Amintiri

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Miercuri, 29 octombrie [1975], seara, suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.
Îi duceam partea întâi din această istorisire, spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile Oastei, despre primii ani ai ei şi ai săi.
Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut, cât timp mai avea de trăit, să fi lucrat împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viaţa Părintelui Iosif şi a desfăşurării istoriei Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.
Ar mai avea multe să-mi spună…
Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus prin toate furtunile abătute peste noi. Şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezenta pentru Oaste „actuala tendinţă sectară din Sibiu şi spiritul lui Moldoveanu“.
Spera să se pensioneze anul următor şi să aibă timp să-şi scrie în linişte memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de-abia începuse…
Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas… Cu dureri ascuţite în piept… Şi nici unul dintre medici nu putea explica de unde şi din ce cauză proveneau.
– Acum fac mereu analize şi radiografii, îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită… Dar nu cred că asta-i cauza bolii mele… | Continuare »

O fetiţă a făcut de ruşine pe învăţaţi

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

O ceată de învăţaţi s-a strâns odată la o dispută despre Dumnezeire. Unii spuneau una; alţii, alta şi nu se puteau înţelege asupra întrebării lor dacă este Dumnezeu şi cum ar fi Dumnezeu? Unul dintre ei zicea:
– Nu este Dumnezeu; copilul când se naşte n-are credinţă; numai părinţii i-o apasă cu de-a sila în ceara inimii sale.
Atunci un altul zise:
– Să aducem aici un copil şi să vedem cum i s a tipărit credinţa în ceara inimii.
Aduseră o fetiţă şi o întrebară ce ştie ea despre Dumnezeu şi cum şi-L închipuie ea pe Dumnezeu? Atunci fetiţa, desfăcându şi pieptul, astfel grăi:
– Eu cred că bunul Dumnezeu este atât de mare, încât nu-L pot cuprinde cerul şi pământul, dar, pe de altă parte, este atât de mic, încât încape aici, în inimioa-ra mea…
Învăţaţii rămaseră ruşinaţi de acest minunat răspuns şi pricepură şi ei că Dumnezeu nu se poate afla prin ocoşeli omeneşti, ci numai prin credinţă.

Iisuse-al meu Tovarăş scump

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Printre darurile Duhului Sfânt împărţite de harul Său cel ceresc copiilor Lui şi adunărilor Sale, unul dintre cele mai minunate şi frumoase daruri este şi darul cântării.
Am mai spus despre acest minunat dar în cuvântul de la început. Dar acum am vrea să spunem că acest dar este ascuns în foarte multe suflete şi el rămâne adeseori în foarte mulţi ascuns şi nelucrător pentru totdeauna, ca talantul celui îngropat în pământ, fiindcă ori cel ce l-a primit nu-şi dă seama de valoarea lui şi nu-l ia în seamă, ori împrejurările vieţii celui ce are acest dar sunt potrivnice şi străine de darul acesta. Astfel că el rămâne nefolosit pentru totdeauna, lucru care este de o pagubă nemaiînlocuită niciodată.
Prin aceste meditaţii şi sfaturi, am dori din tot sufletul nostru să trezim aceste daruri în cei care le au, dar nu ştiu – adică darul cântării, darul poeziei, darul melodiei. Pentru ca toţi cei care poate că le au de la Domnul şi de la Duhul Sfânt şi încă nu-şi dau seama de ele să le pună în lucru, spre a câştiga pentru Domnul cu ele multe binecuvântări şi multe bucurii pentru ei şi pentru alţii.
Lucrarea minunată a Oastei Domnului, încă de la începutul ei şi până astăzi, n-a încetat a căuta şi a trezi darul poeziei şi al melodiilor în cât mai multe suflete. | Continuare »

CÂND SE LASĂ ÎNSERAREA

Traian DORZ

Când se lasă înserarea
şi Te-aştept să vii,
revederea Ta îmi umple
zările pustii.

Ce plăcut mă iei de mână
şi mă ţii aşa,
liniştind învolburarea
din fiinţa mea!

Mângâierile din glasul
gurii Tale-mi sunt
liniştea şi-mbărbătarea
pentru drumul sfânt.

Bucuria mea se face
lacrimă şi vis,
lângă Tine văd tot largul
cerului deschis. | Continuare »

UN FOC, DE CÂTE ORI SE STINGE

Un foc, de câte ori se stinge
şi iar l-aprinzi când ai folos
– şi-un suflet bun, când lupta-l frânge,
să nu-l aprindă iar Hristos?

Un miez, când iar în coji recade,
de câte ori îl scoţi mereu
– şi-un suflet bun căzut sub roade
să nu-l ridice Dumnezeu?

Un miel, de câte ori se pierde
şi iar te duci, şi iar l-adui
– iar Dumnezeu să lase oare
pierdut pe-un suflet bun de-al Lui?

Cel bun, de câte ori să cadă,
de-atâtea ori se scoală iar,
acelui fără de prihană
Hristos i-arată-un veşnic har.

Spre orice om, nespusă milă
Hristos Şi-arată necurmat,
dar omul care ispiteşte
pe Dumnezeu e-un blestemat.

Minunea este-adevărată
şi Dumnezeu o face – dar
se-nşală-adesea cel ce crede
că ea se-ntâmplă iar şi iar. (Traian DORZ)

LOCURILE NOASTRE SFINTE

Pe lângă Locurile Sfinte
din Nazaret ori Betleem,
ori Ghetsimani, ori Golgota
– noi şi-ale noastre le avem.

Avem şi noi atâtea locuri
în care s-au născut profeţi,
eroi
şi jertfe,
şi morminte
cu nume de un veşnic preţ.

Avem zidiri în care jertfă
ce-aveam mai scump am îngropat,
şi văi,
şi munţi,
şi cruci – cu nume
ce-n veci nu trebuie uitat.

*

Să ni le ştim!
Să ni le spunem
urmaşilor din fii în fii, | Continuare »

FRUMOASĂ TINEREŢE

Traian DORZ

Frumoasă tinereţe a duhului creştin
ferice de aceia care-n Hristos te ţin,
ferice de aceia în care creşte El
şi-n care El rodeşte în cel mai dulce fel!

Voi cei ce-aveţi pe Domnul la anii cei de foc
iubirea Lui nălţaţi-o în cel mai dulce loc,
vestirii Lui jertfiţi-i cel mai înalt avânt
– nu este ţel în viaţă mai nobil şi mai sfânt.

Hristos să vă aprindă să ardeţi ca un far,
credinţa Lui vă fie fierbinte ca un jar,
curajul Lui să-nvingă şi moarte, şi vrăjmaşi,
– aşa I-aţi fi mai vrednici şi-adevăraţi ostaşi!

O, lumea are-atâta nevoie de Hristos
când totul se scufundă în iadu-ntunecos,
voi trebuie să-L duceţi pe El la cei ce pier,
căci fără ei voi n-aveţi ce să căutaţi în cer!

BUN E TATA, BUN…

Traian DORZ

Bun e tata, bun
cât nu pot să spun,
suflet ca al lui
nu-i al nimănui,
dar mai bun ca tatăl meu
este Tatăl-Dumnezeu.

Bun în orice fel
este numai El,
bun, nespus de bun mereu
este numai Dumnezeu,
slavă Lui mereu!…

Bună-i mama mea,
nimeni nu-i ca ea,
glasu-i e duios,
duhu-i credincios,
dar mai bun ca ea, ştiu eu,
este Tatăl-Dumnezeu…

Buni sunt toţi ai mei,
mult ţin eu la ei,
mult vreau să-i iubesc,
mult le mulţumesc,
dar mai mult şi mult mereu
ţin la Tatăl-Dumnezeu…

O noapte cu sânge

Preot Iosif TRIFA,
«Ostaşul Domnului» nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»…
Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).

Căzut a doua oară pe front: la Davos
S-a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi sf. ta… şi va fi bine.
Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea 10 ani de Oaste şi 10 000 de abonaţi la foi.
Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie. | Continuare »

Spune, Maică, spune

Spune, Maică, spune
lui Iisus Copil
taină şi minune,
legănându-ţi-L;
spune-I, Maică, profeţia
îngerului Gavriil.

Spune-I tu, să ştie
sfânta profeţie
ce L-a rânduit
spre a fi jertfit;
dar prin Crucea Sa,
lumea va salva.

Spune-I cum pe iarnă,
când El S-a născut,
nici ce să-I aştearnă
Maica n-a avut;
spune-I că numai prin chinuri
are-n lume de trecut. | Continuare »

Nu pot să spun la nimeni

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Fiecare cântare este izvorâtă dintr-o anumită stare sufletească şi se potriveşte mai bine numai sufletelor care trec prin astfel de stări sufleteşti şi care sunt în astfel de stări sufleteşti cum a fost sufletul care a trăit această cântare întâi. De aceea sunt unele cântări pe care unii nu le pot nici înţelege, nici cânta. Însemnă că ei, aceştia, încă n-au trăit o astfel de stare sufletească pe care o exprimă cântarea aceea. Nu-i nimic! Cine nu cântă să nu-l judece pe cel ce cântă – ceea ce el nu poate. Iar cine cântă să nu-l judece pe cel ce nu poate găsi nici un înţeles şi nici o plăcere acolo în cântarea unde el le simte toate acestea în cea mai profundă plinătate şi frumuseţe. Fiecare să mănânce numai ceea ce îi face bine, şi nu rău.
Dar anumite stări sufleteşti, cele mai înalte şi mai intime cu Domnul, nimeni dintre cei ce le-au trăit cândva nu le-a putut reda nici în cuvinte şi nici în melodii aşa cum le-a trăit. Sfântul Pavel spune: „Sunt cuvinte care nu se pot exprima; stări cu neputinţă de arătat în grai” (II Cor 12, 4). Atunci numai duhul se bucură înalt şi deplin ca al lui Moise în zilele petrecute pe munte cu Dumnezeu; ca ale lui Petru, Iacob şi Ioan în ceasurile petrecute pe Tabor cu Iisus.
Să ne dăm toate silinţele a-L urma pe Domnul pe toate înălţimile sfinţeniei lăuntrice, ale rugăciunii şi ale meditaţiei, pentru a ajunge să-nţelegem şi să trăim şi noi aceste stări cereşti încă de pe pământ. Cine este în Hristos este în Dumnezeu – deci în fericirea însăşi.
Domnul nostru Iisus Hristos a spus odată: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”, din plin. O astfel de viaţă din plin n-o pot avea şi n-o pot trăi decât sufletele care sunt în Hristos. „Cunosc un om în Hristos”, a spus Sfântul Apostol Pavel. | Continuare »

CU CINE MERGI?

Traian DORZ

Cu cine mergi pe calea vieţii către veci,
cu cine-a tale zile şi-a tale nopţi petreci,
cu cine-ţi duci povara şi cui dai tot ce ai?
Lui Dumnezeu? Răspunde! Ori lui satan te dai?
Răspunde, o, răspunde, cui sufletul ţi-l dai?

Nu mâine,-n ziua morţii, ci astăzi să răspunzi
cui îi arăţi tu taina şi cui ţi-o tot ascunzi,
cui îi tot dai iubirea şi cui i-o tot retragi?
Cu Domnul tragi? Răspunde! Ori cu satana tragi?
Răspunde, o, răspunde, cu cine vrei să tragi?
Răspunde nu la alţii, ci sufletului tău,
spre unde vrei să meargă, spre bine, ori spre rău?
Cu cine-ai vrea-mpreună alături să petreci?
Cu Dumnezeu? Răspunde! Ori cu satana-n veci?
Răspunde, o, răspunde, cu cine vei fi-n veci?

Răspunde-acum şi-alege din clipa asta chiar
dorinţa-nspre Lumină şi calea înspre Har
şi mergi cu hotărâre cu-ai lui Hristos copii,
cu Dumnezeu de-a pururi, nu cu satan să fii.
Cu Dumnezeu, cu Dumnezeu de-a pururea să fii.

Alături am purtat povara

Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Podoleni – 25 octombrie 1985

Pentru că ni s-a cerut să cântăm cântarea aceasta în felul în care am cântat-o, vreau să vă împărtăşesc tuturor un gând şi un simţământ. Văd că l-au avut şi alţi fraţi şi surori. Noi, unii dintre noi, printre care şi eu, vin la nunta aceasta de la una dintre cele mai triste, mai grele şi mai sfinte înmormântări, la care am participat alaltăieri. Unul dintre cei mai sfinţi fraţi, nu numai din ţara noastră: din lumea întreagă, a fost chemat de Domnul într-un chip foarte grabnic la El. Îl ştiţi toţi, dar poate că nu toţi aţi auzit. Este vorba despre fratele Popa Petru din Săucani; acest minunat copil al lui Dumnezeu.
Una din scumpele noastre surori ne-a trimis aici un bileţel care a exprimat şi dorinţa noastră să păstrăm un moment de reculegere în amintirea acestui frate care a fost mai mult decât oricare o sută dintre noi. Şi a făcut pentru Domnul lucruri pe care numai în Ziua Judecăţii gura Domnului le va spune, după sfânta Sa făgăduinţă care a zis: „Pe cine M-a mărturisit pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Lui”.
Acest frate scump a trăit printre noi o viaţă strălucito are, dar ascunsă. El a suferit pentru Domnul poate că mai mult decât oricare dintre noi. Odată, gândindu-mă la el, am scris, în amintirea lui, una dintre cele mai îndurerate şi mai scumpe amintiri ale mele, în patru strofe:

Alături am purtat povara aceleiaşi slăvite cruci,
dar tu, necunoscut şi tainic, în altfel ţi-a fost dat s-o duci. | Continuare »

[Căderea lui a fost ca a unui copac uriaş]

Despre înmormântarea fratelui Popa Petru de la Săucani, Bihor

[…] Astfel a trebuit să vină şi dimineaţa zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopţii de la casa unde lucra, la un sătean al lui, schelă pe care tocmai atunci urcase… Fratele Ioan, cu care lucra de treizeci de ani, abia plecase de lângă el, spunându-i cu grijă:
– Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea…
– Lasă pe mai târziu – îi zise fratele Petre – acum fă ce ţi-am zis…
Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosite clipa aia – şi trebuia să se sfârşească şi calvarul lui.
Eram şi eu departe, undeva în ţară, când vestea morţii lui a căzut peste toţi ca un trăsnet din senin. Iată că deşi presimţim, deşi ştim, deşi credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuşi când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se aşteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuşi nu atunci, ci mai târziu…
Pentru mine, căderea lui a fost ca a unui copac uriaş a cărui înclinare o văzusem dureros şi a cărui prăbuşire o aşteptam. Totuşi, nu aşa. | Continuare »

Când Dumnezeu a aşteptat cu iarna

Fragment dintr-o povestire scrisă de fratele Traian Dorz. „Omul ce bun“ despre care se vorbeşte în această povestire este fratele nostru drag Popa Petru de la Săucani, care era constructor de case…

[…]
A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.

Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i:
– Vine iarna, şi copilaşii mei n-au căsuţă…
– Vine iarna, şi văcuţa mea n-are grăjduţ…
– Vine iarna, şi oiţele mele n-au stăuraş…
Iar omul cel bun lucra din noapte până în noapte, când la unul, când la altul, făcând case, grajduri şi staule, ca nimeni să nu rămână afară pe iarnă.
Aşa a trecut toată vara cea lungă. | Continuare »

Viaţa Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca

Vieţile Sfinţilor  – 18 octombrie

Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.
În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume. | Continuare »

PĂZIREA LUCRĂRII DOMNULUI

1. Sfătuiţi cu stăruinţă şi porunciţi în Numele Domnului fiecărui frate şi soră în casa căruia ar veni un aducător de învăţături străine, – să asculte porunca Domnului care zice: „Nici să nu-l primiţi în casa voastră, nici să nu-i ziceţi bun-venit…”
Ci încă din poartă, frumos, dar hotărât, să-i spuneţi: „Domnul să aibă milă de tine, du-te-n drumul tău, în casa mea nu ai loc. Pleacă şi nu mai veni.”
Atât, – şi după aceea închide uşa ta.
Şi nu vă temeţi de nimic, căci porunca de a face aşa ne-o spune Sfântul Ioan, cel care a stat cu capul pe Inima lui Iisus (II Ioan 10).
Şi Pavel, cel care a scris I Corinteni 13 şi Galateni 1, 8-9.
Şi Hristos Însuşi (Mt 24, 23-26 şi 18, 17).
În felul acesta vă veţi împlini o datorie sfântă faţă de păzirea Lucrării Domnului. | Continuare »

Vrednic de încredere

Traian Dorz, Împreună lucrători cu Dumnezeu, colecţia Îndrumări nemuritoare

„Mulţumesc Domnului nostru Iisus Hristos, Care m-a întărit şi m-a socotit vrednic de încredere şi m-a pus în slujba Lui!“ (I Tim. 1, 12)

Iată strigătul plin de recunoştinţă prin care, poate cel mai vrednic lucrător al lui Hristos, din toate timpurile, a arătat că încrederea lui Dumnezeu este cea dintâi condiţie a unui adevărat slujitor al Său.
În Hristos, fiecare dintre ai Săi se poate încrede în orice vreme, pentru că El totdeauna Şi-a îndeplinit toate făgăduinţele Sale faţă de fiecare dintre ei.

Dar Hristos nu Se poate încrede cu adevărat decât în puţini slujitori ai Săi. Pentru că prea puţini îşi dovedesc în orice vreme şi în orice împrejurare credincioşia faţă de El. Căci numai acela care este, mai întâi, vrednic de încredere la Hristos poate ajunge să fie vrednic de crezare şi la oameni (I Cor. 7, 25). | Continuare »

Iisuse, Cântecele mele

Traian DORZ

Iisuse, cântecele mele
sunt psalmi duioşi crescuţi din plâns,
şi-s boabe de mărgean din funduri
de adâncimi de dor nestâns.

Ţi le-am cules din noaptea jertfei
şi din viaţa mea le-am rupt,
ca să le-aduc la poala Crucii
Acelui pentru Care lupt.

Cu dulcele izvor de lacrimi
ale iubirii le-am udat,
când din condei şi când din suflet
eu, rând pe rând, le-am revărsat.

Dar cu atâta drag, Iisuse,
azi la picioare Ţi le-aşez,
când Tu-mi eşti Singura Iubire
şi Dor de Care însetez!

O, împlineşte-mi-le toate
şi fă să lase-n câţi le-ai dus
lumina, dragostea şi pacea
şi mântuirea Ta, Iisus.

DE N-AI FI TU, N-AR FI

Traian DORZ

De n-ai fi Tu, n-ar fi nici ziua
cu toate razele-i divine,
nici semănatul, nici culesul,
căci toate sunt şi cresc prin Tine.

De n-ai fi Tu, n-ar fi nici seara
cu dulci întoarcerile-acasă,
nici Toamna şi nici Primăvara,
căci totul Mâna Ta ni-l lasă.

De n-ai fi Tu, n-ar fi nici Noaptea
cu odihnirea-nnoitoare,
nici trecerea ce primeneşte,
căci toate sunt a Ta lucrare.

De n-ai fi Tu, n-ar fi nici zorii,
nici Dimineaţă şi-Nviere,
nici Tinereţea, nici Cântarea,
căci tuturor eşti Tu putere.

Dar toate-acestea, toate-toate
şoptesc şi strigă spre-orişicine
c-ai Fost, că Eşti şi vei Fi Veşnic
Frumos şi Adevăr, şi Bine. 

PÂNĂ NU-ŢI ZIDEŞTI CĂLDURA

Traian DORZ

Până nu-ţi zideşti căldura
inimii la temelii,
zidurile se dărâmă,
vetrele-ţi rămân pustii.
Până nu-ţi îngraşi cu lacrimi
glia-n care-ai semănat,
ne-ncolţită-ţi stă sămânţa
în pământ nedezgheţat.

Până nu-ţi uzi cu sudoarea
frunţii tale-orice răsad,
florile uscate-ţi pică,
roadele necoapte-ţi cad.
Până nu-ţi îngropi comoara
ce te ţine mai legat,
aripile-ţi zac legate,
duhu-ţi geme subjugat.

Până nu-ţi jertfeşti fiinţa
pe al slujbei tale-altar,
orice flacără se stinge,
orice-avânt recade iar.
– Frate, nu-ţi cruţa fiinţa,
ci jertfeşte-o curajos,
dacă vrei să ’nalţi statornic
templu vrednic de Hristos.

ÎMPREUNĂ-LUCRĂTORI CU DUMNEZEU

1. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa, harul lui Dumnezeu este ploaia.
Sămânţa, noi trebuie s-o semănăm. Ploaia, Dumnezeu o dă. Sămânţa depinde de noi, ploaia nu. Principalul este ca ploaia să afle sămânţa în pământ. Principalul este ca Duhul să afle Cuvântul în mintea şi în inima oamenilor.
De aceea noi trebuie să propovăduim Cuvântul neîncetat.
Aceasta depinde de noi, după cum semănatul grâului depinde de plugar.
Mărturisirea Evangheliei depinde de noi, revărsarea Duhului însă nu.
Asta depinde de Duhul Sfânt. Dacă noi ne facem lucrul nostru, şi-l face şi Domnul pe al Lui.

2. Punerea seminţei în pământ depinde de plugar, revărsarea ploii însă nu, ci de Dumnezeu. Datoria plugarului este să-şi facă lucrul său la timp, pentru ca, atunci când Dumnezeu va aduce darul ploii, sămânţa să fie pusă. Ploaia să găsească sămânţa totdeauna semănată.
Tot aşa, vestirea Evangheliei este datoria noastră şi trebuie noi s-o facem la timp şi ne la timp. Pentru ca, oricând va voi harul lui Dumnezeu să trimită ploaie cerească, revărsarea Duhului Sfânt să afle Cuvântul lui Dum-nezeu în inimile oamenilor. Şi să facă rodirea lui, adică naşterea din nou. | Continuare »

PRECUM LUMINA

Precum lumina cu sămânţa
unite-n brazdă după ploi
rodesc în spice legănate
belşugul pâinii dulci şi noi,

Primeşte-n suflet cu credinţă
sămânţa Sfântului Cuvânt
şi Duhul Sfânt va creşte-n tine
un rod dumnezeiesc şi sfânt.

Cum soarele unit cu viţa
fac mustul care-ajunge vin
– aşa lucrează-n noi Cuvântul
unit cu Duhul Cel Divin.

Viaţa care izbucneşte
prin naşterea din nou în noi
e-un strop ce-l naşte şi ni-l creşte
acel dumnezeiesc şuvoi.

Cum soarele, fără sămânţă,
nu creşte grâul din pământ,
aşa nici Duhul Sfânt nu-l face
pe nimeni nou fără Cuvânt.

Traian Dorz, Cântări de sus

SEAMĂNĂ CU HĂRNICIE

Traian DORZ

Seamănă cu hărnicie, cât ai timp de semănat,
cu sămânţa frumuseţii umplând lumea-n lung şi lat;
semănând sămânţa dulce pe oricare drum te duci,
răsări-vor numai lacrimi şi săruturi la răscruci.

Seamănă mereu
pentru Dumnezeu,
căci cu rod ales –
vei fi la cules
şi-o răsplată Sus –
ai de la Iisus…

Seamănă lumina blândă din palat până-n bordei
şi-ai să vezi pe orice feţe numai bucuria ei;
semănând Cuvântul Vieţii din bătrâni până-n copii,
vei vedea umplându-ţi ţara numai lanuri aurii…

Seamănă iubirea sfântă din hotar până-n hotar
şi-ai să ospătezi la masa fericitului ei har;
semănând acum, cât este sfântul timp de semănat,
ai să te uimeşti în ceruri cât rod sfânt ţi-ai adunat.

« Older Posts