Lidia Hamza

O, prea puţină muncă pe-ogorul meu am pus,
sămânţa fără lacrimi am semănat, Iisus.
Şi iată, vine toamna şi eu n-am nici un spic,
hambarele mi-s goale. Eu n-am nimic, nimic.

Genunchii-n rugăciune aşa de rar mi-aplec,
şi-aşa de fără pace de lângă Tine plec;
şi, iată, noaptea-i dusă şi zorii albi revin
şi eu sunt tot mai rece, mai gol şi mai străin.

O, prea deloc iubirea mi-am dus spre cei sărmani
şi-mbrăţişare caldă spre aprigii duşmani.
Şi, iată, singur viaţa printre străini mi-o duc,
şi, iată, anii zboară, iar eu nimic n-aduc.

Spre-a suferinţei cale mă-ndrept aşa de greu
şi n-are foc cântarea-mi, nici lacrimi versul meu.
Te rog, desăvârşeşte-mi al muncii rod adus,
cu braţul plin de spice s-ajung la Tine sus.

Căci, dacă nu-mi dai ploaia cerescului Tău har,
în veci de veci, Iisuse, n-ajung s-aduc vreun dar,
doar binecuvântare de laşi pe munca mea,
puţinul ce-l pot strânge va fi spre slava Ta.