multe suflete pentru Domnul şi au adus multă roadă pentru Evanghelia Domnului Iisus; dar dacă n-au luptat să apere aceste roade şi să ferească aceste suflete de duhurile hrăpăreţe, de învăţăturile dezbinătoare şi de uneltele acestora, nu peste mult timp, s-au ales ruina şi pustiul de toată munca lor.
Ce harnic s-a muncit cândva la Sibiu, la Săsciori, la Sighişoara, la Sebeş, la Avrig!… Ce adunări minunate erau, cândva, acolo! Ce tineret se ridicase, ce bucurii cereşti, ce petreceri neuitate, ce roade sfinte!… Dar ce folos de toate acestea dacă astăzi nu mai sunt acolo decât nişte ruine şi nişte pustietăţi în care cântă numai păsările întunericului şi ale morţii? | Continuare »