Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI JERTFE»
Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte şi, după ce ne-au ales pe vreo 45-50, şi-au strâns dosarele şi au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiţi grămadă în două dube, ieşind spre undeva afară din Bucureşti. Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviţei, unde, în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popeşti-Leordeni… Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deţinuţii care vom lucra aici dormitoare, bucătării, birouri… În acestea, câteva sute de deţinuţi cu pedepse administrative fuseseră aduşi de la lagărul Ghencea şi puşi să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de Stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo şase brigăzi, fiecare din câte treizeci sau patruzeci de oameni, conduse de către un şef de brigadă tot dintre deţinuţi şi escortate de câte doi gardieni înarmaţi.
Curtea, când am ajuns noi, era pustie, fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonaţi pe câte cinci, viitorii noştri fraţi de soartă pentru cine ştie câtă vreme.
În faţa coloniei, brigăzile fură oprite la câţiva paşi distanţă una de alta.
– Percheziţie!
Fiecare trebuia să treacă ţinând mâinile sus prin faţa gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
– Ce pot aduce de pe câmp? | Continuare »
