Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Cât de sfântă trebuie să fie, atunci, Stăpâna noastră, Maica Domnului, cu care Dumnezeu-Cuvântul – Lumina veşnică, „lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (In 1, 9) – s-a unit intim, ea, asupra căreia Duhul Sfânt S-a coborât şi puterea Celui Preaînalt a umbrit-o (cf. Lc 1, 35). Cât de sfântă şi prea sfântă trebuie să fie Stăpâna noastră, Maica Domnului, care a devenit templu (nefăcut de mâna omenească) lui Dumnezeu, şi a fost în întregime pătrunsă, în toate gândurile ei, simţirile ei, cuvintele şi faptele ei, de Duhul Sfânt, ea în care Cuvântul S-a făcut trup! Da, ea este sfântă, ea este tare, neclintită şi aceeaşi pentru veşnicie, în sfinţenia ei cu totul divină, căci Dumnezeul atotdesăvârşirii – Care după umanitatea Sa a devenit fiul ei – a făcut-o întru totul desăvârşită, datorită prea marii ei smerenii, a iubirii ei pentru curăţie şi pentru izvorul curăţiei – Dumnezeu, datorită lepădării ei de lume şi adeziunii totale la împărăţia cerurilor, şi mai ales fiindcă ea a devenit mama Lui, L-a purtat în pântecele ei, apoi în braţele ei, L-a hrănit cu laptele ei preacurat, pe El care hrăneşte toată creatura, a avut grijă de El, L-a mângâiat, a suferit pentru El, a vărsat lacrimi pentru El, a trăit întreaga viaţă pentru El, total absorbită în Duhul Său, având o singură inimă, un singur suflet, o singură sfinţenie cu El. O negrăită unitate de dragoste şi de sfinţenie între Prea Curata Fecioară Maria şi dumnezeiescul ei Fiu, Domnul Iisus Hristos! | Continuare »

Vlad Gheorghiu

O, prea puţină muncă pe-ogorul meu am pus,
sămânţa fără lacrimi am semănat, Iisus.
Şi iată, vine toamna şi eu n-am nici un spic,
hambarele mi-s goale. Eu n-am nimic, nimic.

Genunchii-n rugăciune aşa de rar mi-aplec,
şi-aşa de fără pace de lângă Tine plec;
şi, iată, noaptea-i dusă şi zorii albi revin
şi eu sunt tot mai rece, mai gol şi mai străin.

O, prea deloc iubirea mi-am dus spre cei sărmani
şi-mbrăţişare caldă spre aprigii duşmani.
Şi, iată, singur viaţa printre străini mi-o duc,
şi, iată, anii zboară, iar eu nimic n-aduc.

Spre-a suferinţei cale mă-ndrept aşa de greu
şi n-are foc cântarea-mi, nici lacrimi versul meu.
Te rog, desăvârşeşte-mi al muncii rod adus,
cu braţul plin de spice s-ajung la Tine sus.

Căci, dacă nu-mi dai ploaia cerescului Tău har,
în veci de veci, Iisuse, n-ajung s-aduc vreun dar,
doar binecuvântare de laşi pe munca mea,
puţinul ce-l pot strânge va fi spre slava Ta.