b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ

Spre Dumnezeu ne duce Crucea,
oricine-o va purta supus
la Dumnezeu o să ajungă,
aşa cum a ajuns Iisus;
prin Jertfa Fiului primit
ajungi la Tatăl cel Slăvit.

Spre Dumnezeu înalţă Crucea,
oricine-L va sluji prin ea
cu Dumnezeu va fi-n mărire
şi Faţa Lui o va vedea;
prin Jertfa Fiului-nnoit,
ajungi la Tatăl răsplătit.

Spre Dumnezeu sfinţeşte Crucea
oricine taina i-a pătruns
în Dumnezeu se-nvredniceşte
de harul cel din veci ascuns;
unit cu Fiul preaslăvit,
eşti Tatălui pe veci iubit.

Traian Dorz, Cântarea ca meditaţie

Oricine L-a aflat pe Domnul şi vrea să-L urmeze cu adevărat pe El trebuie neapărat să se facă una cu El în suferinţele Sale şi în lucrarea Sa, purtând sarcina şi crucea Lui pe urmele Sale, aşa cum a spus El: „Luaţi jugul Meu şi sarcina Mea, căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. „Dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El”, a spus El. Dar dacă ne lepădăm de El, şi El Se va lepăda de noi. Şi semnele adevăratei apostolii pentru Hristos sunt cele pe care le-a purtat El şi pe care le-au purtat pe urmele Lui toţi sfinţii, martirii şi mucenicii Săi, care sunt lauda Bisericii şi podoaba cerului în veci şi-n veci.

Să luăm şi noi bine seama la aceste condiţii cu care este neapărat împreunată slujirea şi slava lui Hristos, căci fără jugul Său purtat cu credincioşie alături de El aici, în lumea aceasta unde El munceşte şi lucrează, fără sarcina Lui purtată cu ascultare şi cu smerenie acum, în viaţa aceasta, când El mărturiseşte, şi fără crucea purtată cu credincioşie şi dragoste statornică lângă El şi după El acum, când El suferă, nimeni, niciodată n-a intrat şi nici nu va intra niciodată în Împărăţia Lui.

Despre cei care umblă numai după foloasele pământeşti în slujba lui Hristos, Sfântul Său Cuvânt spune: „Niciodată nu v-am cunoscut”. Şi niciodată nici nu‑i va recunoaşte. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Cântări Uitate

Slăbănog mă simt, Stăpâne,
şi străin, de toţi uitat,
am ajuns de azi pe mâine,
ca un câine
alungat.

Hule multe, fără nume,
împrejurul meu ascult,
dar par toate dintr-o lume
– val în spume –
dus de mult.

Cu nădejdile apuse,
alungat de toţi am fost,
numai Crucea Ta, Iisuse,
îmi mai fuse
adăpost.

Arsul meu obraz pe care
lacrimi curg şi azi fierbinţi
îl loviră mâini barbare
şi amare
suferinţi.

Numai Tu cu mângâiere
în suspinul meu mai vii,
să-mi aduci la greu putere
şi-n durere,
bucurii.

O, Iisuse, din înaltul
cerului, să vii, Te rog,
când din chin şi-aşteaptă saltul
iarăşi altul
slăbănog.

Traian Dorz

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
al primăverii vis era,
dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă
atât belşug de flori ningea!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
nici nu simţeam că merg pe jos,
părea că zbor prin întuneric
aşa era de luminos!

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
tot sufletul mi-era vrăjit,
plângeam ca-n cea mai grea durere
atât eram de fericit.

Când Te-am aflat pe Tine, Doamne,
eram atât de vinovat,
dar ca pe cel mai fără vină
aşa cu drag m-ai sărutat. | Continuare »

Traian DORZ

Să ne ţinem de credinţa cea lăsată din părinţi,
peste ea să ardem toată râvna inimii fierbinţi,
în vestirea ei să punem dulcele iubirii har,
şi-al ei foc să-l ţinem veşnic alb pe-al inimii altar.

De Biserica în care ne-am născut şi ne-am trezit,
sufletul să ne rămână pentru veci nedespărţit,
dragostea de ea s-o creştem, frumuseţea-i s-o cinstim,
credincioşi să-i fim şi vrednici cât pe lume-o să trăim.

Crucea Domnului ne fie Semnul Jertfei Lui mereu,
Steag ’nălţat frumos în cinstea Numelui lui Dumnezeu
şi îndemn, şi scut în lupta ascultării de Hristos,
numai astfel ni-e şi drumul, şi sfârşitul luminos.

Asta-i Dreapta-nvăţătură după care, ascultând,
ne urmăm părinţii noştri, prin urmaşi continuând;
astfel noi legăm Trecutul de Prezent şi Viitor
şi intrăm în Veşnicie într-un lanţ nemuritor…

Iar la Marea Răsplătire vom putea să stăm voioşi,
cu o sfântă vrednicie, între fii – şi-ntre strămoşi;
şi de Domnul, şi de-ai noştri vom fi binecuvântaţi
că ne-am împlinit chemarea de creştini adevăraţi.

O, Doamne, dă-mi uitarea trecutului vrajmaș
Ca pentru toți vrăjmașii să-mi pot clădi iubire.
Cât nu-i uit încă răul, mi-e sufletul părtaș
La răul tot pe care, răbdat, l-am vrut sfințire.

Căci răul cel pe care nu-l pot uita deplin
Legată-mi ține-a firii aprinsă neiertare,
Iubirea uită totul și-acoperă blajin…
Ce-i rest, e numai falsă a Iudei sărutare.

Și dă-mi, lângă răbdarea cu care vrau să iert
Vreo palmă pe obrazul înlăcrimării mele,
și-aloia care-alină – nu-obrazul meu inert –
ci palma cea de frate cu rănile ei grele…

Și-mbracă-mi Tu iertarea pe care vreau s-o-mpart
Cu-a rănilor uitare și-a lacrimii blândețe,
Să nu țin minte răul, pe veci să mi-l despart
De-a rugăciunii soare și-a dragostei frumsețe.

Nimic să nu-mi umbrească al crucii mele crin,
Zdrobirile, oricâte, mai miresmat să-l facă,
În rod, orice povară și-n floare, orice spin
Iertarea mea deplină iubind să le prefacă.

Ca și iertarea care Ți-o cer apoi, Iisus,
Să șteargă pe vecie tot răul ce m-apasă.
Să-Ți pot privi lumina din ochi, acolo sus
Fără-amintirea rănii când voi întoarce-Acasă…

Lidia Hamza

Traian Dorz, CÂNTAREA VEŞNICIEI

O, clipa rătăcirii de câte ori mi-o plâng,
în cât de-amare lacrimi suspinul ei mi-l frâng
şi-n ce amare flăcări stă sufletul meu tot
când spinul ei din mine l-aş smulge şi nu pot!

Iisus, o, cât de-amar
e-al ispăşirii jar,
ajută-mi a-l răbda
pân’ la iertarea Ta!

O, pasul neascultării, nebun şi rătăcit,
ce bine-ar fi fost veşnic să nici nu-l fi gândit,
ce orb am fost când şoapta ispitei m-a împins
să merg spre unde iadul mă aştepta aprins!

O, duh viclean, ce mintea şi inima mi-ai dus
să-mi nimicesc cu fapta tot ce-am cântat şi-am spus,
o, cum n-am înţeles eu tot harul ce-am avut
şi care-acuma, veşnic şi veşnic, e pierdut!

O, sufletul meu ardă pe crucea mea de jar
şi flăcările treacă prin mine cât de-amar,
şi gura mea se strângă de-acest amar oţet
– dar vina mea să piară pe rugul meu, încet!…

Traian DORZ, – după Psalm 116, 15  –

12 februarie 1938

Neuitat Părinte Iosif, astăzi te-ai ’nălţat spre slavă,
a căzut sub greul crucii biata-ţi inimă firavă
şi te-ai stins ca o lumină pusă-n sfeşnic, arsă-ntreagă.
Mare-a fost iubirea sfântă ce pe veci de veci ne leagă.
Mare ni-e durerea astăzi când te duci în veşnicie
şi ne laşi în lupte singuri, scumpul nostru Neemie;
când ne laşi pe umeri nouă toate crucile şi spinii
şi-apăsaţi de greutate, plângem Dorz şi cu Marini,
calfele ce-n vremuri grele şi-n prigoane-au fost cu tine,
sprijinindu-te în lupte, mângâindu-te-n suspine,
şi toţi fiii care-n lupte ţi-au fost credincioşi, părinte,
care nu-şi vândură dreptul pentru nici un blid de linte
ci-au ţinut a tale braţe ridicate spre Tărie,
netrădând a Oastei cauză, nefugind de datorie,
ci, statornici lângă tine în vestire şi-n urgie,
au fost credincioşi chemării – scumpul nostru Neemie. | Continuare »

Priveşte-un chip de jale plin
– De gânduri fără nume
Şi-adu-ţi aminte de-un strein
Pornit pribeag pe lume.

Căci poate astăzi când tu iar
Mă mai priveşti o dată,
Al vieţii mele lung amar
O cruce-l mai arată.

Şi stai, te roagă suflet drag
Ca lin să-mi fie somnul,
Fă asta pentr-un biet pribeag
Ce te-a iubit în Domnul.